JULIETA SZÖNYI - "Simt că aş mai avea ceva de adăugat"

Vis de glorie

- Deşi aveţi în portofoliul artistic zeci de roluri cu greutate, jucate în teatru şi în film, de peste treizeci de ani, numele dvs. e sinonim, pentru majoritatea românilor, cu Adnana, personajul pe care l-aţi interpretat în serialul "Toate pânzele sus", în regia lui Mircea Mureşan, şi cu Otilia, din filmul "Felix şi Otilia", în regia lui Iulian Mihu. Cum priviţi azi aceste două personaje? Cum v-au marcat destinul de actriţă?

- Deşi a trecut atât timp de atunci, îmi sunt foarte dragi, deşi m-au solicitat în mod diferit. De­butul meu în cinema s-a produs în 1969, într-o co­producţie franţuzească, "Mirii Anului II", în regia lui Jean-Paul Rappeneau. Acolo am interpretat-o pe mireasa lui Nicolas Philibert, personaj jucat de Jean Paul Belmondo. Or, după acele patru zile de filmări cu adevărat minunate, în care regizorul ne spunea exact ce aveam de făcut, în 1971, am "sărit" în ex­perienţa complet diferită a filmărilor cu Iulian Mihu, la "Felix şi Otilia". În perioada aceea, re­gi­zorii noştri încercau să imite şcoala italiană, cu cadre foarte lungi şi lente. În plus, Mihu a adoptat atunci un stil complet aparte de a lucra cu actorii. N-am avut voie să primesc un scenariu, nu mi se explica în ce moment al filmului mă aflu, practic, habar nu aveam de nimic. Mi se spunea doar ceva de genul "Mergi de-aici până acolo şi uită-te puţin în dreapta... nu aşa de mult!". Mi-a fost îngrozitor de dificil să lucrez la modul acesta şi am suferit enorm. Noroc că, la a doua colaborare cu Mihu, la "Co­moara", am constatat că, de fapt, el era un tip foarte şu­gubăţ, cu un simţ al umorului extrem de dez­voltat, şi a şi lucrat cu noi "normal", adică nu ne-a mai constrâns, nu ne-a mai cenzurat relaţia cu sce­nariul... Însă, pentru Otilia, mi-a părut tare rău, pentru că eu îmi închipuiam personajul cu totul şi cu totul altfel: o "vedeam" ca pe o adolescentă, la vreo 17 ani, un pic rebelă şi care face tot ceea ce face dintr-un spirit de frondă. Inclusiv enigma, adică plecarea ei cu Pascalopol, consideram că era un soi de semi-joacă, eu înţelegeam că Otilia pleca doar ca să cunoască o altă lume, nu neapărat ca să-l părăsească pe Felix. În mintea mea, Otilia îl privea pe Felix ca pe un tânăr încă şi mai copil decât ea. În schimb, Mihu a vrut-o pe Otilia un fel de statuie umblătoare şi, în fiecare zi când mergeam la fil­mare, tot speram că "azi o să fie altfel". Dar nu era. (râde) Iar lovitura de graţie a venit cu dublajul vocii - cea care se aude vorbind pe film nu sunt eu! Aşa că şi acel puţin care mai străbătea prin voce din personajul pe care îl vizualizam eu a fost anihilat. Ma­rele meu vis a fost ca, la un moment dat, să iz­butesc să refac dublajul cu vocea mea. Din păcate, acum e prea târziu, căci nu mai am glasul studentei de anul III care eram atunci. Apoi, în 1975, a venit "Toate pânzele sus" - o experienţă splendidă, fil­mul care cred că mi-a fost cel mai aproape de suflet din toată cariera. Pentru că, practic, n-am simţit că făceam un personaj: Adnana era din mine! O "cu­noşteam" pe Adnana, îi înţelegeam perfect spiritul, pricepeam de ce colindă ea mările lumii şi de unde s-a născut în ea atâta cutezanţă... Iar, pe de altă parte, echipa cu care am lucrat mi-a fost chiar ca o familie - deşi, azi, din păcate, ex­pre­sia asta parcă şi-a pierdut conţinutul. Toţi co­legii mi-au fost adevăraţi camarazi, re­laţiile dintre noi erau fireşti, neîncorsetate, erau adevărate şi cu miez. Şi-l aveam şi pe Lăbuş, care era un câine atât de afectuos şi, peste toate, şi extraordinar de inteligent: urma fără greş indicaţiile de regie! (râde) L-am iubit foarte mult. Bine, eu, în general, sunt o mare, mare iubitoare de animale. Cred că l-am moştenit pe bunicul din partea tatei, care a fost medic veterinar şi a iubit "ne­cu­vântătoarele" din tot sufletul.

- V-a deranjat vreodată asocierea în viaţa reală cu personajele acestea?

- Nu, asocierea cu personajele în sine nu m-a deranjat deloc. Ceea ce m-a deranjat a fost că "Felix şi Otilia" m-a fixat cumva în epocă, astfel că aproape toate filmele pe care le-am făcut ulterior au fost tot de epocă. E drept că, pe vremea aia, nici nu se prea făceau decât două soiuri de filme: cu muncitori sau de epocă. Şi a mai fost ceva: când lumea striga după mine pe stradă, prin autobuze, pe plajă la 2 Mai "Adnana!" sau "Otilia!", ori când mi se cereau autografe de către grupuri mari de oa­meni, aveam un fel de crispare. Şi mulţi ani m-am în­trebat de ce, care e motivul, dincolo de uşoara mea fobie de mulţimi, iar răspunsul pe care l-am găsit a fost acesta: mă temeam să nu-i decepţionez pe oamenii care aveau în minte imaginea per­so­najelor pe care le interpretasem, care era diferită de a mea, din realitate.

Un pahar cu apă, la miezul nopţii

- Cum se explică fobia dvs. de mulţimi? Este năs­cută din timiditate?

- Exact! Am fost un copil topit după natură, după animale, după plante şi gâze, în schimb, m-am cam ferit de semeni, am fost un copil destul de introvertit, foarte timid. Or, închipuiţi-vă, de pildă, că la premieră la "Felix şi Otilia" a venit o mulţime de oameni, de nu puteai s-o cuprinzi cu privirea. Ca să izbutim să pătrundem prin acest puhoi de lume s-au instituit două cordoane de miliţieni, de la locul unde coboram din maşini şi până la intrarea în cinematograf. Ei, pentru mine, să trec printre atâţia şi-atâţia oameni a fost ceva teribil! Sau să dau autografe unui o­cean de persoane, după înche­ierea proiecţiei!

- De fapt, cum de aţi îmbrăţişat actoria? Ta­tăl dvs., Ştefan Szönyi, a fost un plastician de excepţie şi un profesor reputat, întemeietorul catedrei de artă monu­men­tală de la Arte Plas­tice şi, pentru o vreme, prorectorul Facultăţii, iar mama dvs. a fost o vo­ce inconfundabilă a ra­dioului românesc. Să­mânţa talentului dvs. a fost pusă de ei?

- Într-adevăr, aşa cum aţi spus, tata a fost un extraordinar plasti­cian, iar mama, înainte să ajungă crainică la ra­dio, la emisiunea ma­ghiară, a făcut mai mulţi ani canto. S-a oprit pen­tru că, la un moment dat, tata i-a spus că trebuie să stea acasă, să se ocupe de copil. A renunţat deci la carieră, dar nu şi la muzică, astfel că, deseori, casa noastră răsuna de arii din opere, pe care mama le interpreta cu multă sensibilitate la pian. Eu, în schimb, nu am avut aplecare nici către pictură, nici către muzică. Aş fi vrut, iniţial, să fac balet. Însă nu am fost lăsată de ai mei şi nici nu cred că acesta era real­mente drumul pentru mine, căci, parcă din­totdeauna, am simţit că trebuie să devin actriţă. În copilărie şi în adolescenţă, mergeam mult la teatru şi la operă cu părinţii, iar cu prietenii, la film. Şi eram absolut pasionată de teatrul radiofonic. Pă­rinţii mei au divorţat când eu aveam patru ani, dar au rămas în relaţii foarte bune. Eu am continuat să locuiesc cu mama, însă tata era foarte prezent în viaţa mea de fiecare zi, iar aproape toate vacanţele mi le făceam cu el. Cam în aceeaşi perioadă ne-am şi mutat în Bucureşti din Timişoara, unde mă născusem. După mutarea în Bucureşti, am început s-o bat la cap pe mama să vândă pianul şi să cum­părăm un radio - o cutie din aceea uriaşă, cu multe "clape". Cum mama nu putea să reziste nici unei rugăminţi a copilului, mi-a făcut pe plac şi, în felul ăsta, mi s-a îndeplinit visul: acum puteam să ascult cât teatru radiofonic pofteam! În plus, şi "ju­cam" mult teatru prin casă, de una singură: "refăceam" piesele ascultate - mai muream puţin, mai înviam puţin... Totul cu multă convingere! (râde) Aşa că, în clipa în care am anunţat că vreau să dau la Teatru, nimeni nu a fost surprins. Atât doar că, în vremea aceea, exista o singură facultate, iar concurenţa era criminală: se puneau la bătaie 6 locuri, iar candidaţi erau 300! Şi am dat o dată, şi am picat, şi iar am mai dat o dată, şi iar am picat, abia a treia oară am intrat!

- Aţi fost foarte motivată!

- Da, eram foarte hotărâtă: trebuia să reuşesc! Plus că începusem să am şi complexe: când mă întâlneam pe stradă cu foşti colegi de şcoală sau cu prieteni, mi-era foarte ruşine când mă întrebau "Tu ce faci?". Că eu tot dădeam la Teatru. (râde)

- Totuşi, de unde atât de multă ambiţie?

- Poate din faptul că-mi tot răsăreau în minte cuvintele tatei, de când i-am spus că vreau să dau admitere la Teatru. Atunci el era deja pe patul de spital, din pricina unui cancer galopant, care de altfel l-a şi ucis în decurs de doar 6 luni de la diagnosticare, cu puţin înainte ca eu să dau prima admitere. Când i-am explicat ce aveam de gând, s-a uitat la mine şi, aproape ca o previziune, mi-a spus doar atât: "Tu ai să faci film!" Şi a mai fost ceva: vedeţi, pe mi­ne divorţul părin­ţilor m-a afectat foarte mult, în ciuda re­la­ţiilor bune care au dom­nit în continuare în familie şi a faptului că şi mama, şi tata s-au ocupat mereu de mine, cu cea mai mare seriozitate. O perioadă lungă de timp, şi eu, asemenea multor alţi copii ai căror părinţi au divorţat, am con­si­derat că părintele care a părăsit familia m-a părăsit, de fapt, pe mine. Ca şi cum eu aş fi greşit cu ceva. M-a marcat prima şi, pro­babil, singura dispută pe care am auzit-o în­tre ai mei: atât mama, cât şi tata erau genul de oameni care vor­beau cu căldură, cu multă blândeţe, aproape în şoaptă. Or, într-o seară, îmi amintesc (deşi aveam doar vreo trei ani şi dor­meam încă într-un pătuţ din acela cu gratii mobile) că am auzit din casă voci ridicate. Nu se striga, dar, chiar şi aşa, tonul respectiv era complet nefiresc în casa noastră. M-am dat jos din pătuţ, am ieşit din cameră şi, uşor nervoşi, ai mei m-au întrebat ce vreau. Într-o fracţiune de secundă, am inventat că vreau un pahar cu apă. Mi l-au dat, după care m-au trimis din nou la culcare. Iar disputa s-a încheiat, n-am mai auzit nimic. Însă trauma acelui moment s-a întipărit în mine şi, de atunci, am rămas şi cu o "ciudăţenie", explicabilă, desigur, psiholo­gic: când am o stare proastă, îmi trece imediat dacă beau un pahar cu apă pe nerăsuflate. Iar al doilea element care m-a construit, care mi-a imprimat această tenacitate de care vorbeam, a fost decesul tatei, care a survenit când eu aveam 17 ani. Dis­pariţia tatei mi-a indus sentimentul că nu mai aveam niciun spri­jin şi că trebuia să mă bazez numai şi numai pe mine. Asta, după ce toată copilăria şi ado­lescenţa "sim­ţi­sem" că, totuşi, nu mă puteam sprijini întru totul pe părinţii mei, deşi ambii îmi erau alături, după cum vă spuneam. Poate părea straniu, dar aşa stăteau lucrurile în mintea şi-n sufletul meu şi asta a fost ceea ce m-a motivat atât de intens... Iar când am in­trat la facultate, bucuria a fost imensă! În toată vara aia, nici nu trebuia să mă întrebe cineva ce fac, că anunţam eu din proprie iniţiativă: "Ştiţi, eu sunt stu­dentă la Teatru!" (râde) Şi - vedeţi! - previ­ziu­nea tatei s-a împlinit: încă din primul an de facul­tate, am început să fac film. În teatru am debutat abia după absolvire, la Baia Mare, unde am primit repartiţie şi am rămas doar vreun an de zile, căci am izbutit să mă transfer la teatrul din Piteşti, ca să fiu mai aproape de casă.

- De mama...

- Da, căci altfel drumul era prea lung şi nu pu­team să vin prea des s-o văd. Ajungeam în Bucu­reşti doar cu ocazia unor diverse colaborări la televiziune şi la radio. Piteştiul era mai aproape, geo­grafic, dar, din punct de vedere artistic, nici nu se putea compara cu minunatul teatru din Baia Mare. Piteştiul n-a fost o experienţă fericită. Îmi pare rău să o spun, dar teatrul acela era, în anii res­pectivi, o cloacă îmbâcsită - directorul o distribuia în toate rolurile principale doar pe soţia lui, care era actriţă. Noroc că, la scurt timp după ce am ajuns acolo, am luat probele la "Toate pânzele sus" şi s-a cerut, oficial, ca directorul să-mi dea voie să plec la filmări. La care el, m-a chemat şi mi-a spus în faţă: "Nu-ţi dau drumu'!" La întrebarea mea "Da' de ce?", răspunsul lui a fost "Că nu vreau." Mă rog, până la urmă n-a avut ce să facă, dar, ca totuşi să aibă un ascendent, m-a lăsat să plec, însă tre­cân­du-mă în scripte ca fiind în concediu fără plată. Când am terminat filmările, după vreun an şi ceva, mi-am dat demisia şi am plecat de acolo. M-am an­gajat la Teatrul "Ion Vasilescu" din Bucureşti, unde lucrau nişte regizori foarte interesanţi: Alexandru Tocilescu, Sorana Coroamă... Eram încântată! Însă, în scurt timp, s-a dat un decret prin care teatrul a fost mutat la Giurgiu, unde nu exista nici măcar o sală în adevăratul sens al cuvântului, ci se juca în­tr-o casă de cultură. O vreme, am făcut naveta - sea­ra, după spectacol, mă suiam în tren şi călă­to­ream până la gara Progresul, într-o beznă totală. Aşa că, până la urmă, m-am mutat la Teatrul Mic, de unde am şi ieşit la pensie şi unde mai am şi azi nişte mici colaborări.

- Cum arăta lumea artistică din perioada de dinainte de 1989?

- Pe vremea aceea se citea mai mult, cultura era mai importantă decât azi - se purtau discuţii până-n zori despre cărţi, despre filme, despre piese de teatru, despre muzică, dar nu aşa, rareori, ci în mod frecvent. Cultura, poate chiar fără să ne dăm seama, era şi un refugiu. Politica nu ne interesa, pentru că ştiam despre ce era vorba şi aveam senzaţia că lucrurile nu aveau să se schimbe niciodată, aşa că ori­zontul nostru se deschidea către arte. Iar în tea­tru, în special, cel de scenă şi cel de TV, aceea a fost o perioadă în care au fost montaţi marii autori şi încă în mod strălucit. Ştiţi, apropo şi de prima dvs. întrebare, dacă azi ar fi să aleg între teatru, film şi teatru TV, v-aş spune că teatrul TV, deşi acum nu se mai face, mi-e cel mai aproape de suflet. Pentru că el reprezintă o combinaţie extrem de subtilă între cinematografie şi teatru. În teatru există o separare între tine şi spectatori, nu ai prim-planul expresiei şi de aceea trebuie să-ţi proiectezi vocea, gesturile şi mimica astfel încât ele să parcurgă acea distanţă până la ultimul rând din sală. În film, camera se concentrează pe tine, te "apropie" până la mili­metru, dar îţi lipseşte ansamblul de decor, coerenţa cronologică etc... În schimb, după părerea mea, în teatrul TV, ai parte de tot ce e mai bun din ambele "lumi": faci teatru, dar ai la dispoziţie şi mijloacele cinematografiei. Iar, din teatrul TV, preferatul meu e personajul pe care l-am interpretat în "Stâlpii so­cietăţii", de Henrik Ibsen.

Calapodul frumuseţii

- Nu pot să nu vă întreb: frumuseţea de unde aţi moştenit-o?

- Conceptul de "frumuseţe" mie mi se pare foarte relativ. Privind în urmă, e evident că fiecare epocă a avut un alt standard de frumuseţe. Să ne gândim, de pildă, ce însemna frumuseţea în vremea lui Rubens: ce femei planturoase, cu pielea albă a pictat el! Deci eu nu consider că am fost frumoasă, ci doar că am fost pe placul epocii mele. Pentru mine, frumuseţea e ceva ce emană din interiorul unei persoane: din suflet, din spirit...

- Reformulez atunci: trăsăturile fizice de unde le-aţi moştenit?

- Mai curând, de pe partea tatei.

- Invariabil şi indiferent de domeniu, fru­museţea deschide uşi. Există însă şi situaţii când ea pune piedici?

- Da. Mă deranja, de pildă, când primeam complimente superficiale şi inutile. Însă, din cauza timidităţii, nu ştiam întotdeauna cum să reacţionez. În minte, de obicei, îmi venea imediat un răspuns foarte acid, dar, din timiditate, repet, şi pentru că nici nu voiam să rănesc pe nimeni, cuvintele rămâ­neau nerostite şi atunci păream cretină. Ceea ce iarăşi mă deranja foarte tare. (râde) Iar profesional, felul în care arătam m-a încurcat pentru că, într-o anu­me măsură, m-a blocat într-o tipologie de per­so­naj. Părăsind facultatea, unde am jucat roluri extrem de variate, în piese extrem de variate, a fost mult mai greu să regăsesc această varietate în rolurile ca­re mi-au fost propuse ulte­rior.

- Regretaţi că aţi mers pe drumul actoriei?

- În niciun caz! E adevărat că am rămas cu un of în suflet din pricina baletului, dar atunci când, în sfârşit, am înfrânt reticenţa părinţilor şi m-am dus la şcoala de core­gra­fie, deşi am fost primită direct în anul III, mi-am dat seama singură că era prea târziu: aveam deja 9 ani şi abia atunci învăţam ABC-ul, iar colegele mele, de o seamă cu mine, începuseră să studie­ze de la 4-5 ani, deci dife­ren­ţele dintre noi erau de-acum insurmontabile. M-am retras din proprie iniţiativă. Însă, chiar dacă lucrurile nu ar fi stat aşa, sunt absolut convinsă că tot actorie aş fi făcut. Aplecarea asta era prea adânc înrădăcinată în mine ca să pot s-o ignor. În plus, de ce aş regreta? Cred că am fost o norocoasă în carieră! Sigur, ca orice actor, şi eu mi-aş fi dorit să fac mai mult decât am făcut şi aş fi vrut să am acces şi la alt gen de roluri, dar, per total, realizez că am fost o mare norocoasă.

"Îmi place foarte mult starea de pensionară"

- Viaţa dvs. de azi cum arată?

- Sunt pensionară şi, cum vă spuneam, pro­fesional mai întreţin nişte mici colaborări cu Teatrul Mic. Aşa că îmi permit să-mi alcătuiesc un program lejer, în care să încapă lucruri care îmi fac plăcere: să dorm oricât de târziu poftesc, să citesc, să merg la teatru, să fac plimbări în natură... Mie îmi place foarte mult starea asta de pensionară! Nu m-a de­pri­mat deloc. Din contră! (râde) Şi, peste toate astea, viaţa mea de azi şi de treizeci de ani încoace, înseamnă fiul meu. Care a mers la grădiniţa ger­ma­nă, la liceul german, iar studiile universitare le-a făcut în Germania, dar, ulterior, s-a întors în Bucu­reşti, spunându-mi că el nu vrea să trăiască printre străini, ci vrea să stea aici, în România lui. Iar eu l-am înţeles şi l-am susţinut. E un băiat inteligent, cultivat - care nu a devenit robul calculatoarelor şi al Internetului -, cu gust pentru muzică, pentru pic­tură, e pasionat de mobila veche, cu stil... Ne în­ţe­le­gem foarte bine şi sunt extraordinar de mândră de el!

- Cu lumea din jur în ce relaţii sunteţi? Vă simţiţi adaptată?

- Mi-am asumat, mai degrabă, poziţia de spec­tator. Mă uit, observ, studiez, încerc să înţeleg ce se întâmplă în ziua de azi, ce ar urma să se întâmple mâine... Deşi e greu să anticipezi. Însă curiozitatea mi-a ră­mas vie. Mă doare, totuşi, constatarea unei anume involuţii a societăţii, la nivel de stradă - că fiecare îşi aruncă gunoiul unde îi vine, că, mergând pe un trotuar, eşti asaltat de limbajul obscen izbucnit din gurile celor mai mulţi dintre trecători etc. -, pe care o interpretez ca fiind rezultatul lipsei de aplecare spre o cultură reală. Dar nu doar cultura, ci tot ce se petrece azi pare să fi fost redus la Facebook şi la alte asemenea reţele de socializare, unde informaţia e de­ver­sată trunchiat, modificată sau de-a dreptul falsi­fi­ca­tă, iar consu­ma­torii o "înghit" ne­mes­tecată. Se pare că aprofun­darea unei idei, a unei in­for­maţii nu mai e "la modă".

O eternă adolescentă

- Trecerea timpului vă sperie?

- Să ştiţi că nu! Până la urmă, starea de spirit e cea care contează. Deşi nu sunt originală când spun asta, consider că starea de spirit din ado­lescenţă e cea mai frumoasă, cea mai puternică şi mai constructivă, or, în mine, starea asta nu a pierit niciodată. Îmi conştientizez vârsta, desigur, şi mă comport cu decenţă, însă, la in­terior, starea de spi­rit din adolescenţă nu m-a părăsit nici azi. Iar, în pre­­zenţa ei, bătrâneţea nu există! În plus, mai e ceva care mă ajută, dacă vreţi, să mă păstrez vie, trează pe interior: din când în când, scriu ceva care s-ar putea nu­mi, eventual, poezie, dar nu în ideea unui exer­ci­ţiu artistic, ci, pur şi simplu, e vorba de nişte stări in­terioare care ies la suprafaţă sub formă de "dictare" - în sensul că nu corectez nimic, nu ela­borez nimic, deci nu am ni­ciun fel de pretenţii de stil poetic. Poate, cândva, o să le public, ca o con­fe­siune, nu cu vreo intenţie lite­rară sau de a primi laude.

- Aşadar priviţi cu optimism spre viitor...

- Cu optimism, cu senzaţia că n-am trecut chiar degeaba prin viaţă şi cu impresia că ar mai trebui să spun ceva. Simt că aş mai avea ceva de adăugat - ca persoană, ca personalitate umană. Am în mine atât de mult drag de oameni, de animale, de natură şi mi-ar plăcea să găsesc o cale prin care să ajut şi eu lumea să fie un pic mai senină, mai legată de uni­vers şi de universalitate şi mai desprinsă de mi­zeria cotidiană.