Dintre scriitorii englezi în viață ale căror cărți sunt aproape în totalitate traduse în românește (în ultimul timp, concomitent cu apariția în original), pe lângă Julian Barnes și David Lodge, mă încântă Ian McEwan. Îl citesc cu poftă fiindcă nu se repetă de la un roman la altul - deși în toate explorează teme majore ale contemporaneității, de la violență, eutanasie, fanatism religios, la progresul tehnologic și limitele justiției - și de fiecare dată lectura e șocantă și emoționantă. Cu stilul lui concis, aparent rece, postmodern, prinde în ficțiune și câte un fir "polițist", pe care dezvoltă suspans, creează întorsături surprinzătoare, pătrunde în zone pe care rațiunea le refuză, cu o artă narativă de maestru. Convenția pe care ne-o propune în "Coajă de nucă" e ingenios ironică și intertextuală, căci romanul e monologul unui Hamlet aflat încă în pântecul matern, de unde asistă și comentează complotul mamei sale Trudy și al amantului-cumnat Claude de a-i otrăvi tatăl (cu antigel!). Cea mai cunoscută tragedie shakespereană devine astfel un thriller psihologic și filosofic din zilele noastre. Vorbind cu glasul acestui embrion inteligent, erudit și înzestrat cu conștiință, Ian McEwan și-a propus o rescriere-omagiu la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui "Shakespeare - contemporanul nostru". Știam din lecturi anterioare că romancierul e un soi de iluminist al secolului XXI, pasionat deopotrivă de științe și arte, cu o predilecție pentru personaje cerebrale confruntate cu limitele lor în fața absurdului și haosului. Naratorul insolit din noul roman ar părea neverosimil dacă ne-am plia imaginația pe o realitate logică. Dar jocul în care ne implică romancierul e mai complex. La curent cu ultimele descoperiri din fizica cuantică, teoria jocurilor, neurologie dar și cu evenimentele politice, economice, sociale și culturale, de la noul elan religios la înfruntarea dintre libertatea individului și siguranța lui, McEwan nu obosește să caute sensuri într-o lume în marasm, ce și-a pierdut simțul măsurii, lăsându-se pradă violenței, lăcomiei, instinctelor. Coaja de nucă are ca miez această lume de azi. Crima din Hamlet e mutată într-o casă din nordul Londrei, într-o familie din clasa de mijloc. Tatăl poet, nu destul de talentat, va fi otrăvit de soția însărcinată și de fratele lui pentru bani. Trudy, cea care se raportează schimbător la realitate și e dependentă de sex, și Claude - un prost ticălos, care spune doar platitudini intră în vizorul poliției și fătul, care a asistat la tribulațiile criminalilor, înțelege să-și răzbune tatăl în singurul mod ce-i stă în putință. Observațiile și reflecțiile lui, faptul că și-ar dori să vină pe lume ca "o creatură a postiluminismului" cu o personalitate "fasonată de plăceri, conflicte, experiențe și judecăți proprii", adică opusul lui Claude, fac din el un personaj atașant, atât cât să te țină scufundat în lectură, ca într-un lichid amniotic hrănitor. Trebuie să mai spun că Dan Croitoru, care a tradus bine majoritatea romanelor lui McEwan, s-a întrecut de data asta pe sine. Nu doar că a depistat numeroasele intertextualități, puse sau nu în ghilimele, din Shakespeare, Joyce, poeți englezi din sec. 17 și 18 ș.a., dar a căutat versiunile românești apărute, trecând în note de subsol autorii traducerilor, edițiile și pagina. O asemenea acribie care consumă timp și răbdare e rar de găsit la tinerii traducători. Datorită și lui Dan Croitoru, odată intrat în sfera de atracție a Cojii de nucă, nu mai poți ieși decât odată cu ultima propoziție.