Haina roşie

Obiceiuri de Paşti în Maramureş

Ultima săptămână din Postul Sfintelor Paşti (Postul Mare) numită şi Săptă­mâ­na Mare, Săptămâna Paştilor, Săptă­mâ­na Patimilor sau Săptămâna Sfântă, este un răstimp de reculegere profundă şi de postire mai aspră pen­tru că se reiterează "plinirea vremii", anunţată de prorocii Vechiului Testament, în care Fiul Omului va fi prins, vândut, asuprit, hulit, îmbrăcat în haina roşie a ruşinii, biciuit şi condamnat la moartea cea mai infamă: răstignirea pe cruce. Haina roşie fiind apanajul împăraţilor, ea le era interzisă oamenilor de rând, iar cel care ar fi îndrăznit să o poarte risca să fie condamnat, mergându-se până la suprimarea vieţii.
În cazul Mântuitorului, călăii Săi îl îmbracă în haina roşie a batjocurii, şi tot a batjocură îi scriu pe cruce cuvintele "Iisus Nazarineanul Regele Iu­deilor" (INRI). De aceea, în satele Maramureşului, nu se purta în posturi culoarea roşie şi, mai ales, în Postul Mare, care este un timp de doliu, iar în Săptămâna Patimilor, purtarea acestei culori ar fi fost considerată ca o sfidare sau chiar blasfemie, fiindcă roşu înseamnă moarte, înseamnă sângele vărsat al lui Iisus Hristos. Dar înţelesul negativ are valabilitate numai până la Învierea Domnului. După Învierea Lui din morţi, roşul capătă valenţe pozitive, însemnând iubire infinită, viaţă fără de moarte, adică victorie absolută asupra tenebrelor iadului (păcatului neascultării) şi asupra morţii. În lumina acestei idei, ţăranii amestecă în grăunţele ce vor fi semănate, coji de ouă roşii sfinţite.
În fiecare zi din Săptămâna Sfântă se fac denii (slujbe religioase de seară), iar în Joia Mare se ţine Denia celor 12 Evan­ghelii, care descriu amănunţit Judecata, chinurile şi răstignirea Mântuitorului, fi­ind cea mai mare şi importantă slujbă din an, de la care nici un creştin adevărat n-ar trebui să absenteze.

Ouăle albe şi focurile din Joimari

Până nu demult, în urmă cu vreo patruzeci de ani, în această Mare şi Sfântă Joi exista un obicei pe care l-am şi prins. În dimineaţa de Joimari, pe masa din tinda casei apărea o coşercuţă cu ouă, număr cu soţ, nevopsite, pentru că erau menite celor "plecaţi", se dădeau de sufletu' lor, însă nu oricui: nu vecinilor, prietenilor, sau neamurilor, ci unor oameni sărmani, care umblau anume pentru a-şi aduna ouă de Paşti. Şi cu cât numărul celor ce ne treceau pragul era mai mare, cu atât mai mult se bucura mama. Fiecărui sărman i se dădea un ou alb, numai unul. Primind oul, acela zicea: "Să fie de su­fletu' celui amnit" ori "să fie de sufletu' la care te-ai gândit" şi pe obrazul mamei curgeau atunci două lacrimi grele şi mari ca bobul. Dar ceea ce mă uimea întotdeauna era faptul că cerşetorii aceia: bătrâne, bătrâni şi ţigănuşi nu erau de pe la noi şi nu-i cunoşteam. Azi sunt absolut sigură că primul ou pe care-l dădea mama, era de sufletu' mămuchii sale, Pălăguţa, care "s-a călătorit" înainte să împlinească 38 de ani, lăsând în urmă patru copii orfani, mama fiind cea mai mare, de 14 ani, iar cel mai mic, de şapte luni. În vremea cât oferea oul de pomană, niciodată n-am auzit-o pe mama vorbind. Omul, femeia să­racă sau copilul ţigan intra, dădea bineţe şi rămânea lângă uşă. Fără nici o întrebare, mama îi dădea oul şi asculta cu mare atenţie ce spune. După plecarea lor, tăcea în continuare. Într-un târziu, o auzeam zicând încet ca pentru sine: "Dumnezeu pri­meas­că" şi "O, Doamne, iartă-i şi hodineşte". Pe durata acelei tăceri, în minte i se vor fi derulat "filme" vechi, episoade ce-i aveau ca actori pe dragii ei "duşi" la Domnul. Călătorea adesea în trecut, pen­tru că nu de puţine ori am surprins-o cu privirea departe. Atunci mă apropiam, şi dacă stătea pe laiţă, îi atingeam ge­nunchii uşor şi-mi apropiam pal­ma dreaptă de ochii ei, miş­cându-o într-o parte şi-ntr-alta, ceea ce însemna: "Haide aca­să, hai­de în prezent, sunt aici şi am ne­voie de dumăta". Îmi amin­tesc foarte clar o aseme­nea scenă, în care mama privea du­să, iar eu, având vreo cinci ani, o chemam la datorie cu pal­ma, fără nici un cuvânt.

Focurile de Joimari

Ioana lu' Pretiluş (80 de ani) născută în satul vecin, Hărniceşti, îmi spune că mama ei se ruga să vină măcar trei oameni săraci, ca să poată da trei ouă. Cifra aceasta (şi fără soţ) trimite clar la Sfânta Treime. Zice că şi la Moşii de iarnă - la începutul şi sfârşitul celor şase sâmbete ale morţilor, încheiate în Sâmbăta lui Lazăr. La ei în sat se ducea la biserică o cană de grâu (mai târziu, făină) şi trei ouă. (Cana era un vas de lemn având o ca­pa­citate de 2,503 litri.)
Focurile din seara de Joimari, aprinse în faţa casei, nu se mai fac de multă vre­me. Mama le-a apucat. "Când eram cocoană, aprin­deam focuri înaintea casei, da numa' din paie, vrejuri (coceni de porumb) şi găteje subţiri, curate, înainte să plecăm la beserică, la Cele 12 Evanghelii. Zâcea mama bătrână, că zin acasă, zin să să încălzască tăţi moşii şi strămoşii care s-o dus de pă aiastă zvoră (loc de casă) şi să bucură că şi la aceie casă este bdiuşâg (belşug) şi pace şi înţălegere, că ei îs ca un feli de îngeri păzitori, dacă-ţi aduci aminte de ei şi-i cinsteşti. Da' şi unde moare de la casă cocon, mai ales de-i sub şepte ai (ani), apoi ş-acela să face înger şi-i apără de rău pă cei din familie".
Moşii sau cultul strămoşilor (morţilor) pare să fi fost extrem de puternic pe teritoriul României, astfel că se ţineau de douăsprezece ori pe an, în preajma solstiţiilor şi echinocţiilor.

Focul sfânt

Focul este un element sacru, purificator, la fel ca apa. "Nu-i voie să scuipi în foc, pentru că ţi se vor face bube pe limbă. Focu-i sfânt", zic ţăranii. În vremuri imemoriale, a fost obţinut direct de la soare, prin frecarea a două bucăţi de lemn, una de esenţă tare şi una de esenţă moale, până ce au apărut scântei, pe care omul le-a prins, fie cu nişte frunze uscate, fie cu o bucată de iască. Acest foc se numeşte foc viu şi se mai obţine şi azi, de către ciobani, la stânele din munţi. El n-are voie să fie neglijat, lăsat să se stingă, fiind "învelit" mereu, adică acoperit cu lemne groase ca să ardă mocnit. Stingerea lui este de "meresân" (semn rău): se vor îmbolnăvi oile, li se va lua laptele, vor fi stricate de lupi. Prin urmare focul este cel care asigură li­niştea, armonia şi prosperitatea stânii; cel care asi­gură binele şi normalitatea vieţii. Aceleaşi valenţe le are şi flacăra lumânării. Şi, după cum afirmă fizicienii, focul pare a fi una dintre cele mai subtile forme de energie din univers.

Oul alb şi oul roşu

Oul alb nefiert şi nevopsit, ce se dădea de po­mană în Joimari, o fi însemnând lumea în tota­litatea ei văzută şi nevăzută, cerul şi pământul, viaţa şi moartea, dar nimeni nu dă o atare explicaţie şi poate că nici nu interesează pe cineva. Sensul adânc al acestui obicei se lasă desluşit printr-un altul, care se practică în dimineaţa de Paşti, Co­şalca (coşul) de Paşti cu bucate alese, frumos îm­podobit şi acoperit cu cel mai frumos ştergar din ca­să ori cu unul făcut special pentru această zi, este pur­tat către biserică, de bărbat. Femeia duce o trăis­tuţă în care se pun câteva păscuţe, câteva lumânări şi trei ouă roşii. Cu trăistuţa se duce la cel mai drag dintre cei "plecaţi" şi o dă peste mor­mânt unui om sărac. După aceea, împarte săra­cilor tot ce are. Lumânările sunt aprinse acolo unde n-a fost aprinsă niciuna, adică la cei uitaţi.
Cele două culori, alb şi roşu, existente în măr­ţişor, se regăsesc şi în marea sărbătoare a Paştilor, şi par a avea aceeaşi semnificaţie cu oul, începutul tuturor lucrurilor şi al vieţii împlinite.
Aceste obiceiuri discrete, modeste în aparenţă, nespectaculoase susţin credinţa fermă în nemurirea sufletului şi în prezenţa nevăzută printre noi a celor "mutaţi", bucurându-se şi ei de Învierea lui Hristos.