Ceea ce veţi citi în rândurile următoare este povestea adevărată a unei boli năprasnice, a unui diagnostic ratat şi a unui sfârşit nedrept. Există însă dreptate?
Soţia mea, Adriana, a fost profesoară de limba franceză. Îi plăcea să-şi pregătească orele şi să lucreze cu copiii. Nu voia să lipsească de la şcoală nici când avea gripă. Persoană caldă şi sinceră, făcea totul cu drag. Prefera liniştea familiei, lectura unei cărţi bune sau vizionarea unui film din arhiva noastră. Iubea călătoriile făcute pe îndelete. Franţa, Italia erau ţările dragi ei. Ultima călătorie a fost în iunie, anul trecut, la Florenţa. Sunt acolo unele locuri pe care speram să le revedem împreună, într-o vizită viitoare.
Ziua în care Adriana a început să uite
La mijlocul lui iulie 2016, era veselă, optimistă şi fără niciun fel de probleme. Îi plăcea să spună adesea: "Ce bine că noi suntem sănătoşi, nu ca alţii!" Nici nu ne gândeam ce avea să urmeze...
Într-o zi, m-a întrebat de trei ori acelaşi lucru. Altă dată, nu-şi aducea aminte în ce lună eram. Se gândea în ce parte s-o ia şi făcea exact invers. Mai dădea câte un telefon, dar a renunţat să folosească tableta şi să rezolve Sudoku. Când am constatat că lucrurile sunt serioase, am intrat la idei. Alzheimer să fie? Boala asta se tratează? În 11 august, medicul de familie i-a recomandat să ia Acutil, un medicament pentru prevenirea tulburărilor de memorie. Au urmat câteva zile în care se lupta să-l introducă în schema de tratament, lângă celelalte pastile pe care le lua pentru tensiune. Când uita să îl ia, mă întreba: "Ce este cu medicamentul acesta?". Momentele dificile alternau cu momente bune. Ultimul film pe care l-am văzut împreună a fost "Împărăteasa roşie", cu Marlene Dietrich. I-a plăcut şi a spus că vrea să-l revadă.
În 19 august a făcut cumpărături, a pregătit prânzul şi, dintr-odată, nu a mai putut să vorbească. Pur şi simplu s-a blocat. Am sunat la 112 şi a fost dusă cu salvarea la cel mai apropiat spital. Când am sosit acolo, împreună cu Kati, sora ei, îi făcuseră deja tomografia şi alte analize. Câteva crize comiţiale au zgâlţâit-o pe drumul de la Radiologie către camera de gardă, după care am stat şi am aşteptat. Din când în când, era strigat numele pacientului, şi rudele veneau să vorbească cu medicul de gardă. Într-un târziu, ni s-a spus că are două tumori cerebrale, dintre care una în zonă neoperabilă. Ne-au întrebat dacă vrem să o internăm. Ce puteam face? Dacă ai de ales şi ştii unde să te duci, îţi iei omul şi poţi să pleci. Noi n-am ştiut şi ne-am predat. Aşa am ajuns la etajul 19, la Neurologie. Internare la ora 20.00. Salonul 480, patul nr. 6, primul de lângă uşă. O asistentă ne-a făcut instructajul: pampers, şerveţele umede, prosop, lingură; fructe, iaurt, apă plată, totul la temperatura camerei. Pe la ora 22.00, am lăsat-o cu o perfuzie şi am plecat. Şoferului de taxi i-am spus tot şi el a zis scurt: "Să n-o ţineţi aici. Duceţi-o la spitalul A".
Babilon
Toţi aţi intrat măcar o dată într-un spital, dar "Babilon" este cel mai mare. Imposibil să nu îl ştiţi. Nu poţi să-i numeri etajele. Te copleşeşte când te uiţi de departe. Ai putea crede că acolo toţi oamenii se fac bine. De aproape, gândul îţi zboară deja înăuntru. Mergi la o rudă, la un prieten sau la un doctor. Este ca o moară uriaşă. Odată trecut de uşă, cu fiecare pas, te absoarbe. Ca o moară este şi înăuntru. Dacă te-ai internat, ai o singură variantă: te faci bine sau...
Grilajul patului
Sâmbătă, 20 august, la prima oră, eram din nou la spital. Starea Adrianei se schimbase în bine. Scăzuse presiunea intracraniană, ne-a recunoscut, vorbea destul de mult şi tot întreba ce caută acolo. Doar memoria recentă rămăsese deficitară. La fel a fost şi duminică, 21 august. Am fi putut să ne bucurăm puţin, dar diagnosticul de vineri seara nu ne dădea pace.
Luni, 22 august, a fost ziua mult aşteptată a întâlnirii cu medicul curant, AR, o doctoriţă care ne-a spus fără menajamente: "Are cancer la cap". "Este sigur? Şi ce putem face?", am întrebat. "Nu mă pronunţ până nu văd RMN-ul."
Altă regulă este să stai la coadă. Aşa am aflat că pentru analiza asta importantă nu exista regim de urgenţă. Deoarece în spital era un singur aparat pentru RMN, nu se putea mai devreme de miercuri sau joi, însă... a fost abia vineri, 26 august. Au fost primele zile irosite. Practic, o săptămână de aşteptare pentru o investigaţie urgentă. Simţeam că începem să pierdem timpul, dar încă nu ştiam cât este de grav.
Dacă numele doctoriţelor le-am aflat repede, abia după un timp am învăţat şi numele asistentelor şi ale infirmierelor. Un cuvânt special pentru aceste două categorii de personal medical, mult mai disponibile sufleteşte, capabile de un cuvânt bun, blând, de gesturi calde, sau chiar de o mână pe umăr.
Eu veneam la ea de două ori pe zi, la masa de prânz şi la cea de seară, iar Ileana, fiica noastră, şi Kati, cel puţin o dată. Ele aduceau de acasă mâncare, care completa sau înlocuia mâncarea de spital. În existenţa Adrianei, momentele bune alternau cu lungi perioade de somnolenţă, creierul fiind în continuare sub presiune. Mult timp s-a putut ridica în poziţia şezând, sprijinită de o pernă. Îi plăcea să îşi pună ochelarii de distanţă pe nas şi să privească în jur. "Altă viaţă, văd mult mai bine". Îi plăcea să ne spună cât este ora, privind ceasul de la mână, sau să observe ce se întâmplă în jurul ei, fără să înţeleagă însă prea bine unde este şi ce se întâmplă. Întrebările ei cele mai frecvente erau: "Ce am păţit?" şi "Cât mai stau aici?" Afla mereu cu mirare aceleaşi explicaţii, într-o formă sau alta, susţinând că pe ea "nu o doare nimic". Când era trează, căutam în diferite feluri să îi stimulăm memoria sau o însoţeam în plimbări pe coridor, până la balconul etajului. Citea cu greu câteva rânduri şi cu eforturi şi mai mari a reuşit să completeze două definiţii într-un careu de cuvinte încrucişate: a ştiut că "fire" înseamnă "iţe", dar nu mai ştia care este prima lună a toamnei. I-am "suflat" că este "septembrie", iar acesta avea să fie ultimul cuvânt pe care l-a scris. Starea ei aparent relativ bună ne încuraja să credem că se va face mai bine şi că, după aflarea diagnosticului exact, va putea urma cu succes un tratament ţintit. Un moment trist al zilei era plecarea noastră, când trebuia să îi punem grilajul la pat, ca măsură de protecţie, întrucât se mişca greu singură şi s-ar fi putut lovi, mergând prin salon, peste noapte. Pe de o parte voiam să o vedem mişcându-se cât mai mult, iar pe de altă parte o închideam ca într-o cuşcă.
Lanţul slăbiciunilor
La insistenţele unui văr al meu, care îl cunoştea pe fostul director al spitalului, prof. SO, am ajuns luni, 29 august, în cabinetul acestuia. După ce i-am prezentat cazul, ne-a întrebat: "Cu ce vă pot fi de folos?". "Suntem de zece zile aici şi nu avem un diagnostic sigur." A vorbit cu dr. AR la telefon, care i-a spus că a văzut filmele de la RMN şi că este sigură de encefalită herpetică.
Când urcăm la etajul 19, ne întâlnim cu Adriana, care este dusă în scaunul cu rotile la CT toraco-abdominală. Ne recunoaşte: "Ce faceţi, copiii mei?". Ileana coboară cu ea la CT, investigaţie care va ieşi fără probleme. Putem spune că a fost cea mai frumoasă zi, dacă totul nu ar fi fost decât o amăgire, urmarea unui RMN ratat, aşa cum vom afla peste trei săptămâni.
Miercuri, 31 august, Adrianei i se recoltează sânge pentru analiza unor anticorpi. Probele sunt trimise pe cheltuiala noastră, prin clinica Synevo, în Germania.
Duminică, 4 septembrie, seară caldă, de vară târzie. Suntem cu Adriana pe balconul etajului 19. Alături de noi, asistenta care ne făcuse internarea, ne întreabă în şoaptă: "Aţi văzut ce diagnostic aveţi acum? Ar trebui să pupaţi şi pământul." Era vorba de encefalită. Vedem două dâre albe paralele pe cer şi Adriana recunoaşte că sunt lăsate de un avion. Altă bucurie.
Două zâne bune
După atâta bâjbâială, găsim pe cineva care se pricepe şi vede limpede. O prietenă de familie, dr. AB, de la spitalul G, ne cheamă sâmbătă, 3 septembrie, cu CD-ul RMN-ului, ca să îl vadă colega ei, dr. BA, medic neurolog. Aceasta remarcă imediat că investigaţia este realizată fără substanţă de contrast, ceea ce o face imprecisă, aproape inutilă. Nu poate alege între encefalită şi limfom. Pentru clarificare, ne recomandă un "RMN cu substanţă de contrast plus spectroscopie" la Clinica "Regina Maria". Tot ea avea să obţină peste două zile şi o programare acolo, pentru 15 septembrie, la ora 7 dimineaţa. În continuare, cele două doctoriţe de la spitalul G ne vor ajuta foarte mult.
Pe măsură ce şederea Adrianei în spital se prelungea, începeam să vedem în altă lumină unele întâmplări din ultimele luni. Cea mai importantă a fost cea din februarie 2016. Mergând cu autobuzul două staţii, Adriana a avut convingerea că cineva a atacat-o cu un gaz cu un miros puternic, cu scopul de a o jefui. După ce a coborât, a intrat într-un magazin şi a cumpărat un tub cu ketch-up, crezând că este un deodorant cu care să alunge acel miros nesuferit. A venit acasă şi mi-a povestit foarte convingător aceste lucruri, la fel şi în zilele următoare. Mişcările ei lente, starea de oboseală şi greaţă din ziua întâmplării ne-au făcut să credem că ar fi fost vorba de un gaz toxic. Nu am ştiut însă cum să interpretăm acel eveniment şi, cu timpul, a fost dat uitării. În noile circumstanţe, am înţeles că a suferit atunci o tulburare calitativă a mirosului, numită şi halucinaţie olfactivă. Foarte probabil că acela a fost primul semn al existenţei unei tumori cerebrale.
Caruselul diagnosticelor
A fost a doua oară când ne-am întâlnit cu filozofia aceasta a aşteptării. Dr. AR, spitalul Babilon, de fapt, tot sistemul, a fost dispus să aştepte pentru primul RMN o săptămână. Acum aşteptau, probabil, rezultatele de la Synevo sau, cine ştie, evoluţia naturală a bolii şi după aceea să vadă ce a fost. Dacă noi nu am fi fost sfătuiţi să facem al doilea RMN pe cont propriu, nu ne-ar fi vorbit nimeni din Babilon de el. Nepăsare, nepricepere, cum să numim asta?
Vineri, 9 septembrie, varianta encefalitei herpetice dispare definitiv. Dr. AR ne anunţă că, în urma unei discuţii cu şeful ei, prof. dr. OB, a hotărât să "upgradeze" diagnosticul în "encefalită paraneoplazică". "De ce?", "Nu a avut febră, dureri de cap, şi markerii tumorali sunt mari pe digestiv. Vom căuta un cancer pe maţe. Aşa ceva a declanşat encefalita." "Bine, dar ştiaţi de la început că nu a avut febră sau dureri de cap". "Asta este, acum vom căuta acul în carul cu fân. Şi vă rog să nu mai faceţi valuri". Adică, să nu mai punem întrebări incomode şi să nu mai numărăm gafele medicale.
Vin acasă şi caut pe internet "encefalită paraneoplazică". Găsesc, printre altele, un articol despre acest subiect, avându-i ca autori pe dr. AR şi dr. OB, publicat în 2008. Deşi ni se spunea că medicina nu este o ştiinţă, mă gândesc că oamenii aceştia se pricep şi că poate au dreptate. Dar dacă este aşa cum spune Adriana a doua zi, într-un moment de luciditate: "Aurel, ăştia mă ţin aici ca să facă experimente pe mine?".
Luni, 12 septembrie, vine să o vadă la spital o familie de prieteni, pe care îi recunoaşte: "Ia te uită, ce surpriză!", şi vorbeşte minute bune cu ei, dar, după ce aceştia pleacă, îmi dau seama că nu le ştia numele. La prânz, sosesc rezultatele de la Synevo. Toate sunt negative. Asta înseamnă că în lichidul cefalo-rahidian nu s-a găsit virusul herpesului, că nu este encefalită autoimună sau sindrom neurologic paraneoplazic. De acum încolo, se aştepta rezultatul investigaţiei de la "Regina Maria", iniţiate de noi. Trecuseră 24 de zile de la internare.
Prima deplasare la "Regina Maria"
Joi, 15 septembrie, aveam nevoie de o ambulanţă cu care să o transportăm pe Adriana la Clinica "Regina Maria" din Băneasa. Încrezători în promisiunile doctoriţelor IG şi AG, că vom avea maşina la ora 6.00, venim la spital, Ileana şi cu mine, cu 30 de minute înainte ca să o pregătim pe Adriana pentru drum. La 6.05, ne îngrijorăm, întrucât ambulanţa nu apare, şi hotărâm să facem transportul pe cont propriu. La 6.15 o aşezăm într-un scaun cu rotile şi coborâm cu liftul, urmând să folosim maşina personală. O recunoaşte, urcă singură în Tico şi plecăm în trombă către clinica din nordul oraşului. Pregătirile pentru un miting al transportatorilor în Piaţa Victoriei ne dau emoţii suplimentare, dar ajungem cu bine, în douăzeci şi cinci de minute. Schimbarea de peisaj şi aerul rece al dimineţii o fac să se bucure de drum. Spune, printre altele: "Ce bine conduce Aurel!", observaţie care ne bucură mult. La întoarcere, aveam să aflăm că ambulanţa a venit, dar foarte târziu.
La clinică avem însă alte probleme. Se constată că Adriana este neliniştită în aparatul pentru RMN. Pentru sedare, este nevoie de un medic anestezist, care nu poate fi prezent decât în 21 septembrie, aşa că suntem reprogramaţi. Încă o amânare. Înfrângere amară.
Sâmbătă, 17 septembrie. Seara, Ileana atinge un pahar cu apă, gata să-l răstoarne pe noptiera de lângă pat. "Fii atentă, cade paharul!" îi spun. Adriana crede că tonul este prea aspru şi mă ceartă: "Aurel, să ai grijă de fata mea!" Simţim amândoi o intuiţie sfâşietoare în rugămintea ei. "Vom avea grijă amândoi de ea", insist eu, dar nu mai contează. Ieşim la maşină cu Ileana şi plângem amândoi.
Pregătirea pentru colonoscopia din 20 septembrie a fost o mostră de amatorism cras. Pe lângă celelalte manevre, în după amiaza zilei precedente, Adrianei i se administrează un singur litru de lichid Fortrans, cantitate care a doua zi se va dovedi insuficientă. Deşi ştia că are dificultăţi tot mai mari la înghiţit, dr. AR nu vrea să îi pună sonda endogastrică. În consecinţă, Ileana, împreună cu o asistentă s-au străduit să îi dea cu lingura tot lichidul acesta, timp de o oră şi mai bine. Colonoscopul spitalului fiind defect de mult timp, investigaţia s-a făcut la colonoscopul de la secţia de Chirurgie, dar cu mare întârziere (la ora 13.00) pentru că trebuia ca unul din noi să semneze un consimţământ, despre care dr. AR nu a ştiut cu o zi înainte (!). Colonoscopia a fost practic ratată. Nu s-a realizat decât parţial (30-35 cm), tubul digestiv nefiind curăţat corespunzător. Tot chinul ei şi al nostru a fost în zadar.
A doua deplasare la "Regina Maria"
Între timp, Adriana a fost mutată în salonul 500, cu două paturi. După 18 septembrie, când a făcut cu mare greutate ultima plimbare până la balconul de pe etaj, starea ei s-a schimbat în rău. Înghiţea tot mai greu, vorbea puţin şi cu dificultate şi nu se mai dădea jos din pat. În aceste condiţii, a trebuit totuşi să facem deplasarea din 21 septembrie, la clinica "Regina Maria". De data asta, am apelat la o firmă particulară, AmbuHELP, care a venit la timp (6.15) şi ne-a asigurat transportul în condiţii bune la dus şi la întors. Investigaţia "RMN cu substanţă de contrast plus spectroscopie" la cap s-a făcut cu sedare şi a durat o oră şi un sfert. La sfârşit, ni s-au dat trei filme mari şi un CD cu imaginile obţinute, iar referatul medical l-am primit peste o săptămână. Întrucât dr. AR lipsea din spital, Ileana şi cu mine am încercat să intrăm la prof. OB şi să-i arătăm filmele. Fără succes. S-a uitat pe ele, ulterior, împreună cu dr. IG, fără să ne comunice ceva relevant. În aceeaşi zi, dr. BA, de la spitalul G, a văzut filmele şi a menţionat ca diagnostice posibile "limfom" sau "glioblastom multifocal atipic", iar în 23 septembrie, ne-a transmis un mesaj cu o decizie preliminară foarte dură, de la "Regina Maria": "Spectro RMN a evidenţiat o proliferare celulară activă, biopsie cerebrală cât mai repede". Când dr. AR vede filmele şi îi citim mesajul primit, conchide: "Deci, e tumoră". Acum a aflat! Îi spunem că vrem să facem biopsia la "Brain Institute" de la spitalul privat Monza din Bucureşti. Nu încearcă să ne oprească şi ne completează un bilet de externare, din care aflăm cu uimire că examinarea RMN din 26 august, efectuată în spital, a fost: "incompletă, întreruptă, pacienta agitată, refuză continuarea investigaţiei". Era vorba despre acea investigaţie pe baza căreia s-a pus diagnosticul "encefalită" şi care a indus în eroare alţi doi medici din afara spitalului (unul din Germania) care au văzut între timp CD-ul respectiv. Din cauza asta, s-a pierdut exact o lună (26 august-26 septembrie), tratându-se boli care nu erau reale şi poate s-a pierdut o viaţă.
Scufundarea în neant
Încercarea de a face biopsia cerebrală la "Brain Institute", de la spitalul Monza, era privită de noi cu speranţă maximă, urmând ca tot aici să se facă şi analiza anatomopatologică a probei. Deşi consideraţi mari profesionişti, cei de aici s-au eschivat diplomatic, trimiţându-ne să refacem ultima investigaţie cu RMN la o clinică agreată de ei, în condiţiile în care acolo se putea obţine o programare abia după trei săptămâni. Anticipând acest eşec, dr. BA, sfătuitorul nostru din umbră, a încercat o "intrare" la un neurochirurg de la marele spital A. Acesta i-a mărturisit că nu mai poate face biopsii, întrucât are un ac vechi, cu care nu vrea să pună în pericol viaţa pacienţilor (!). Din altă parte, ni s-a transmis că nu au aparatul pentru efectuarea biopsiei cerebrale. Singura soluţie rămânea tot în Babilon. Între timp, sosise şi referatul medical de la clinica "Regina Maria", care menţiona că este vorba de o "patologie proliferativă (posibil glioma cerebri sau limfomatoasă)." Această situaţie impunea cât mai repede efectuarea biopsiei cerebrale, pentru a şti care dintre cele două variante este reală, fiecare având tratamentul propriu.
Între timp, Adriana noastră "se pierdea" încet-încet, coborând în fiecare zi câte o treaptă. Mişcările ei au devenit din ce în ce mai greoaie, până când au încetat cu totul. Atunci când a "dispărut" partea dreaptă, ne-am bucurat că a rămas cea stângă. Când nu a mai putut să articuleze cuvinte, ne-am bucurat că măcar ne aude. Când a devenit tot mai somnolentă, ne bucuram de rarele momente când deschidea ochii sau zâmbea. Ne bucuram chiar şi când începea să plângă, văzându-şi probabil neputinţa, pentru că asta însemna încă viaţă. Vie era Adriana şi când asculta muzică, folosind ultima redută din creier rămasă neacaparată de boală. Chiar şi cu ochii închişi, cu căştile pe urechi, un post de radio pe telefonul mobil parcă o trezea şi o făcea să fredoneze. "Ce frumoasă melodie" au fost probabil printre ultimele cuvinte inteligibile rostite de ea. Totul se prăbuşea însă foarte repede. Pe 1 octombrie, am reuşit să "comunicăm" pentru ultima dată. O tot îndemnam să îşi folosească mâna stângă pentru a duce la gură boabele de strugure, aşteptând cu multă răbdare, ca de obicei, fiecare "reuşită" a ei, pe care o aplaudam ca pe o mare victorie. A început la un moment dat să exerseze singură mişcarea mâinii stângi spre gură. Ceva îi spunea să încerce să conserve şi acea ultimă brumă de coordonare. Am încurajat-o printre lacrimi. Dar boala îşi continua asaltul.
În comă
Starea Adrianei s-a schimbat brusc, în noaptea de 1 spre 2 octombrie. A vomat, a făcut febră (peste 38 de grade) şi a avut probleme de respiraţie, astfel încât i s-a pus mască de oxigen. Aflăm toate astea duminică dimineaţa, de la vecinele de salon, medicul de gardă nefiind de găsit. Când apare, îngrijorarea mea este percepută de el ca o ameninţare, bun motiv să cheme paza să mă evacueze (!). Lucrurile se aplanează cu greu. Cât priveşte starea ei continuă de somnolenţă, nimeni nu ne spune că de fapt este comă! Ileana rămâne pentru prima dată să o asiste în noaptea de duminică spre luni. În salon există un pat suplimentar, dar este ocupat, aşa că se va chinui pe un scaun.
A doua zi, luni, 3 octombrie, aşa cum fusese stabilit, Adriana este transferată la secţia de Neurochirurgie de la etajul 18. În naivitatea noastră, credeam că, în sfârşit, i se va face biopsia şi vom afla felul tumorii, putând să înceapă un tratament oncologic. Dr. TC a pus însă capăt speranţelor noastre, spunându-ne că "pacienta este în comă, biopsia este imposibilă în această situaţie". Aproape în şoaptă ne-a întrebat: "Ce vă mai trebuie un diagnostic?" şi a dat din mână, semn că nu mai are rost. Dispune să fie intubată şi să i se pună sondă endogastrică. Are loc o discuţie în patru: el, dr. AR, Ileana şi cu mine, cu reproşuri pe faţă pentru dr. AR, care nu a observat că Adriana este în comă şi a lăsat să fie transferată, dar şi pentru modul general în care s-a ocupat de ea. Protestele ei slabe confirmau cele spuse de noi. Revenim în salonul 500 de la etajul 19, de unde plecaserăm în urmă cu trei ore.
În nopţile care au urmat, am făcut de gardă la patul ei, Ileana şi cu mine, alternativ. Am putut folosi patul suplimentar, când a fost liber. Starea soţiei mele a rămas tot timpul gravă: somn continuu, respiraţie dificilă, febră cerebrală mare, peste 39 de grade. I se făceau aspiraţii periodic. Problemele care trebuiau urmărite erau întreruperea respiraţiei, terminarea apei la tubul cu oxigen şi schimbarea prosoapelor reci, cu care încercam să îi coborâm febra. În noaptea de 5 spre 6 octombrie, dificultăţile de respiraţie au fost aşa de mari, încât a trebuit să anunţ asistenta, care a chemat medicul de gardă şi, într-un final, medicul de la anestezie şi terapie intensivă. Anunţul a fost făcut la ora 0.30, medicul de la ATI a venit la 1.10 (!). Au urmat aspiraţii şi eforturi de resuscitare timp de o oră. În fişa medicală se va scrie "stop respirator".
Joi, 6 octombrie, vine preotul, duhovnicul Adrianei, care îi citeşte "Tatăl nostru", însă nu o poate împărtăşi, nefiind conştientă. În seara aceleiaşi zile, o asistentă îşi exprimă cu o lacrimă admiraţia pentru felul în care o îngrijeam pe Adriana, dar văzând-o cum respiră, nu-şi poate reţine o afirmaţie izvorâtă din experienţă: "Mare păcat. Este o chestiune de ore". Aproape adevărat. Adriana s-a stins duminică, 9 octombrie, la ora 7.45.
Probleme de conştiinţă
După ce trecuse cu jale în lumea de dincolo, voiam pentru soţia mea linişte şi discreţie. Nu avea să fie aşa. Pentru scoaterea de la morga spitalului trebuia să semnăm luni, 10 octombrie, o "Cerere de scutire de necropsie". Nu reuşiserăm o biopsie cerebrală în timpul vieţii, dar nici nu doream să facem necropsia capului care ar fi desfigurat-o. Aflăm că legiuitorul a fost precaut: ca să renunţi la necropsie, trebuie să cauţionezi diagnosticul clinic şi tratamentul aplicat(!). Aşa că nu am dorit să semnez acest document. Asistenta şefă ne-a confirmat că declaraţia poate fi semnată de sora Adrianei, care a fost chemată special de acasă, a completat şi a semnat documentul. După toate astea, stupoare! Dr. AR s-a opus şi a cerut să semneze o rudă de gradul I. Într-un târziu, Ileana a semnat iar doctoriţa i-a spus: "Cred că tatăl dvs. vrea să mă dea în judecată." Nu m-am gândit la asta, deşi ar merita-o. A avut viaţa Adrianei în mâinile ei, dar nu a fost în stare să-şi recunoască greşelile şi nici să spună că îi pare rău. Când am întrebat-o ce sentimente are faţă de moartea soţiei mele, s-a pierdut cu firea şi a început să ţipe că ea a făcut tot posibilul. Jalnic!
În 18 octombrie, am depus o cerere către managerul spitalului Babilon, pentru a obţine copii după actele medicale care constituie aşa-numita "Foaie de observaţie" a Adrianei, din perioada cât a fost internată. Am primit doar un succint referat medical, întocmit în grabă şi cu erori, semnat de aceeaşi dr. AR, document care nu mă mulţumeşte. Voi căuta, în continuare, să obţin copii după documentele respective. Motivul, aşa cum am scris şi în cerere: "Păstrarea vie a memoriei soţiei mele în familia noastră."
În ceea ce mă priveşte, încă mai cred că un concurs de împrejurări normal ar fi putut să o salveze pe Adriana. Nu-mi pot reprima sentimentul că am fi reuşit dacă procedam altfel în momentele decisive. Dar pentru asta, ar fi trebuit să le identificăm la timpul potrivit. Când am greşit? Sau când nu am greşit? Poate trebuia de la început să o smulgem din sistemul românesc medical şi să o ducem rapid în Germania, de exemplu, unde sunt clinici renumite de neurologie şi altfel de medici. Cine ştie? Din Germania mi se spune că nici acolo nu sunt "zei". Asta, ca să mă liniştească. Eu cred, totuşi, că dacă la sfârşitul lui august i se (re)făcea RMN-ul corect, am fi putut cere imediat biopsia cerebrală şi am fi ştiut exact ce are mai devreme cu o lună. Dar formalismul sistemului, anchilozarea lui cronică, trufia şi incompetenţa celor care au luat decizii au împins totul, câte un pic, spre neant. Pentru că, uneori, doctorii, medicina, te mai şi omoară. Bun, şi mai departe, ce ar fi fost mai departe? Ar fi urmat un tratament oncologic, cu siguranţă. Şi mai departe? Cred că în alte condiţii, în alt sistem medical, în altă ţară, Adriana ar mai trăi cu o bună speranţă de viaţă şi astăzi. Şi, poate că am fi fost şi acum, împreună.
În loc de epilog
Comoara vieţii mele îmi spunea "Iubire" şi "Bunătate".
Ea era stăpânul meu, dar şi sclavul meu preferat.
Lucrurile acestea sunt fără preţ.
Ele nu au încetat să existe în 9 octombrie.
AUREL IONESCU
19 februarie 2017
Reproduceri după picturi de Edvard Munch
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
