Ceea ce veți citi în rândurile următoare este povestea adevărată a unei boli năprasnice, a unui diagnostic ratat și a unui sfârșit nedrept. Există însă dreptate?
Soția mea, Adriana, a fost profesoară de limba franceză. Îi plăcea să-și pregătească orele și să lucreze cu copiii. Nu voia să lipsească de la școală nici când avea gripă. Persoană caldă și sinceră, făcea totul cu drag. Prefera liniștea familiei, lectura unei cărți bune sau vizionarea unui film din arhiva noastră. Iubea călătoriile făcute pe îndelete. Franța, Italia erau țările dragi ei. Ultima călătorie a fost în iunie, anul trecut, la Florența. Sunt acolo unele locuri pe care speram să le revedem împreună, într-o vizită viitoare.
Ziua în care Adriana a început să uite
La mijlocul lui iulie 2016, era veselă, optimistă și fără niciun fel de probleme. Îi plăcea să spună adesea: "Ce bine că noi suntem sănătoși, nu ca alții!" Nici nu ne gândeam ce avea să urmeze...
Într-o zi, m-a întrebat de trei ori același lucru. Altă dată, nu-și aducea aminte în ce lună eram. Se gândea în ce parte s-o ia și făcea exact invers. Mai dădea câte un telefon, dar a renunțat să folosească tableta și să rezolve Sudoku. Când am constatat că lucrurile sunt serioase, am intrat la idei. Alzheimer să fie? Boala asta se tratează? În 11 august, medicul de familie i-a recomandat să ia Acutil, un medicament pentru prevenirea tulburărilor de memorie. Au urmat câteva zile în care se lupta să-l introducă în schema de tratament, lângă celelalte pastile pe care le lua pentru tensiune. Când uita să îl ia, mă întreba: "Ce este cu medicamentul acesta?". Momentele dificile alternau cu momente bune. Ultimul film pe care l-am văzut împreună a fost "Împărăteasa roșie", cu Marlene Dietrich. I-a plăcut și a spus că vrea să-l revadă.
În 19 august a făcut cumpărături, a pregătit prânzul și, dintr-odată, nu a mai putut să vorbească. Pur și simplu s-a blocat. Am sunat la 112 și a fost dusă cu salvarea la cel mai apropiat spital. Când am sosit acolo, împreună cu Kati, sora ei, îi făcuseră deja tomografia și alte analize. Câteva crize comițiale au zgâlțâit-o pe drumul de la Radiologie către camera de gardă, după care am stat și am așteptat. Din când în când, era strigat numele pacientului, și rudele veneau să vorbească cu medicul de gardă. Într-un târziu, ni s-a spus că are două tumori cerebrale, dintre care una în zonă neoperabilă. Ne-au întrebat dacă vrem să o internăm. Ce puteam face? Dacă ai de ales și știi unde să te duci, îți iei omul și poți să pleci. Noi n-am știut și ne-am predat. Așa am ajuns la etajul 19, la Neurologie. Internare la ora 20.00. Salonul 480, patul nr. 6, primul de lângă ușă. O asistentă ne-a făcut instructajul: pampers, șervețele umede, prosop, lingură; fructe, iaurt, apă plată, totul la temperatura camerei. Pe la ora 22.00, am lăsat-o cu o perfuzie și am plecat. Șoferului de taxi i-am spus tot și el a zis scurt: "Să n-o țineți aici. Duceți-o la spitalul A".
Babilon
Toți ați intrat măcar o dată într-un spital, dar "Babilon" este cel mai mare. Imposibil să nu îl știți. Nu poți să-i numeri etajele. Te copleșește când te uiți de departe. Ai putea crede că acolo toți oamenii se fac bine. De aproape, gândul îți zboară deja înăuntru. Mergi la o rudă, la un prieten sau la un doctor. Este ca o moară uriașă. Odată trecut de ușă, cu fiecare pas, te absoarbe. Ca o moară este și înăuntru. Dacă te-ai internat, ai o singură variantă: te faci bine sau...
Grilajul patului
Viața într-un spital are reguli atât pentru bolnavi, cât și pentru "aparținători". Cuvântul acesta, care nu este în DEX, cuprinde rudele pacientului și pe cei care îl vizitează într-un fel sau altul și îi poartă de grijă. Teoretic, există un program de vizitare, dar practic se poate veni oricând în timpul zilei.
Sâmbătă, 20 august, la prima oră, eram din nou la spital. Starea Adrianei se schimbase în bine. Scăzuse presiunea intracraniană, ne-a recunoscut, vorbea destul de mult și tot întreba ce caută acolo. Doar memoria recentă rămăsese deficitară. La fel a fost și duminică, 21 august. Am fi putut să ne bucurăm puțin, dar diagnosticul de vineri seara nu ne dădea pace.
Luni, 22 august, a fost ziua mult așteptată a întâlnirii cu medicul curant, AR, o doctoriță care ne-a spus fără menajamente: "Are cancer la cap". "Este sigur? Și ce putem face?", am întrebat. "Nu mă pronunț până nu văd RMN-ul."
Altă regulă este să stai la coadă. Așa am aflat că pentru analiza asta importantă nu exista regim de urgență. Deoarece în spital era un singur aparat pentru RMN, nu se putea mai devreme de miercuri sau joi, însă... a fost abia vineri, 26 august. Au fost primele zile irosite. Practic, o săptămână de așteptare pentru o investigație urgentă. Simțeam că începem să pierdem timpul, dar încă nu știam cât este de grav.
Dacă numele doctorițelor le-am aflat repede, abia după un timp am învățat și numele asistentelor și ale infirmierelor. Un cuvânt special pentru aceste două categorii de personal medical, mult mai disponibile sufletește, capabile de un cuvânt bun, blând, de gesturi calde, sau chiar de o mână pe umăr.
Eu veneam la ea de două ori pe zi, la masa de prânz și la cea de seară, iar Ileana, fiica noastră, și Kati, cel puțin o dată. Ele aduceau de acasă mâncare, care completa sau înlocuia mâncarea de spital. În existența Adrianei, momentele bune alternau cu lungi perioade de somnolență, creierul fiind în continuare sub presiune. Mult timp s-a putut ridica în poziția șezând, sprijinită de o pernă. Îi plăcea să își pună ochelarii de distanță pe nas și să privească în jur. "Altă viață, văd mult mai bine". Îi plăcea să ne spună cât este ora, privind ceasul de la mână, sau să observe ce se întâmplă în jurul ei, fără să înțeleagă însă prea bine unde este și ce se întâmplă. Întrebările ei cele mai frecvente erau: "Ce am pățit?" și "Cât mai stau aici?" Afla mereu cu mirare aceleași explicații, într-o formă sau alta, susținând că pe ea "nu o doare nimic". Când era trează, căutam în diferite feluri să îi stimulăm memoria sau o însoțeam în plimbări pe coridor, până la balconul etajului. Citea cu greu câteva rânduri și cu eforturi și mai mari a reușit să completeze două definiții într-un careu de cuvinte încrucișate: a știut că "fire" înseamnă "ițe", dar nu mai știa care este prima lună a toamnei. I-am "suflat" că este "septembrie", iar acesta avea să fie ultimul cuvânt pe care l-a scris. Starea ei aparent relativ bună ne încuraja să credem că se va face mai bine și că, după aflarea diagnosticului exact, va putea urma cu succes un tratament țintit. Un moment trist al zilei era plecarea noastră, când trebuia să îi punem grilajul la pat, ca măsură de protecție, întrucât se mișca greu singură și s-ar fi putut lovi, mergând prin salon, peste noapte. Pe de o parte voiam să o vedem mișcându-se cât mai mult, iar pe de altă parte o închideam ca într-o cușcă.
Lanțul slăbiciunilor
În 26 august, după prânz, dr. AR a primit referatul de la RMN. Ne-a arătat doar concluzia: "aspectul pledează mai degrabă pentru encefalită (herpetică ??), neputând exclude o afecțiune de tip limfom". Encefalita este o boală care se tratează și se vindecă, de multe ori, fără sechele. Față de "cancer la cap", presupunerea că ar putea fi encefalită a însemnat un prilej de mare bucurie. Deși nu primise încă filmele de la RMN, dr. AR a început imediat tratamentul Adrianei cu Aciclovir și a încercat să-i facă o puncție de lichid cefalorahidian (LCR). Nu a reușit să intre cu acul printre vertebre, spunându-ne că are o coloană vertebrală foarte tasată. Am aflat ulterior că asta este o operație pe care o fac în mod curent anesteziștii și chirurgii cu experiență. Nu trebuia decât ca dr. AR să cheme un anestezist, însă dorea "să o ia pe persoană fizică", adică să o facă pe cont propriu. Nu am înțeles această ambiție contrară esenței etice a profesiunii de medic. Toată săptămâna următoare, Adriana a urmat tratamentul cu Aciclovir, iar dr. AR a reușit să-i facă puncția abia peste o săptămână.
La insistențele unui văr al meu, care îl cunoștea pe fostul director al spitalului, prof. SO, am ajuns luni, 29 august, în cabinetul acestuia. După ce i-am prezentat cazul, ne-a întrebat: "Cu ce vă pot fi de folos?". "Suntem de zece zile aici și nu avem un diagnostic sigur." A vorbit cu dr. AR la telefon, care i-a spus că a văzut filmele de la RMN și că este sigură de encefalită herpetică.
Când urcăm la etajul 19, ne întâlnim cu Adriana, care este dusă în scaunul cu rotile la CT toraco-abdominală. Ne recunoaște: "Ce faceți, copiii mei?". Ileana coboară cu ea la CT, investigație care va ieși fără probleme. Putem spune că a fost cea mai frumoasă zi, dacă totul nu ar fi fost decât o amăgire, urmarea unui RMN ratat, așa cum vom afla peste trei săptămâni.
Miercuri, 31 august, Adrianei i se recoltează sânge pentru analiza unor anticorpi. Probele sunt trimise pe cheltuiala noastră, prin clinica Synevo, în Germania.
Duminică, 4 septembrie, seară caldă, de vară târzie. Suntem cu Adriana pe balconul etajului 19. Alături de noi, asistenta care ne făcuse internarea, ne întreabă în șoaptă: "Ați văzut ce diagnostic aveți acum? Ar trebui să pupați și pământul." Era vorba de encefalită. Vedem două dâre albe paralele pe cer și Adriana recunoaște că sunt lăsate de un avion. Altă bucurie.
Două zâne bune
După atâta bâjbâială, găsim pe cineva care se pricepe și vede limpede. O prietenă de familie, dr. AB, de la spitalul G, ne cheamă sâmbătă, 3 septembrie, cu CD-ul RMN-ului, ca să îl vadă colega ei, dr. BA, medic neurolog. Aceasta remarcă imediat că investigația este realizată fără substanță de contrast, ceea ce o face imprecisă, aproape inutilă. Nu poate alege între encefalită și limfom. Pentru clarificare, ne recomandă un "RMN cu substanță de contrast plus spectroscopie" la Clinica "Regina Maria". Tot ea avea să obțină peste două zile și o programare acolo, pentru 15 septembrie, la ora 7 dimineața. În continuare, cele două doctorițe de la spitalul G ne vor ajuta foarte mult.
Pe măsură ce șederea Adrianei în spital se prelungea, începeam să vedem în altă lumină unele întâmplări din ultimele luni. Cea mai importantă a fost cea din februarie 2016. Mergând cu autobuzul două stații, Adriana a avut convingerea că cineva a atacat-o cu un gaz cu un miros puternic, cu scopul de a o jefui. După ce a coborât, a intrat într-un magazin și a cumpărat un tub cu ketch-up, crezând că este un deodorant cu care să alunge acel miros nesuferit. A venit acasă și mi-a povestit foarte convingător aceste lucruri, la fel și în zilele următoare. Mișcările ei lente, starea de oboseală și greață din ziua întâmplării ne-au făcut să credem că ar fi fost vorba de un gaz toxic. Nu am știut însă cum să interpretăm acel eveniment și, cu timpul, a fost dat uitării. În noile circumstanțe, am înțeles că a suferit atunci o tulburare calitativă a mirosului, numită și halucinație olfactivă. Foarte probabil că acela a fost primul semn al existenței unei tumori cerebrale.
Caruselul diagnosticelor
Marți, 6 septembrie, Kati, Ileana și cu mine avem o discuție cu dr. AR în cabinetul ei din spital. Ne explică de ce a crezut în encefalită: "girusurile (circumvoluțiunile cerebrale) sunt coafate". Se miră că am auzit despre investigația "RMN cu substanță de contrast plus spectroscopie" și că suntem dispuși să o plătim, dar nu se opune să o facem la Clinica "Regina Maria". Ne dă o recomandare pe care scrie mai multe diagnostice posibile: encefalită (autoimună sau neoplazică) sau gliom. Observăm cu acest prilej că, după mai bine de două săptămâni, dr. AR nu avea încă un diagnostic sigur și că renunțase la varianta "encefalită herpetică".
A fost a doua oară când ne-am întâlnit cu filozofia aceasta a așteptării. Dr. AR, spitalul Babilon, de fapt, tot sistemul, a fost dispus să aștepte pentru primul RMN o săptămână. Acum așteptau, probabil, rezultatele de la Synevo sau, cine știe, evoluția naturală a bolii și după aceea să vadă ce a fost. Dacă noi nu am fi fost sfătuiți să facem al doilea RMN pe cont propriu, nu ne-ar fi vorbit nimeni din Babilon de el. Nepăsare, nepricepere, cum să numim asta?
Sunt oameni care intră într-un spital din București cu convingerea fermă că aici se află cei mai buni medici din România. Alții spun că cei mai buni au plecat din țară. Recent s-a anunțat că din sistemul medical românesc lipsesc 13.000 de medici. Ne tratăm cu cine a mai rămas pe ici, pe colo.
Vineri, 9 septembrie, varianta encefalitei herpetice dispare definitiv. Dr. AR ne anunță că, în urma unei discuții cu șeful ei, prof. dr. OB, a hotărât să "upgradeze" diagnosticul în "encefalită paraneoplazică". "De ce?", "Nu a avut febră, dureri de cap, și markerii tumorali sunt mari pe digestiv. Vom căuta un cancer pe mațe. Așa ceva a declanșat encefalita." "Bine, dar știați de la început că nu a avut febră sau dureri de cap". "Asta este, acum vom căuta acul în carul cu fân. Și vă rog să nu mai faceți valuri". Adică, să nu mai punem întrebări incomode și să nu mai numărăm gafele medicale.
Vin acasă și caut pe internet "encefalită paraneoplazică". Găsesc, printre altele, un articol despre acest subiect, avându-i ca autori pe dr. AR și dr. OB, publicat în 2008. Deși ni se spunea că medicina nu este o știință, mă gândesc că oamenii aceștia se pricep și că poate au dreptate. Dar dacă este așa cum spune Adriana a doua zi, într-un moment de luciditate: "Aurel, ăștia mă țin aici ca să facă experimente pe mine?".
Luni, 12 septembrie, vine să o vadă la spital o familie de prieteni, pe care îi recunoaște: "Ia te uită, ce surpriză!", și vorbește minute bune cu ei, dar, după ce aceștia pleacă, îmi dau seama că nu le știa numele. La prânz, sosesc rezultatele de la Synevo. Toate sunt negative. Asta înseamnă că în lichidul cefalo-rahidian nu s-a găsit virusul herpesului, că nu este encefalită autoimună sau sindrom neurologic paraneoplazic. De acum încolo, se aștepta rezultatul investigației de la "Regina Maria", inițiate de noi. Trecuseră 24 de zile de la internare.
Prima deplasare la "Regina Maria"
Joi, 15 septembrie, aveam nevoie de o ambulanță cu care să o transportăm pe Adriana la Clinica "Regina Maria" din Băneasa. Încrezători în promisiunile doctorițelor IG și AG, că vom avea mașina la ora 6.00, venim la spital, Ileana și cu mine, cu 30 de minute înainte ca să o pregătim pe Adriana pentru drum. La 6.05, ne îngrijorăm, întrucât ambulanța nu apare, și hotărâm să facem transportul pe cont propriu. La 6.15 o așezăm într-un scaun cu rotile și coborâm cu liftul, urmând să folosim mașina personală. O recunoaște, urcă singură în Tico și plecăm în trombă către clinica din nordul orașului. Pregătirile pentru un miting al transportatorilor în Piața Victoriei ne dau emoții suplimentare, dar ajungem cu bine, în douăzeci și cinci de minute. Schimbarea de peisaj și aerul rece al dimineții o fac să se bucure de drum. Spune, printre altele: "Ce bine conduce Aurel!", observație care ne bucură mult. La întoarcere, aveam să aflăm că ambulanța a venit, dar foarte târziu.
La clinică avem însă alte probleme. Se constată că Adriana este neliniștită în aparatul pentru RMN. Pentru sedare, este nevoie de un medic anestezist, care nu poate fi prezent decât în 21 septembrie, așa că suntem reprogramați. Încă o amânare. Înfrângere amară.
Sâmbătă, 17 septembrie. Seara, Ileana atinge un pahar cu apă, gata să-l răstoarne pe noptiera de lângă pat. "Fii atentă, cade paharul!" îi spun. Adriana crede că tonul este prea aspru și mă ceartă: "Aurel, să ai grijă de fata mea!" Simțim amândoi o intuiție sfâșietoare în rugămintea ei. "Vom avea grijă amândoi de ea", insist eu, dar nu mai contează. Ieșim la mașină cu Ileana și plângem amândoi.
Pregătirea pentru colonoscopia din 20 septembrie a fost o mostră de amatorism cras. Pe lângă celelalte manevre, în după amiaza zilei precedente, Adrianei i se administrează un singur litru de lichid Fortrans, cantitate care a doua zi se va dovedi insuficientă. Deși știa că are dificultăți tot mai mari la înghițit, dr. AR nu vrea să îi pună sonda endogastrică. În consecință, Ileana, împreună cu o asistentă s-au străduit să îi dea cu lingura tot lichidul acesta, timp de o oră și mai bine. Colonoscopul spitalului fiind defect de mult timp, investigația s-a făcut la colonoscopul de la secția de Chirurgie, dar cu mare întârziere (la ora 13.00) pentru că trebuia ca unul din noi să semneze un consimțământ, despre care dr. AR nu a știut cu o zi înainte (!). Colonoscopia a fost practic ratată. Nu s-a realizat decât parțial (30-35 cm), tubul digestiv nefiind curățat corespunzător. Tot chinul ei și al nostru a fost în zadar.
A doua deplasare la "Regina Maria"
Între timp, Adriana a fost mutată în salonul 500, cu două paturi. După 18 septembrie, când a făcut cu mare greutate ultima plimbare până la balconul de pe etaj, starea ei s-a schimbat în rău. Înghițea tot mai greu, vorbea puțin și cu dificultate și nu se mai dădea jos din pat. În aceste condiții, a trebuit totuși să facem deplasarea din 21 septembrie, la clinica "Regina Maria". De data asta, am apelat la o firmă particulară, AmbuHELP, care a venit la timp (6.15) și ne-a asigurat transportul în condiții bune la dus și la întors. Investigația "RMN cu substanță de contrast plus spectroscopie" la cap s-a făcut cu sedare și a durat o oră și un sfert. La sfârșit, ni s-au dat trei filme mari și un CD cu imaginile obținute, iar referatul medical l-am primit peste o săptămână. Întrucât dr. AR lipsea din spital, Ileana și cu mine am încercat să intrăm la prof. OB și să-i arătăm filmele. Fără succes. S-a uitat pe ele, ulterior, împreună cu dr. IG, fără să ne comunice ceva relevant. În aceeași zi, dr. BA, de la spitalul G, a văzut filmele și a menționat ca diagnostice posibile "limfom" sau "glioblastom multifocal atipic", iar în 23 septembrie, ne-a transmis un mesaj cu o decizie preliminară foarte dură, de la "Regina Maria": "Spectro RMN a evidențiat o proliferare celulară activă, biopsie cerebrală cât mai repede". Când dr. AR vede filmele și îi citim mesajul primit, conchide: "Deci, e tumoră". Acum a aflat! Îi spunem că vrem să facem biopsia la "Brain Institute" de la spitalul privat Monza din București. Nu încearcă să ne oprească și ne completează un bilet de externare, din care aflăm cu uimire că examinarea RMN din 26 august, efectuată în spital, a fost: "incompletă, întreruptă, pacienta agitată, refuză continuarea investigației". Era vorba despre acea investigație pe baza căreia s-a pus diagnosticul "encefalită" și care a indus în eroare alți doi medici din afara spitalului (unul din Germania) care au văzut între timp CD-ul respectiv. Din cauza asta, s-a pierdut exact o lună (26 august-26 septembrie), tratându-se boli care nu erau reale și poate s-a pierdut o viață.
Scufundarea în neant
Încercarea de a face biopsia cerebrală la "Brain Institute", de la spitalul Monza, era privită de noi cu speranță maximă, urmând ca tot aici să se facă și analiza anatomopatologică a probei. Deși considerați mari profesioniști, cei de aici s-au eschivat diplomatic, trimițându-ne să refacem ultima investigație cu RMN la o clinică agreată de ei, în condițiile în care acolo se putea obține o programare abia după trei săptămâni. Anticipând acest eșec, dr. BA, sfătuitorul nostru din umbră, a încercat o "intrare" la un neurochirurg de la marele spital A. Acesta i-a mărturisit că nu mai poate face biopsii, întrucât are un ac vechi, cu care nu vrea să pună în pericol viața pacienților (!). Din altă parte, ni s-a transmis că nu au aparatul pentru efectuarea biopsiei cerebrale. Singura soluție rămânea tot în Babilon. Între timp, sosise și referatul medical de la clinica "Regina Maria", care menționa că este vorba de o "patologie proliferativă (posibil glioma cerebri sau limfomatoasă)." Această situație impunea cât mai repede efectuarea biopsiei cerebrale, pentru a ști care dintre cele două variante este reală, fiecare având tratamentul propriu.
Între timp, Adriana noastră "se pierdea" încet-încet, coborând în fiecare zi câte o treaptă. Mișcările ei au devenit din ce în ce mai greoaie, până când au încetat cu totul. Atunci când a "dispărut" partea dreaptă, ne-am bucurat că a rămas cea stângă. Când nu a mai putut să articuleze cuvinte, ne-am bucurat că măcar ne aude. Când a devenit tot mai somnolentă, ne bucuram de rarele momente când deschidea ochii sau zâmbea. Ne bucuram chiar și când începea să plângă, văzându-și probabil neputința, pentru că asta însemna încă viață. Vie era Adriana și când asculta muzică, folosind ultima redută din creier rămasă neacaparată de boală. Chiar și cu ochii închiși, cu căștile pe urechi, un post de radio pe telefonul mobil parcă o trezea și o făcea să fredoneze. "Ce frumoasă melodie" au fost probabil printre ultimele cuvinte inteligibile rostite de ea. Totul se prăbușea însă foarte repede. Pe 1 octombrie, am reușit să "comunicăm" pentru ultima dată. O tot îndemnam să își folosească mâna stângă pentru a duce la gură boabele de strugure, așteptând cu multă răbdare, ca de obicei, fiecare "reușită" a ei, pe care o aplaudam ca pe o mare victorie. A început la un moment dat să exerseze singură mișcarea mâinii stângi spre gură. Ceva îi spunea să încerce să conserve și acea ultimă brumă de coordonare. Am încurajat-o printre lacrimi. Dar boala își continua asaltul.
În comă
Starea Adrianei s-a schimbat brusc, în noaptea de 1 spre 2 octombrie. A vomat, a făcut febră (peste 38 de grade) și a avut probleme de respirație, astfel încât i s-a pus mască de oxigen. Aflăm toate astea duminică dimineața, de la vecinele de salon, medicul de gardă nefiind de găsit. Când apare, îngrijorarea mea este percepută de el ca o amenințare, bun motiv să cheme paza să mă evacueze (!). Lucrurile se aplanează cu greu. Cât privește starea ei continuă de somnolență, nimeni nu ne spune că de fapt este comă! Ileana rămâne pentru prima dată să o asiste în noaptea de duminică spre luni. În salon există un pat suplimentar, dar este ocupat, așa că se va chinui pe un scaun.
A doua zi, luni, 3 octombrie, așa cum fusese stabilit, Adriana este transferată la secția de Neurochirurgie de la etajul 18. În naivitatea noastră, credeam că, în sfârșit, i se va face biopsia și vom afla felul tumorii, putând să înceapă un tratament oncologic. Dr. TC a pus însă capăt speranțelor noastre, spunându-ne că "pacienta este în comă, biopsia este imposibilă în această situație". Aproape în șoaptă ne-a întrebat: "Ce vă mai trebuie un diagnostic?" și a dat din mână, semn că nu mai are rost. Dispune să fie intubată și să i se pună sondă endogastrică. Are loc o discuție în patru: el, dr. AR, Ileana și cu mine, cu reproșuri pe față pentru dr. AR, care nu a observat că Adriana este în comă și a lăsat să fie transferată, dar și pentru modul general în care s-a ocupat de ea. Protestele ei slabe confirmau cele spuse de noi. Revenim în salonul 500 de la etajul 19, de unde plecaserăm în urmă cu trei ore.
În nopțile care au urmat, am făcut de gardă la patul ei, Ileana și cu mine, alternativ. Am putut folosi patul suplimentar, când a fost liber. Starea soției mele a rămas tot timpul gravă: somn continuu, respirație dificilă, febră cerebrală mare, peste 39 de grade. I se făceau aspirații periodic. Problemele care trebuiau urmărite erau întreruperea respirației, terminarea apei la tubul cu oxigen și schimbarea prosoapelor reci, cu care încercam să îi coborâm febra. În noaptea de 5 spre 6 octombrie, dificultățile de respirație au fost așa de mari, încât a trebuit să anunț asistenta, care a chemat medicul de gardă și, într-un final, medicul de la anestezie și terapie intensivă. Anunțul a fost făcut la ora 0.30, medicul de la ATI a venit la 1.10 (!). Au urmat aspirații și eforturi de resuscitare timp de o oră. În fișa medicală se va scrie "stop respirator".
Joi, 6 octombrie, vine preotul, duhovnicul Adrianei, care îi citește "Tatăl nostru", însă nu o poate împărtăși, nefiind conștientă. În seara aceleiași zile, o asistentă își exprimă cu o lacrimă admirația pentru felul în care o îngrijeam pe Adriana, dar văzând-o cum respiră, nu-și poate reține o afirmație izvorâtă din experiență: "Mare păcat. Este o chestiune de ore". Aproape adevărat. Adriana s-a stins duminică, 9 octombrie, la ora 7.45.
Probleme de conștiință
După ce trecuse cu jale în lumea de dincolo, voiam pentru soția mea liniște și discreție. Nu avea să fie așa. Pentru scoaterea de la morga spitalului trebuia să semnăm luni, 10 octombrie, o "Cerere de scutire de necropsie". Nu reușiserăm o biopsie cerebrală în timpul vieții, dar nici nu doream să facem necropsia capului care ar fi desfigurat-o. Aflăm că legiuitorul a fost precaut: ca să renunți la necropsie, trebuie să cauționezi diagnosticul clinic și tratamentul aplicat(!). Așa că nu am dorit să semnez acest document. Asistenta șefă ne-a confirmat că declarația poate fi semnată de sora Adrianei, care a fost chemată special de acasă, a completat și a semnat documentul. După toate astea, stupoare! Dr. AR s-a opus și a cerut să semneze o rudă de gradul I. Într-un târziu, Ileana a semnat iar doctorița i-a spus: "Cred că tatăl dvs. vrea să mă dea în judecată." Nu m-am gândit la asta, deși ar merita-o. A avut viața Adrianei în mâinile ei, dar nu a fost în stare să-și recunoască greșelile și nici să spună că îi pare rău. Când am întrebat-o ce sentimente are față de moartea soției mele, s-a pierdut cu firea și a început să țipe că ea a făcut tot posibilul. Jalnic!
În 18 octombrie, am depus o cerere către managerul spitalului Babilon, pentru a obține copii după actele medicale care constituie așa-numita "Foaie de observație" a Adrianei, din perioada cât a fost internată. Am primit doar un succint referat medical, întocmit în grabă și cu erori, semnat de aceeași dr. AR, document care nu mă mulțumește. Voi căuta, în continuare, să obțin copii după documentele respective. Motivul, așa cum am scris și în cerere: "Păstrarea vie a memoriei soției mele în familia noastră."
În ceea ce mă privește, încă mai cred că un concurs de împrejurări normal ar fi putut să o salveze pe Adriana. Nu-mi pot reprima sentimentul că am fi reușit dacă procedam altfel în momentele decisive. Dar pentru asta, ar fi trebuit să le identificăm la timpul potrivit. Când am greșit? Sau când nu am greșit? Poate trebuia de la început să o smulgem din sistemul românesc medical și să o ducem rapid în Germania, de exemplu, unde sunt clinici renumite de neurologie și altfel de medici. Cine știe? Din Germania mi se spune că nici acolo nu sunt "zei". Asta, ca să mă liniștească. Eu cred, totuși, că dacă la sfârșitul lui august i se (re)făcea RMN-ul corect, am fi putut cere imediat biopsia cerebrală și am fi știut exact ce are mai devreme cu o lună. Dar formalismul sistemului, anchilozarea lui cronică, trufia și incompetența celor care au luat decizii au împins totul, câte un pic, spre neant. Pentru că, uneori, doctorii, medicina, te mai și omoară. Bun, și mai departe, ce ar fi fost mai departe? Ar fi urmat un tratament oncologic, cu siguranță. Și mai departe? Cred că în alte condiții, în alt sistem medical, în altă țară, Adriana ar mai trăi cu o bună speranță de viață și astăzi. Și, poate că am fi fost și acum, împreună.
În loc de epilog
Comoara vieții mele îmi spunea "Iubire" și "Bunătate".
Ea era stăpânul meu, dar și sclavul meu preferat.
Lucrurile acestea sunt fără preț.
Ele nu au încetat să existe în 9 octombrie.
AUREL IONESCU
19 februarie 2017
Reproduceri după picturi de Edvard Munch