Cincizeci și două de zile în Babilon

Cititor Formula AS
Povestea unei morți nedrepte

Ceea ce veți citi în rândurile următoare este povestea adevărată a unei boli nă­pras­nice, a unui diagnostic ratat și a unui sfârșit nedrept. Există însă dreptate?
Soția mea, Adriana, a fost profesoară de limba franceză. Îi plăcea să-și pregătească orele și să lucreze cu copiii. Nu voia să lipsească de la școală nici când avea gripă. Persoană caldă și sinceră, făcea totul cu drag. Prefera liniștea familiei, lectura unei cărți bune sau vizionarea unui film din arhiva noastră. Iubea călătoriile făcute pe îndelete. Franța, Italia erau țările dragi ei. Ultima călătorie a fost în iunie, anul trecut, la Florența. Sunt acolo unele locuri pe care speram să le revedem împreună, într-o vizită viitoare.

Ziua în care Adriana a început să uite

La mijlocul lui iulie 2016, era veselă, optimistă și fără niciun fel de probleme. Îi plăcea să spună adesea: "Ce bine că noi suntem sănătoși, nu ca alții!" Nici nu ne gândeam ce avea să urmeze...
Într-o zi, m-a întrebat de trei ori același lucru. Altă dată, nu-și aducea aminte în ce lună eram. Se gândea în ce parte s-o ia și făcea exact invers. Mai dădea câte un telefon, dar a renunțat să folosească tableta și să rezolve Sudoku. Când am constatat că lucrurile sunt serioase, am intrat la idei. Alzheimer să fie? Boala asta se tratează? În 11 august, me­di­cul de familie i-a recomandat să ia Acutil, un me­dicament pentru prevenirea tulburărilor de me­morie. Au urmat câteva zile în care se lupta să-l introducă în schema de tratament, lângă celelalte pastile pe care le lua pentru tensiune. Când uita să îl ia, mă întreba: "Ce este cu medicamentul aces­ta?". Momentele dificile alternau cu momente bu­ne. Ultimul film pe care l-am văzut îm­preună a fost "Îm­părăteasa ro­șie", cu Marlene Dietrich. I-a plăcut și a spus că vrea să-l revadă.
În 19 august a făcut cumpărături, a pregătit prânzul și, dintr-odată, nu a mai putut să vor­bească. Pur și sim­plu s-a blocat. Am sunat la 112 și a fost dusă cu sal­va­rea la cel mai a­pro­piat spital. Când am sosit acolo, îm­pre­ună cu Kati, sora ei, îi făcuseră deja to­mografia și alte analize. Câteva crize comițiale au zgâlțâit-o pe drumul de la Ra­diologie către camera de gardă, după care am stat și am așteptat. Din când în când, era strigat numele pacientului, și rudele veneau să vorbească cu medicul de gardă. Într-un târziu, ni s-a spus că are două tumori ce­rebrale, dintre care una în zonă neoperabilă. Ne-au întrebat dacă vrem să o inter­năm. Ce pu­team face? Dacă ai de ales și știi unde să te duci, îți iei omul și poți să pleci. Noi n-am știut și ne-am predat. Așa am ajuns la etajul 19, la Neurologie. Internare la ora 20.00. Salonul 480, patul nr. 6, primul de lân­gă ușă. O asistentă ne-a făcut instructajul: pam­pers, șervețele umede, pro­sop, lingură; fructe, ia­urt, apă plată, totul la tem­peratura camerei. Pe la ora 22.00, am lăsat-o cu o perfuzie și am plecat. Șoferului de taxi i-am spus tot și el a zis scurt: "Să n-o țineți aici. Du­ceți-o la spitalul A".

Babilon

Toți ați intrat măcar o dată într-un spital, dar "Babilon" este cel mai mare. Imposibil să nu îl știți. Nu poți să-i numeri etajele. Te copleșește când te uiți de departe. Ai putea crede că acolo toți oamenii se fac bine. De aproape, gândul îți zboară deja înăuntru. Mergi la o rudă, la un prieten sau la un doctor. Este ca o moară uriașă. Odată trecut de ușă, cu fiecare pas, te absoarbe. Ca o moară este și înăuntru. Dacă te-ai internat, ai o singură va­riantă: te faci bine sau...

Grilajul patului

Viața într-un spital are reguli atât pentru bol­navi, cât și pentru "aparținători". Cuvântul aces­ta, care nu este în DEX, cuprinde rudele pa­cien­tului și pe cei care îl vizitează într-un fel sau altul și îi poartă de grijă. Teoretic, există un pro­gram de vizitare, dar practic se poate veni oricând în timpul zilei.
Sâmbătă, 20 august, la prima oră, eram din nou la spital. Starea Adrianei se schimbase în bine. Scăzuse presiunea intracraniană, ne-a recunoscut, vorbea destul de mult și tot întreba ce caută acolo. Doar memoria recentă rămăsese deficitară. La fel a fost și duminică, 21 august. Am fi putut să ne bucurăm puțin, dar diagnosticul de vineri seara nu ne dădea pace.
Luni, 22 au­gust, a fost ziua mult aș­teptată a întâl­nirii cu me­­dicul curant, AR, o doc­to­riță care ne-a spus fără me­na­ja­men­te: "Are cancer la cap". "Este sigur? Și ce putem fa­ce?", am în­tre­bat. "Nu mă pronunț până nu văd RMN-ul."
Altă regulă este să stai la coadă. Așa am aflat că pentru analiza asta importantă nu exista regim de urgență. Deoarece în spital era un singur aparat pentru RMN, nu se putea mai devreme de miercuri sau joi, însă... a fost abia vineri, 26 august. Au fost primele zile irosite. Practic, o săp­tămână de așteptare pentru o investigație urgentă. Simțeam că începem să pierdem timpul, dar încă nu știam cât este de grav.
Dacă numele doctorițelor le-am aflat repede, abia după un timp am învățat și numele asisten­telor și ale infirmierelor. Un cuvânt special pentru aceste două ca­tegorii de personal medical, mult mai disponibile sufletește, capa­bile de un cuvânt bun, blând, de gesturi calde, sau chiar de o mână pe umăr.
Eu veneam la ea de două ori pe zi, la masa de prânz și la cea de seară, iar Ileana, fiica noastră, și Kati, cel puțin o dată. Ele aduceau de acasă mân­care, care completa sau înlocuia mâncarea de spi­tal. În existența Adrianei, momentele bune alter­nau cu lungi perioade de somnolență, creierul fiind în continuare sub presiune. Mult timp s-a putut ridica în poziția șezând, sprijinită de o pernă. Îi plăcea să își pună ochelarii de distanță pe nas și să privească în jur. "Altă viață, văd mult mai bine". Îi plăcea să ne spună cât este ora, privind ceasul de la mână, sau să observe ce se întâmplă în jurul ei, fără să înțeleagă însă prea bine unde este și ce se întâmplă. Întrebările ei cele mai frecvente erau: "Ce am pățit?" și "Cât mai stau aici?" Afla mereu cu mirare aceleași explicații, într-o formă sau alta, susținând că pe ea "nu o doare nimic". Când era trează, căutam în diferite feluri să îi stimulăm memoria sau o însoțeam în plimbări pe coridor, până la balconul etajului. Citea cu greu câteva rânduri și cu eforturi și mai mari a reușit să completeze două definiții într-un careu de cuvinte încrucișate: a știut că "fire" înseamnă "ițe", dar nu mai știa care este prima lună a toamnei. I-am "suflat" că este "septembrie", iar acesta avea să fie ultimul cuvânt pe care l-a scris. Starea ei aparent relativ bună ne încuraja să credem că se va face mai bine și că, după aflarea diagnosticului exact, va putea urma cu succes un tratament țintit. Un moment trist al zilei era plecarea noastră, când trebuia să îi punem grilajul la pat, ca măsură de protecție, întrucât se mișca greu singură și s-ar fi putut lovi, mergând prin salon, peste noapte. Pe de o parte voiam să o vedem mișcându-se cât mai mult, iar pe de altă parte o închideam ca într-o cușcă.

Lanțul slăbiciunilor

În 26 august, după prânz, dr. AR a primit re­fe­ratul de la RMN. Ne-a arătat doar concluzia: "aspectul pledează mai degrabă pentru encefalită (herpetică ??), neputând exclude o afecțiune de tip limfom". Encefalita este o boală care se tratează și se vindecă, de multe ori, fără sechele. Față de "can­cer la cap", presupunerea că ar putea fi ence­falită a însemnat un prilej de mare bucurie. Deși nu primise încă filmele de la RMN, dr. AR a în­ceput imediat tratamentul Adrianei cu Aciclovir și a încercat să-i facă o puncție de lichid cefalo­rahidian (LCR). Nu a reușit să intre cu acul printre vertebre, spunându-ne că are o coloană vertebrală foarte tasată. Am aflat ulterior că asta este o ope­rație pe care o fac în mod curent anesteziștii și chi­rurgii cu experiență. Nu trebuia decât ca dr. AR să cheme un anestezist, însă dorea "să o ia pe per­soană fizică", adică să o facă pe cont propriu. Nu am înțeles această ambiție contrară esenței etice a profesiunii de medic. Toată săptă­mâna ur­mătoare, Adriana a urmat tratamentul cu Aciclovir, iar dr. AR a reușit să-i facă puncția abia peste o săp­tămână.
La insistențele unui văr al meu, care îl cunoștea pe fostul director al spitalului, prof. SO, am ajuns luni, 29 august, în cabinetul acestuia. După ce i-am prezentat cazul, ne-a întrebat: "Cu ce vă pot fi de folos?". "Suntem de zece zile aici și nu avem un diag­nostic sigur." A vorbit cu dr. AR la telefon, care i-a spus că a văzut filmele de la RMN și că este sigură de encefalită herpetică.
Când urcăm la etajul 19, ne întâlnim cu Adri­ana, care este dusă în scaunul cu rotile la CT to­raco-abdominală. Ne recunoaște: "Ce faceți, copiii mei?". Ileana coboară cu ea la CT, in­vestigație care va ieși fără probleme. Putem spune că a fost cea mai frumoasă zi, dacă totul nu ar fi fost decât o amăgire, urmarea unui RMN ratat, așa cum vom afla peste trei săptămâni.
Miercuri, 31 au­gust, Adrianei i se recoltează sânge pen­tru analiza unor anticorpi. Probele sunt trimise pe chel­tuiala noastră, prin cli­nica Synevo, în Ger­ma­nia.
Duminică, 4 sep­tem­brie, seară caldă, de vară târzie. Sun­tem cu Adriana pe balconul eta­jului 19. Ală­turi de noi, asis­tenta care ne fă­cuse inter­narea, ne în­treabă în șoaptă: "Ați văzut ce diag­nos­tic a­veți acum? Ar trebui să pupați și pă­mântul." Era vor­ba de encefalită. Ve­dem două dâre albe pa­ralele pe cer și Adriana recunoaște că sunt lă­sate de un avion. Altă bucurie.

Două zâne bune

După atâta bâj­bâ­ială, găsim pe cineva ca­re se pricepe și vede lim­pede. O prietenă de fa­milie, dr. AB, de la spitalul G, ne cheamă sâmbătă, 3 sep­tem­brie, cu CD-ul RMN-ului, ca să îl vadă colega ei, dr. BA, medic neurolog. Aceasta remarcă ime­diat că inves­tigația este realizată fără substanță de contrast, ceea ce o face imprecisă, aproape inutilă. Nu poate alege între encefalită și limfom. Pentru clarificare, ne recomandă un "RMN cu substanță de contrast plus spectroscopie" la Clinica "Regina Maria". Tot ea avea să obțină peste două zile și o programare acolo, pentru 15 septembrie, la ora 7 dimineața. În continuare, cele două doctorițe de la spitalul G ne vor ajuta foarte mult.
Pe măsură ce șederea Adrianei în spital se prelungea, începeam să vedem în altă lumină unele întâmplări din ultimele luni. Cea mai importantă a fost cea din februarie 2016. Mergând cu autobuzul două stații, Adriana a avut convingerea că cineva a atacat-o cu un gaz cu un miros puternic, cu sco­pul de a o jefui. După ce a coborât, a intrat într-un magazin și a cumpărat un tub cu ketch-up, crezând că este un deodorant cu care să alunge acel miros nesuferit. A venit acasă și mi-a povestit foarte con­vingător aceste lu­cruri, la fel și în zilele următoare. Mișcările ei lente, starea de oboseală și greață din ziua întâmplării ne-au făcut să credem că ar fi fost vorba de un gaz toxic. Nu am știut însă cum să interpretăm acel eveniment și, cu timpul, a fost dat uitării. În noile circumstanțe, am înțeles că a suferit atunci o tulburare calitativă a mirosului, numită și halucinație olfactivă. Foarte probabil că acela a fost primul semn al existenței unei tumori cerebrale.

Caruselul diagnosticelor

Marți, 6 septembrie, Kati, Ileana și cu mi­ne avem o discuție cu dr. AR în cabinetul ei din spital. Ne explică de ce a crezut în en­ce­fa­lită: "girusurile (circumvoluțiunile cere­bra­le) sunt coafate". Se mi­ră că am auzit despre investigația "RMN cu substan­ță de contrast plus spectroscopie" și că sun­tem dispuși să o plătim, dar nu se opune să o facem la Clinica "Regina Maria". Ne dă o re­co­man­­dare pe care scrie mai multe diagnostice po­si­bile: en­ce­fa­lită (auto­imu­nă sau neoplazică) sau gliom. Ob­servăm cu acest prilej că, după mai bine de două săptămâni, dr. AR nu avea încă un diag­nostic sigur și că re­nunțase la varianta "encefalită herpetică".
A fost a doua oară când ne-am întâlnit cu filo­zofia aceasta a așteptării. Dr. AR, spitalul Babilon, de fapt, tot sistemul, a fost dispus să aștepte pentru primul RMN o săptămână. Acum așteptau, pro­ba­bil, rezultatele de la Synevo sau, cine știe, evoluția na­tu­ra­lă a bolii și după aceea să vadă ce a fost. Dacă noi nu am fi fost sfătuiți să fa­cem al doilea RMN pe cont propriu, nu ne-ar fi vorbit ni­meni din Babilon de el. Nepăsare, nepri­ce­pere, cum să nu­mim asta?
Sunt oameni ca­re intră într-un spital din Bucu­rești cu con­vingerea fermă că aici se află cei mai buni medici din România. Alții spun că cei mai buni au plecat din țară. Re­cent s-a anunțat că din sis­temul medical românesc lipsesc 13.000 de me­dici. Ne tratăm cu cine a mai rămas pe ici, pe colo.
Vineri, 9 sep­tem­brie, varianta en­ce­falitei herpe­tice dispare definitiv. Dr. AR ne anun­ță că, în urma unei discuții cu șeful ei, prof. dr. OB, a hotărât să "upgradeze" diagnosticul în "encefalită paraneo­pla­zică". "De ce?", "Nu a avut febră, dureri de cap, și markerii tumorali sunt mari pe digestiv. Vom că­uta un cancer pe ma­țe. Așa ceva a de­clanșat en­cefalita." "Bine, dar știați de la în­ceput că nu a avut febră sau dureri de cap". "Asta este, acum vom căuta acul în carul cu fân. Și vă rog să nu mai fa­ceți valuri". Adi­că, să nu mai punem întrebări inco­mode și să nu mai numă­răm gafele medi­ca­le.
Vin acasă și caut pe internet "ence­fa­lită para­neo­plazică". Găsesc, prin­tre altele, un articol des­pre acest su­biect, avân­du-i ca autori pe dr. AR și dr. OB, publi­cat în 2008. Deși ni se spunea că me­dicina nu este o știință, mă gândesc că oamenii aceștia se pricep și că poate au dreptate. Dar dacă este așa cum spu­ne Adriana a doua zi, într-un mo­ment de luciditate: "Aurel, ăștia mă țin aici ca să facă experimente pe mine?".
Luni, 12 septembrie, vine să o vadă la spital o familie de prieteni, pe care îi recunoaște: "Ia te uită, ce surpriză!", și vorbește minute bune cu ei, dar, după ce aceștia pleacă, îmi dau seama că nu le știa numele. La prânz, sosesc rezultatele de la Synevo. Toate sunt negative. Asta înseamnă că în lichidul cefalo-rahidian nu s-a găsit virusul herpesului, că nu este encefalită autoimună sau sindrom neu­ro­lo­gic paraneoplazic. De acum încolo, se aștepta re­zul­tatul investigației de la "Regina Maria", inițiate de noi. Trecuseră 24 de zile de la internare.

Prima deplasare la "Regina Maria"

Joi, 15 septembrie, aveam nevoie de o am­bu­lanță cu care să o transportăm pe Adriana la Clinica "Regina Maria" din Băneasa. Încrezători în pro­mi­siunile doctorițelor IG și AG, că vom avea mașina la ora 6.00, venim la spital, Ileana și cu mine, cu 30 de minute înainte ca să o pregătim pe Adriana pentru drum. La 6.05, ne îngrijorăm, întrucât am­bulanța nu apare, și hotărâm să facem trans­portul pe cont propriu. La 6.15 o așezăm într-un scaun cu rotile și coborâm cu liftul, urmând să folosim ma­șina personală. O recunoaște, urcă singură în Tico și plecăm în trombă către clinica din nordul ora­șului. Pregătirile pentru un miting al trans­por­tatorilor în Piața Victoriei ne dau emoții su­pli­men­tare, dar ajungem cu bine, în douăzeci și cinci de mi­nute. Schimbarea de peisaj și aerul rece al di­mi­neții o fac să se bucure de drum. Spune, printre altele: "Ce bine conduce Aurel!", observație care ne bucură mult. La întoarcere, aveam să aflăm că am­bulanța a venit, dar foarte târziu.
La clinică avem însă alte probleme. Se constată că Adriana este neliniștită în aparatul pentru RMN. Pentru sedare, este nevoie de un medic anestezist, care nu poate fi prezent decât în 21 septembrie, așa că suntem reprogramați. Încă o amânare. Înfrân­ge­re amară.
Sâmbătă, 17 septembrie. Seara, Ileana atinge un pahar cu apă, gata să-l răstoarne pe noptiera de lân­gă pat. "Fii atentă, cade paharul!" îi spun. Adriana crede că tonul este prea aspru și mă ceartă: "Aurel, să ai grijă de fata mea!" Simțim amândoi o intuiție sfâșietoare în rugămintea ei. "Vom avea grijă amân­doi de ea", insist eu, dar nu mai con­tea­ză. Ie­șim la mașină cu Ileana și plângem amândoi.
Pregătirea pentru colonoscopia din 20 septem­brie a fost o mostră de amatorism cras. Pe lângă ce­lelalte manevre, în după amiaza zilei precedente, Adrianei i se administrează un singur litru de lichid Fortrans, cantitate care a doua zi se va dovedi in­su­ficientă. Deși știa că are dificultăți tot mai mari la înghițit, dr. AR nu vrea să îi pună sonda en­do­gastrică. În consecință, Ileana, împreună cu o asis­tentă s-au străduit să îi dea cu lingura tot lichidul acesta, timp de o oră și mai bine. Colonoscopul spi­talului fiind defect de mult timp, investigația s-a făcut la colonoscopul de la secția de Chirurgie, dar cu mare întârziere (la ora 13.00) pentru că tre­buia ca unul din noi să sem­neze un consimțământ, des­pre care dr. AR nu a știut cu o zi înainte (!). Co­lonoscopia a fost practic ratată. Nu s-a realizat de­cât parțial (30-35 cm), tubul digestiv nefiind cu­rățat corespunzător. Tot chinul ei și al nostru a fost în zadar.

A doua deplasare la "Regina Maria"

Între timp, Adriana a fost mutată în salonul 500, cu două paturi. Du­pă 18 septembrie, când a făcut cu mare greutate ultima plimbare până la bal­conul de pe etaj, starea ei s-a schimbat în rău. În­ghițea tot mai greu, vorbea puțin și cu dificultate și nu se mai dădea jos din pat. În aceste condiții, a trebuit totuși să facem deplasarea din 21 sep­tem­brie, la clinica "Regina Maria". De data asta, am apelat la o firmă particulară, AmbuHELP, care a venit la timp (6.15) și ne-a asigurat transportul în condiții bune la dus și la întors. Investigația "RMN cu substanță de contrast plus spectroscopie" la cap s-a făcut cu sedare și a durat o oră și un sfert. La sfâr­șit, ni s-au dat trei filme mari și un CD cu ima­ginile obținute, iar referatul medical l-am primit peste o săptămână. Întrucât dr. AR lipsea din spital, Ileana și cu mine am încercat să intrăm la prof. OB și să-i arătăm filmele. Fără succes. S-a uitat pe ele, ul­terior, împreună cu dr. IG, fără să ne comunice ceva relevant. În aceeași zi, dr. BA, de la spitalul G, a văzut filmele și a menționat ca diagnostice po­sibile "limfom" sau "glioblastom multifocal ati­pic", iar în 23 septembrie, ne-a transmis un mesaj cu o decizie preliminară foarte dură, de la "Regina Maria": "Spectro RMN a evidențiat o proliferare ce­lulară activă, biopsie cerebrală cât mai repede". Când dr. AR vede filmele și îi citim mesajul primit, con­­chide: "Deci, e tumoră". Acum a aflat! Îi spu­nem că vrem să facem biopsia la "Brain Institute" de la spitalul privat Monza din București. Nu în­cearcă să ne oprească și ne completează un bilet de externare, din care aflăm cu uimire că examinarea RMN din 26 august, efectuată în spital, a fost: "in­completă, întreruptă, pacienta agitată, refuză con­tinuarea investigației". Era vorba despre acea in­vestigație pe baza căreia s-a pus diagnosticul "en­ce­falită" și care a indus în eroare alți doi medici din afara spitalului (unul din Germania) care au vă­zut între timp CD-ul respectiv. Din cauza asta, s-a pierdut exact o lună (26 august-26 septembrie), tra­tându-se boli care nu erau reale și poate s-a pierdut o viață.

Scufundarea în neant

Încercarea de a face biopsia cerebrală la "Brain Institute", de la spitalul Monza, era privită de noi cu speranță maximă, urmând ca tot aici să se facă și analiza anatomopatologică a probei. Deși con­si­derați mari profesioniști, cei de aici s-au eschivat diplomatic, trimițându-ne să refacem ultima in­ves­tigație cu RMN la o clinică agreată de ei, în con­dițiile în care acolo se putea obține o progra­mare abia după trei săp­tă­mâni. Anticipând acest eșec, dr. BA, sfătuitorul nostru din umbră, a în­cer­cat o "in­trare" la un neurochirurg de la marele spi­tal A. Acesta i-a mărturisit că nu mai poate fa­ce biopsii, întru­cât are un ac vechi, cu care nu vrea să pună în pe­ricol viața pa­cien­ților (!). Din altă parte, ni s-a trans­mis că nu au apa­ratul pentru efectuarea biop­siei cerebrale. Singura soluție rămânea tot în Ba­bilon. Între timp, sosise și referatul medical de la clinica "Regina Maria", care menționa că este vor­ba de o "patologie proli­fe­rativă (posibil glioma cerebri sau limfomatoasă)." Această situație im­punea cât mai repede efectuarea biopsiei cerebrale, pentru a ști care dintre cele două variante este reală, fiecare având tratamentul propriu.
Între timp, Adriana noastră "se pierdea" încet-încet, coborând în fiecare zi câte o treaptă. Miș­cările ei au devenit din ce în ce mai greoaie, până când au încetat cu totul. Atunci când a "dispărut" partea dreaptă, ne-am bucurat că a rămas cea stângă. Când nu a mai putut să articuleze cuvinte, ne-am bucurat că măcar ne aude. Când a devenit tot mai somnolentă, ne bucuram de rarele momente când deschidea ochii sau zâmbea. Ne bucuram chiar și când începea să plângă, văzându-și pro­babil neputința, pentru că asta însemna încă viață. Vie era Adriana și când asculta muzică, folosind ultima redută din creier rămasă neacaparată de boală. Chiar și cu ochii închiși, cu căștile pe urechi, un post de radio pe telefonul mobil parcă o trezea și o făcea să fredoneze. "Ce frumoasă melodie" au fost probabil printre ultimele cuvinte inteligibile rostite de ea. Totul se prăbușea însă foarte repede. Pe 1 octombrie, am reușit să "comunicăm" pentru ultima dată. O tot îndemnam să își folosească mâna stângă pentru a duce la gură boabele de strugure, așteptând cu multă răbdare, ca de obicei, fiecare "reușită" a ei, pe care o aplaudam ca pe o mare vic­­torie. A început la un moment dat să exerseze sin­­gură mișcarea mâinii stângi spre gură. Ceva îi spunea să încerce să conserve și acea ultimă brumă de coordonare. Am încurajat-o printre la­crimi. Dar boala își continua asaltul.

În comă

Starea Adrianei s-a schimbat brusc, în noaptea de 1 spre 2 octombrie. A vomat, a făcut febră (pes­­te 38 de grade) și a avut probleme de respi­ra­ție, astfel încât i s-a pus mască de oxigen. Aflăm toa­te astea du­minică dimineața, de la vecinele de salon, me­dicul de gardă nefiind de găsit. Când apa­re, îngri­jorarea mea este percepută de el ca o ame­nințare, bun motiv să cheme paza să mă eva­cueze (!). Lucrurile se aplanează cu greu. Cât pri­veș­te starea ei continuă de somnolență, nimeni nu ne spune că de fapt este comă! Ileana rămâne pen­tru prima dată să o asiste în noaptea de du­mi­nică spre luni. În salon există un pat su­pli­mentar, dar este ocupat, așa că se va chinui pe un scaun.
A doua zi, luni, 3 octombrie, așa cum fusese stabilit, Adriana este transferată la secția de Neu­ro­chirurgie de la etajul 18. În naivitatea noas­tră, credeam că, în sfârșit, i se va face biopsia și vom afla felul tumorii, putând să înceapă un tratament on­cologic. Dr. TC a pus însă capăt speranțelor noas­tre, spunându-ne că "pacienta este în comă, biopsia este imposibilă în această situație". Aproa­pe în șoaptă ne-a întrebat: "Ce vă mai trebuie un diagnostic?" și a dat din mână, semn că nu mai are rost. Dispune să fie intubată și să i se pună son­dă endogastrică. Are loc o discuție în patru: el, dr. AR, Ileana și cu mine, cu reproșuri pe față pentru dr. AR, care nu a observat că Adriana este în comă și a lăsat să fie trans­fe­ra­tă, dar și pentru modul ge­­neral în care s-a ocu­pat de ea. Protestele ei slabe confirmau cele spu­se de noi. Revenim în salonul 500 de la eta­jul 19, de unde ple­ca­se­răm în urmă cu trei ore.
În nopțile care au urmat, am făcut de gar­dă la patul ei, Ileana și cu mine, alternativ. Am pu­tut folosi patul su­pli­mentar, când a fost li­ber. Starea soției mele a rămas tot timpul gravă: somn con­ti­nuu, respirație dificilă, febră cerebrală mare, peste 39 de grade. I se făceau aspirații pe­rio­dic. Pro­ble­mele care trebuiau urmărite erau întreru­perea res­pirației, terminarea apei la tubul cu oxigen și schim­barea prosoapelor reci, cu care încercam să îi coborâm febra. În noaptea de 5 spre 6 oc­tom­brie, dificultățile de respirație au fost așa de mari, încât a trebuit să anunț asistenta, care a chemat medicul de gardă și, într-un final, medicul de la anestezie și terapie intensivă. Anunțul a fost făcut la ora 0.30, medicul de la ATI a venit la 1.10 (!). Au urmat aspirații și eforturi de resuscitare timp de o oră. În fișa medicală se va scrie "stop respi­rator".
Joi, 6 octombrie, vine preotul, duhovnicul Adri­a­nei, care îi citește "Tatăl nostru", însă nu o poate împărtăși, nefiind conștientă. În seara ace­leiași zile, o asistentă își exprimă cu o lacrimă ad­mi­rația pen­tru felul în care o în­grijeam pe Adriana, dar vă­zând-o cum respiră, nu-și poate reține o afir­mație iz­vorâtă din ex­pe­riență: "Mare păcat. Es­te o ches­tiune de ore". Aproape adevărat. Adri­a­na s-a stins duminică, 9 octombrie, la ora 7.45.

Probleme de conștiință

După ce trecuse cu jale în lumea de din­colo, voiam pentru soția mea liniște și discreție. Nu avea să fie așa. Pen­tru scoaterea de la mor­ga spitalului tre­buia să semnăm luni, 10 oc­tombrie, o "Cerere de scutire de necropsie". Nu reușiserăm o biopsie ce­rebrală în timpul vieții, dar nici nu do­ream să fa­cem necropsia capului care ar fi des­figurat-o. Aflăm că legiuitorul a fost precaut: ca să renunți la necropsie, trebuie să cauționezi diag­nosticul clinic și tratamentul aplicat(!). Așa că nu am dorit să semnez acest document. Asistenta șefă ne-a con­firmat că declarația poate fi semnată de sora Adria­nei, care a fost chemată special de acasă, a com­ple­tat și a semnat documentul. După toate astea, stu­poa­re! Dr. AR s-a opus și a cerut să sem­neze o rudă de gradul I. Într-un târziu, Ileana a sem­­nat iar doctorița i-a spus: "Cred că tatăl dvs. vrea să mă dea în judecată." Nu m-am gândit la asta, deși ar meri­ta-o. A avut viața Adrianei în mâi­nile ei, dar nu a fost în stare să-și recunoască gre­șelile și nici să spu­nă că îi pare rău. Când am în­trebat-o ce sen­ti­mente are față de moartea soției mele, s-a pierdut cu firea și a început să țipe că ea a făcut tot posi­bi­lul. Jalnic!
În 18 octombrie, am depus o cerere către ma­na­gerul spitalului Babilon, pentru a obține copii du­­pă actele medicale care constituie așa-numita "Foaie de observație" a Adrianei, din perioada cât a fost in­ternată. Am primit doar un succint referat medical, în­tocmit în grabă și cu erori, semnat de aceeași dr. AR, document care nu mă mulțumește. Voi căuta, în continuare, să obțin copii după do­cu­mentele res­pec­tive. Motivul, așa cum am scris și în cerere: "Păs­tra­rea vie a memoriei soției mele în fa­milia noastră."
În ceea ce mă privește, încă mai cred că un con­curs de împrejurări normal ar fi putut să o salveze pe Adriana. Nu-mi pot reprima sentimentul că am fi reușit dacă procedam altfel în momentele de­ci­sive. Dar pentru asta, ar fi trebuit să le identificăm la timpul potrivit. Când am greșit? Sau când nu am greșit? Poate trebuia de la început să o smulgem din sistemul românesc medical și să o ducem rapid în Germania, de exemplu, unde sunt clinici renu­mite de neurologie și altfel de medici. Cine știe? Din Germania mi se spune că nici acolo nu sunt "zei". Asta, ca să mă liniștească. Eu cred, totuși, că dacă la sfârșitul lui august i se (re)făcea RMN-ul corect, am fi putut cere imediat biopsia cerebrală și am fi știut exact ce are mai devreme cu o lună. Dar for­malismul sistemului, anchilo­za­rea lui cro­nică, trufia și incompetența celor care au luat de­cizii au împins totul, câte un pic, spre neant. Pentru că, uneori, doctorii, medicina, te mai și omoa­ră. Bun, și mai departe, ce ar fi fost mai de­parte? Ar fi urmat un tratament oncologic, cu si­guranță. Și mai departe? Cred că în alte condiții, în alt sistem medical, în altă țară, Adriana ar mai trăi cu o bună speranță de viață și astăzi. Și, poate că am fi fost și acum, împreună.

În loc de epilog

Comoara vieții mele îmi spunea "Iubire" și "Bunătate".
Ea era stăpânul meu, dar și sclavul meu preferat.
Lucrurile acestea sunt fără preț.
Ele nu au încetat să existe în 9 octombrie.

AUREL IONESCU
19 februarie 2017

Reproduceri după picturi de Edvard Munch