PAVEL BARTOŞ - "Un «te iubesc» face minuni în orice zi a anului"

"Nu cred în heirupisme"

- Pavel, străluceşti ca prezentator, la cârma celor mai populare emisiuni de divertisment din România: "Vocea României" şi "Românii au talent", ambele de la Pro TV. Cum e să fii vedetă? A schimbat succesul ceva în viaţa ta?

- E clar că, într-o anume direcţie, succesul îţi schimbă viaţa, pentru că devii popular şi percepţia oamenilor în privinţa ta se modifică. Eu însă nu m-am schimbat, fiindcă - vezi! - toate emisiunile astea care mi-au crescut notorietatea au venit la o vârs­tă la care am ştiut cum să gestionez suc­ce­sul. La 35 de ani, mă pri­cepeam deja cum să pun toate aspectele în ba­lan­ţă, plus că aveam echi­librul dat de familie. Iar, pe de altă parte, şi aştep­tam "rezultatul" ăsta, suc­­cesul în televiziune: lucrez în domeniu de vreo 15-16 ani şi am mers pe politica paşilor constanţi, pentru că nu cred în heirupisme.

- Există o reţetă a succesului?

- La fel ca în teatru, succesul în televiziune nu ţine numai de tine. Ţine şi de noroc, ţine şi de şansa de a fi desco­perit sau de şansa ca un om din domeniu să-ţi vadă potenţialul. E foarte importante să vină un producător ori un regi­zor, care să vadă şi alt­ceva în tine şi să te pro­voace şi să te pună la trea­bă. Eu am avut şansa asta şi în teatru şi, mai ales, în televiziune. Sincer, iniţial, nici n-am realizat în ce emisiuni de anver­gură am fost cooptat. M-am bucurat, văzusem pe Internet variantele străine ale formatelor, şi mi-au plăcut, dar abia după primul sezon le-am realizat amploarea, pentru că, dintr-o dată, pe buzele tuturor erau doar "Românii au talent" şi "Vocea României", toată lumea vorbea cu admiraţie, toată lumea ne felicita pentru munca noastră... Abia atunci - cum îţi spuneam - am conştientizat cât de norocos sunt că am parte de asemenea formate. Fiindcă orice om din televiziune îşi doreşte tipul ăsta de emisiuni - nu neapărat în sensul de gen, ci în sensul de gran­doare şi de potenţial. Şi-apoi, eu mă simt privilegiat şi pentru că am ocazia să lucrez cu nişte echipe profesioniste. Ceea ce e esenţial! Dacă n-ai o echipă ca lumea, în care fiecare membru să-şi facă treaba ca la carte, poţi să ai tu formatu' formatului, că tot de pomană e. Şi gândeşte-te că, la noi, echipa nu înseamnă 10-15 oameni, ci, conform ultimei numărători, suntem peste 150!

- Pe care dintre cele două emisiuni o preferi?

- Nu pot să spun că o prefer pe vreuna, fiindcă sunt două lucruri complet diferite, pe care le iau ca atare, le tratez independent, dar cu aceeaşi se­rio­zi­tate. Tipul de prezentare diferă: dacă la "Ro­mânii au talent" mă bazez mult pe Smiley şi acolo, împre­ună, putem face "toate nebuniile de pe pla­netă", putem să ne copilărim, în limitele for­matului, la "Vocea României" treaba e mult mai res­­pon­sabilă, acolo sunt singur şi tipul de im­plicare e altul, unul mult mai puternic. Plus că am de gestionat şi patru antrenori, care, din dorinţa de a câştiga un trofeu, îşi dau ei frâu liber, iar eu trebuie să îi ţin în frâu pe ei. (râde) Dar faptul că emisiunile sunt diferite mie îmi place foarte mult. Cum o termin pe una, abia aştept să o încep pe cea­laltă. Pentru că "pasele" astea nu lasă loc mono­toniei şi nici oboselii - fie ea fizică sau născută din uzură. De-altfel, ăsta e şi motivul pentru care nu m-am mai implicat şi în alte proiecte de tele­vi­ziune, am preferat să mă limitez la astea do­uă, pentru că pe ele ştiu că le pot duce şi le pot duce bine. Şi-apoi, aruncându-mă şi-n alte formate, riscul ar fi mare: s-ar putea ajunge la o su­pra­ex­punere, s-ar putea ca oa­menii să sfârşească prin a spune "Iar ăsta!". E mai bi­ne ca lumea să te do­reas­că.

"Îmi scriu singur ce spun"

- În ambele emisiuni spontaneitatea ta e de­bordantă. Să ne lămu­rim: ceea ce spui în faţa camerelor e ceea ce îţi vine atunci, pe loc, sau replicile sunt pregătite dinainte?

- În afara unor intro-uri, care trebuie regizate şi, deci, ştii şi ce urmează să spui, în preselecţii n-ai cum să te pregăteşti. Aco­lo e pe principiul "Văzut omul, constatat situaţia, re­acţionat". Apoi, tot res­tul, ce se întâmplă în cu­lise şi pe scenă e complet spon­tan. După care, în live-uri, iar trebuie să res­pecţi un program şi să te ţii de un anume scenariu. În plus, pentru că emisiunea durează patru ore, tre­buie să-mi pregătesc replicile, că nu pot să ţin minte atâtea! Dar ideea e că tot eu mi le scriu: sunt atent în jurul meu, la repetiţii, văd tot felul de întâmplări, de caractere, de situaţii, îmi vin idei de poante sau, pur şi simplu, de modalităţi de prezentare a unuia sau a altuia, şi mi le scriu, ca să nu le uit. Aşez ideile astea în ordinea intrărilor în emisiune şi, de la ele, când urc pe scenă, dezvolt "textul". Deci, sponta­nei­tatea e ingredientul principal în prezentările ambelor emisiuni. Unde mai pui că la "Românii au talent", felul în care eu şi Smiley ne-am înţeles ro­lurile şi am reacţionat a schimbat formatul la nivel in­ter­­na­ţional. Până la noi, prezentatorii erau destul de statici. Te uitai, de pildă, la versiunea engle­zeas­că şi prezentatorii aveau intervenţii minore. Ei, du­pă ce s-a văzut cum lucrăm eu şi Smiley, şi cei din străinătate au preluat stilul nostru de prezentare: mai implicat, mai viu, mai antrenant. Şi toată lumea din culise - sunetişti, cameramani etc. - poartă acum lavaliere, ca să participe cu toţii. De-altfel, inovaţia asta ne-a fost şi recu­nos­cută: în 2013, când am fost la un workshop la Londra, cei de-acolo ne-au spus "Uite, ăsta e meritul vostru!". Îţi dai sea­ma că ne-a crescut sufletul!

- Spontaneitatea se poate şi învăţa, Pavel, sau e un dar de la Dum­nezeu?

- Într-o anume măsură, se poate şi învăţa, căci spontane­itatea care se vede la televizor e, de fapt, un amestec de elemente, dar e obligatoriu să por­neşti de la o rădăcină care e nativă: simţul umorului şi sociabilitatea. Astea două, dacă nu le ai din tine, nu poţi să le înveţi, să le dobândeşti. Poţi doar să le dez­volţi. Pe mine m-a ajutat şi faptul că provin din­tr-o familie cu patru copii, iar eu eram primul năs­cut, deci tot timpul trebuia să văd de fraţi, tot timpul eu trăgeam ponoasele după ei că "Tu eşti de vină, tu eşti cel mai mare şi de ce n-ai avut grijă?". Ches­tia asta m-a împins mereu la comu­ni­care, de diverse feluri şi întotdeauna spontană. (râ­de) După care a ve­nit facultatea şi acolo am deprins arta impro­vi­za­ţiei. Iar, peste toate astea, foarte important e să te fe­reşti de punctul ăla în care ţi se pare că tu le ştii pe toate cel mai bine, că totul ţi se cuvine şi nu mai ai nimic de învăţat. Nu, de învăţat avem mereu şi din cele mai surprinzătoare surse. E esenţial să te păs­trezi mereu viu, cu ochii larg des­chişi şi cu ure­chile bine ciulite. Plafonarea e moar­tea sponta­nei­tăţii! Mereu trebuie să te reinventezi, să te pui în situaţii inedite. Inclusiv ca actor sau ca prezentator de televiziune. Altfel, la un moment dat, oamenii vor spune "Da' ăsta altceva nu mai ştie să facă?".

"Sunt norocos că am un prieten ca Smiley"

- Să vorbim puţin despre "Vocea României", emisiune care, odată cu venirea lui Tudor Chirilă printre juraţi, a câştigat mult în ţinută, în expresia intelectuală. Ce relaţie ai cu membrii juriului, în afară de Smiley, cu care ştim că ai devenit frate de cruce?

- Să ştii că, şi în privinţa lui Smiley, fac efortul de a-l privi cu echidistanţă, mă străduiesc să-l tratez ca pe oricare alt membru din juriu. Aşa că, vorbind despre toţi antrenorii, pot să-ţi spun că am un mare avantaj în relaţia cu ei: suntem foarte buni prieteni. Le ştiu toate slăbiciunile profesionale şi, probabil, şi pe unele umane, le ştiu stilul de lucru, le ştiu, în mare, genul de reacţii... Or, asta mă ajută în rolul meu de prezentator, mă ajută să gestionez situaţiile astfel încât să nu rănesc pe nimeni şi cu toţii, antrenori şi concurenţi, să fie cât mai bine puşi în lumină. La "Vocea României" trebuie să fiu şi psiholog, adică rolul meu e destul de complex. Până la urmă, eu gestionez acolo nişte destine: pe cele ale concurenţilor, care speră la afirmare, şi pe cele ale antrenorilor, în calitatea lor profesională din acel context punctual. Or, asta nu e tocmai uşor! În live-uri, mereu trebuie să fiu în alertă, că nu se ştie ce se întâmplă şi reacţia mea trebuie să fie promptă. La chestia asta mă ajută foarte mult pregătirea din teatru, genul de psihologie pe care îl foloseşte ac­to­rul ca să lucreze cu sufletele celor din jur.

- Să ne întoarcem la Smiley, cu care faci un cuplu de zile mari la "Românii au talent". Ce te atrage în mod special la el, la personalitatea lui?

- Smiley e un tip care are foarte mult bun simţ. Uneori are enervant de mult bun simţ. (râde) Adică e genul ăla de om care niciodată nu vorbeşte urât de cineva. Întotdeauna îi găseşte persoanei respec­tive o scuză: poate a avut o zi proastă, poate e su­părată, poate... După ce i-am cunoscut părinţii, am înţeles şi de unde are acest bun simţ - exact aşa sunt şi dânşii: cu bun simţ şi împăciuitori. A avut cine să-i dea cei şapte ani de-acasă! Şi tot datorită aces­tui bun simţ al lui, şi la treabă ne înţelegem foarte bine: fiecare dă cât simte celălalt, nu încercăm să ne luăm faţa unul altuia. Parteneriatul profesional pe care-l am cu Smiley e foarte im­por­tant, deşi, iniţial, pe mine m-a surprins: adică nu m-aş fi gândit nici într-o mie de ani că pot să prezint o emi­siune cu el. Aici - vezi! - iar e meritul pro­ducătorului şi al altor membri din echipă, care ne-au "văzut" fă­când treabă împreună. Şi au avut dreptate: după două minute de interacţiune cu Smiley, era ca şi cum ne-am fi cunoscut de-o viaţă! Am intrat într-o relaţie de muncă foarte cinstită şi camaraderească, ba­zată pe respect: el mă respectă ca actor, eu îl res­pect pe el ca interpret şi amândoi ne respectăm unul pe celălalt ca oameni. Şi-apoi, faptul că venim din lumi diferite ne ajută foarte mult, învăţăm enorm unul de la celălalt. Mă bucur teribil că, în timp, par­teneriatul ăsta din televiziune s-a transferat şi-n viaţa de dincolo de meserie, că am devenit foarte, foarte, foarte buni prieteni. Sincer, cred că sunt norocos că am un asemenea prieten!

- Vreo critică la adresa lui ai?

- Da, am! De pildă, mă enervează că el e mult mai matinal decât mine. (râde) Sau - uite! - m-am obişnuit greu cu părul lui. Acum, când îl are mare, e ok, dar, la început, când nu-i stătea în niciun fel, mă scotea din minţi!

"Teatrul, marea iubire"

- De teatru, meseria ta de bază, mai ai timp?

- Teatrul este marea mea iubire! La teatru n-am renunţat nici când lucram la seriale şi aveam mult mai puţin timp decât acum. Consider că din teatru îmi vine evoluţia artistică şi acolo nu am cum să mă plafonez, pentru că în teatru tot timpul ţi se cere altceva. În televiziune, intri pe un anume calapod - ăla de "simpatic" sau ăla de "rău" etc. - şi acolo ră­mâi, pe când în teatru, mereu eşti provocat, mereu se vrea să fii altfel: azi faci un rol dramatic, mâine faci un rol de comedie şi aşa mai departe. Sau, chiar dacă lucrezi pe acelaşi gen de personaj, întotdeauna trebuie să cauţi alte lucruri în tine. Iar în teatru ai timp să faci asta, că ai repetiţii. În televiziune e "acum, aici". Plus că fiecare regizor "vede" altceva în tine. De pildă, nu poţi să compari stilul de lucru al lui Radu Afrim cu cel al lui Alexandru Dabija. Sunt doi oameni atât de diferiţi, care, în consecinţă, îţi cer lucruri extrem de diferite, deşi scopul e, poate, să ajungi în acelaşi punct. Procesul ăsta de ajungere la personaj e foarte important şi e foarte important să te laşi liber în procesul ăsta. Datul cu capul de toţi pereţii e esenţial în munca actorului - că, uneori, săptămâni întregi, inclusiv după repe­ti­ţiile de la teatru, tu te duci şi acasă şi cauţi şi te ener­vezi şi-ţi zici "Mă, da' chiar atât de prost sunt?!". După care, brusc, într-un anume moment, neaş­teptat, îţi vine soluţia. De-as­ta eu ador repetiţiile! Deşi, în egală masură, îmi place şi primul contact cu publicul. Că vrei să vezi dacă ai anticipat corect anu­mite elemente din construcţia piesei, dacă obţii reacţiile pe care le-ai bănuit sau nu. E foarte inte­resant! Şi, în funcţie de reacţiile oamenilor, poţi să mai operezi ajus­tări. De-asta eu zic că spec­tacolul îşi limpezeşte forma abia pe la a şaptea, a opta repre­zen­taţie. La premieră, e "fată mare", e încă extrem de crud, ritmul încă nu e definitivat, relaţiile de joc dintre actori încă nu s-au aşezat întru totul...

- Celebritatea ţi-a schimbat relaţiile profesio­nale cu colegii, cu regizorii?

- Eu, unul, n-am simţit nicio schimbare din par­tea lor! E adevărat că am şi am avut mereu în preaj­mă nişte oameni extraordinari, de o calitate nu doar profesională, ci şi umană, indiscutabilă: regretatul Se­bastian Papaiani, Dorina Lazăr, Rodica Man­da­che, Carmen Tănase, Marius Stănescu şi aş putea să continui lista. Pe de altă parte, aşa cum îţi spu­neam şi mai devreme, nici eu nu m-am schimbat în raport cu ei. Din contră! Am continuat să învăţ de la ei. Şi am avut grijă ca şi faţă de ei, şi faţă de re­gizori, şi faţă de spectatori, şi faţă de teatru, în sine, să-mi păstrez modestia, smerenia. Dacă aş găsi nu­mai­­decât rezolvarea problemelor pe care mi le ri­di­că personajele, probabil că ar exista riscul să mă ia va­lul, dar, cum niciodată rezolvările astea nu sunt fa­cile, e clar că sunt apărat.

O casă plină de fete

- Despre familia ta ce ne mai spui? Rezistă? După atâta glorie, spaţiul casnic nu ţi se pare prea modest?

- Asta e cea mai mare gre­şeală pe care aş putea s-o fac! Aca­să nu sunt Pavel Bartoş, ac­torul de la Teatrul Odeon sau pre­zentatorul de la Pro TV, acasă sunt doar tata şi soţul. Şi dacă m-ai vedea cât de puţin vorbesc aca­să! Că dacă tabără toate trei fetele şi soţia pe mine... ! (râde) Cu timpul, am învăţat - şi-mi voi cultiva învăţătura asta până la moarte - să am răbdare cu fetele mele, multă răbdare, şi să le ascult! Acasă nu mai sunt centrul şi nici nu vreau să fiu! Acasă re­acţionez, nu acţionez. Şi acolo e nevoie de ceva psihologie, care să mă ajute să jonglez cu toate tipologiile care mă înconjură: o fată e în clasa a VII-a, alta e în clasa a II-a, cea mai mică ur­mează să meargă la grădiniţă şi le imită pe celelalte două mari, apoi e soţia, apoi e o pisică, deci, tot de sex feminin, plus câinele, care e tot fetiţă! Are tata o casă plină de fete! (râde) Pentru mine, acasă şi-a păstrat valoarea de cuib, ba, uneori, chiar şi de refu­giu - când îmi bat capul ca să gă­sesc o soluţie profesională, acasă îmi găsesc resursele ca să pot mer­ge înainte! Şi mi-e aşa de drag să mă duc acasă! Întot­dea­una!

- Dar pe la "acasă" al tău din Miercurea Ciuc mai ajungi? Cum te privesc oamenii, prietenii cu care ai copilărit?

- Pentru că acum părinţii mei nu mai trăiesc, nu mă mai duc atât de des. Dar când ajung pe-acolo, e mereu cu bucurie: îmi place să mă întâlnesc cu prietenii şi cu ce rude mi-au mai rămas. Iar ei mă privesc ca întotdeauna, relaţiile dintre noi nu s-au schimbat. Ba, când ieşim împreună prin oraş, mă mai iau şi peste picior, dacă vreun trecător îmi zâmbeşte sau mă abordează: "Mă, da' tu chiar eşti cu­noscut!", îmi spun. La care eu le răspund: "Ei, mă mai ştiu şi pe mine trei persoane în plus faţă de voi." (râde) Bine, de pildă, când am fost la întâl­nirea de douăzeci de ani de la absolvirea liceului (Co­le­giul "Octavian Goga"), când m-am dat jos din maşină în faţa porţii, a tăbărât pe mine o masă de oameni, de mi-a luat o jumătate de oră până când am reuşit să ajung la foştii colegi şi profesori, care mă aşteptau la intrarea în clădire. Şi care, din nou, s-au purtat foarte firesc cu mine. Ne-am îmbrăţişat, am depănat amintiri... Doamne, şi ce mult m-am bucurat când, tot cu ocazia asta, m-am reîntâlnit cu doamna mea învăţătoare, Victoria Anton! O fiinţă care a jucat un rol foarte important în existenţa mea. Sigur, de asta mi-am dat seama mai târziu, că, în anii ăia, o cam boscorodeam: doamna învăţătoare, intuind aşa, cam ce fel de "personaj" sunt, a avut multă grijă de mine şi-mi dădea o sumedenie de lecturi suplimentare pentru acasă. Ceea ce, în ma­joritatea cazurilor, mie mi se părea o corvoadă! No­roc că n-aveam televizor - era un aparat din ăla cu lămpi şi mereu era stricat. Doar de revelion mai existau şanse să vedem ceva la el. În rest, stătea închis, cu mileul tras peste el. Ca atare, citeam: mai din proprie iniţiativă, mai obligat de doamna învăţătoare... Şi ce bine mi-a prins! Din lecturile alea mi-am dezvoltat imaginaţia şi vocabularul. Iar apoi, când am împlinit 42 de ani, cei de la"Vorbeşte lumea" mi-au adus-o în studio pe fosta mea dirigin­tă, doamna Maria Grecu, un om care are un loc absolut special în sufletul meu, fiindcă a fost alături de mine în momentul în care am decis să dau la Actorie şi aproape nimeni altcineva nu mă susţinea în dorinţa mea. Am fost atât de emoţionat când ne-am regăsit în emisiune, mai ales că mi-am dat seama ce efort a făcut dânsa să vină tocmai de la Miercurea Ciuc, doar pentru revederea cu mine! Şi mi-a povestit cât sunt de mândri elevii dânsei de azi, cum o tot întreabă: "Da' cum era Pavel Bartoş când era în liceu?", iar dânsa le răspunde: "Era năbădăios! Mai făcea şi prostii!". (râde) Că eu ni­cio­dată n-am fost un elev de premiul I sau II. O sin­g­ură dată am luat premiul III şi, în rest, eram de men­ţiune. Nu că nu mi-ar fi plăcut şcoala sau că n-aş fi vrut să învăţ, dar nu prea aveam cum, pentru că şi acasă aveam de muncă, trebuia să mă îngrijesc de fraţii mai mici... Deci, practic, învăţătura mea se cam rezuma la ce prindeam de la ore.

- În încheiere, pentru că vine primăvara, Pavel, te rog să le dăruieşti un mărţişor în cuvinte cititorilor noştri, care nu obosesc să ne solicite interviuri cu tine.

- În chip de mărţişor, mi-aş îngădui să-i sfă­tu­iesc pe toţi cititorii voştri să se bucure de cei dragi şi să le spună "te iubesc" ori de câte ori simt asta, să nu aştepte doar zile din astea festive ca să-şi ex­prime sentimentele. Un "te iubesc" sincer face mi­nuni în orice zi a anului!