PAVEL BARTOȘ - "Un «te iubesc» face minuni în orice zi a anului"

"Nu cred în heirupisme"

- Pavel, strălucești ca prezentator, la cârma celor mai populare emisiuni de divertisment din România: "Vocea României" și "Românii au talent", ambele de la Pro TV. Cum e să fii vedetă? A schimbat succesul ceva în viața ta?

- E clar că, într-o anume direcție, succesul îți schimbă viața, pentru că devii popular și percepția oamenilor în privința ta se modifică. Eu însă nu m-am schimbat, fiindcă - vezi! - toate emisiunile astea care mi-au crescut notorietatea au venit la o vârs­tă la care am știut cum să gestionez suc­ce­sul. La 35 de ani, mă pri­cepeam deja cum să pun toate aspectele în ba­lan­ță, plus că aveam echi­librul dat de familie. Iar, pe de altă parte, și aștep­tam "rezultatul" ăsta, suc­­cesul în televiziune: lucrez în domeniu de vreo 15-16 ani și am mers pe politica pașilor constanți, pentru că nu cred în heirupisme.

- Există o rețetă a succesului?

- La fel ca în teatru, succesul în televiziune nu ține numai de tine. Ține și de noroc, ține și de șansa de a fi desco­perit sau de șansa ca un om din domeniu să-ți vadă potențialul. E foarte importante să vină un producător ori un regi­zor, care să vadă și alt­ceva în tine și să te pro­voace și să te pună la trea­bă. Eu am avut șansa asta și în teatru și, mai ales, în televiziune. Sincer, inițial, nici n-am realizat în ce emisiuni de anver­gură am fost cooptat. M-am bucurat, văzusem pe Internet variantele străine ale formatelor, și mi-au plăcut, dar abia după primul sezon le-am realizat amploarea, pentru că, dintr-o dată, pe buzele tuturor erau doar "Românii au talent" și "Vocea României", toată lumea vorbea cu admirație, toată lumea ne felicita pentru munca noastră... Abia atunci - cum îți spuneam - am conștientizat cât de norocos sunt că am parte de asemenea formate. Fiindcă orice om din televiziune își dorește tipul ăsta de emisiuni - nu neapărat în sensul de gen, ci în sensul de gran­doare și de potențial. Și-apoi, eu mă simt privilegiat și pentru că am ocazia să lucrez cu niște echipe profesioniste. Ceea ce e esențial! Dacă n-ai o echipă ca lumea, în care fiecare membru să-și facă treaba ca la carte, poți să ai tu formatu' formatului, că tot de pomană e. Și gândește-te că, la noi, echipa nu înseamnă 10-15 oameni, ci, conform ultimei numărători, suntem peste 150!

- Pe care dintre cele două emisiuni o preferi?

- Nu pot să spun că o prefer pe vreuna, fiindcă sunt două lucruri complet diferite, pe care le iau ca atare, le tratez independent, dar cu aceeași se­rio­zi­tate. Tipul de prezentare diferă: dacă la "Ro­mânii au talent" mă bazez mult pe Smiley și acolo, împre­ună, putem face "toate nebuniile de pe pla­netă", putem să ne copilărim, în limitele for­matului, la "Vocea României" treaba e mult mai res­­pon­sabilă, acolo sunt singur și tipul de im­plicare e altul, unul mult mai puternic. Plus că am de gestionat și patru antrenori, care, din dorința de a câștiga un trofeu, își dau ei frâu liber, iar eu trebuie să îi țin în frâu pe ei. (râde) Dar faptul că emisiunile sunt diferite mie îmi place foarte mult. Cum o termin pe una, abia aștept să o încep pe cea­laltă. Pentru că "pasele" astea nu lasă loc mono­toniei și nici oboselii - fie ea fizică sau născută din uzură. De-altfel, ăsta e și motivul pentru care nu m-am mai implicat și în alte proiecte de tele­vi­ziune, am preferat să mă limitez la astea do­uă, pentru că pe ele știu că le pot duce și le pot duce bine. Și-apoi, aruncându-mă și-n alte formate, riscul ar fi mare: s-ar putea ajunge la o su­pra­ex­punere, s-ar putea ca oa­menii să sfârșească prin a spune "Iar ăsta!". E mai bi­ne ca lumea să te do­reas­că.

"Îmi scriu singur ce spun"

- În ambele emisiuni spontaneitatea ta e de­bordantă. Să ne lămu­rim: ceea ce spui în fața camerelor e ceea ce îți vine atunci, pe loc, sau replicile sunt pregătite dinainte?

- În afara unor intro-uri, care trebuie regizate și, deci, știi și ce urmează să spui, în preselecții n-ai cum să te pregătești. Aco­lo e pe principiul "Văzut omul, constatat situația, re­acționat". Apoi, tot res­tul, ce se întâmplă în cu­lise și pe scenă e complet spon­tan. După care, în live-uri, iar trebuie să res­pecți un program și să te ții de un anume scenariu. În plus, pentru că emisiunea durează patru ore, tre­buie să-mi pregătesc replicile, că nu pot să țin minte atâtea! Dar ideea e că tot eu mi le scriu: sunt atent în jurul meu, la repetiții, văd tot felul de întâmplări, de caractere, de situații, îmi vin idei de poante sau, pur și simplu, de modalități de prezentare a unuia sau a altuia, și mi le scriu, ca să nu le uit. Așez ideile astea în ordinea intrărilor în emisiune și, de la ele, când urc pe scenă, dezvolt "textul". Deci, sponta­nei­tatea e ingredientul principal în prezentările ambelor emisiuni. Unde mai pui că la "Românii au talent", felul în care eu și Smiley ne-am înțeles ro­lurile și am reacționat a schimbat formatul la nivel in­ter­­na­țional. Până la noi, prezentatorii erau destul de statici. Te uitai, de pildă, la versiunea engle­zeas­că și prezentatorii aveau intervenții minore. Ei, du­pă ce s-a văzut cum lucrăm eu și Smiley, și cei din străinătate au preluat stilul nostru de prezentare: mai implicat, mai viu, mai antrenant. Și toată lumea din culise - sunetiști, cameramani etc. - poartă acum lavaliere, ca să participe cu toții. De-altfel, inovația asta ne-a fost și recu­nos­cută: în 2013, când am fost la un workshop la Londra, cei de-acolo ne-au spus "Uite, ăsta e meritul vostru!". Îți dai sea­ma că ne-a crescut sufletul!

- Spontaneitatea se poate și învăța, Pavel, sau e un dar de la Dum­nezeu?

- Într-o anume măsură, se poate și învăța, căci spontane­itatea care se vede la televizor e, de fapt, un amestec de elemente, dar e obligatoriu să por­nești de la o rădăcină care e nativă: simțul umorului și sociabilitatea. Astea două, dacă nu le ai din tine, nu poți să le înveți, să le dobândești. Poți doar să le dez­volți. Pe mine m-a ajutat și faptul că provin din­tr-o familie cu patru copii, iar eu eram primul năs­cut, deci tot timpul trebuia să văd de frați, tot timpul eu trăgeam ponoasele după ei că "Tu ești de vină, tu ești cel mai mare și de ce n-ai avut grijă?". Ches­tia asta m-a împins mereu la comu­ni­care, de diverse feluri și întotdeauna spontană. (râ­de) După care a ve­nit facultatea și acolo am deprins arta impro­vi­za­ției. Iar, peste toate astea, foarte important e să te fe­rești de punctul ăla în care ți se pare că tu le știi pe toate cel mai bine, că totul ți se cuvine și nu mai ai nimic de învățat. Nu, de învățat avem mereu și din cele mai surprinzătoare surse. E esențial să te păs­trezi mereu viu, cu ochii larg des­chiși și cu ure­chile bine ciulite. Plafonarea e moar­tea sponta­nei­tății! Mereu trebuie să te reinventezi, să te pui în situații inedite. Inclusiv ca actor sau ca prezentator de televiziune. Altfel, la un moment dat, oamenii vor spune "Da' ăsta altceva nu mai știe să facă?".

"Sunt norocos că am un prieten ca Smiley"

- Să vorbim puțin despre "Vocea României", emisiune care, odată cu venirea lui Tudor Chirilă printre jurați, a câștigat mult în ținută, în expresia intelectuală. Ce relație ai cu membrii juriului, în afară de Smiley, cu care știm că ai devenit frate de cruce?

- Să știi că, și în privința lui Smiley, fac efortul de a-l privi cu echidistanță, mă străduiesc să-l tratez ca pe oricare alt membru din juriu. Așa că, vorbind despre toți antrenorii, pot să-ți spun că am un mare avantaj în relația cu ei: suntem foarte buni prieteni. Le știu toate slăbiciunile profesionale și, probabil, și pe unele umane, le știu stilul de lucru, le știu, în mare, genul de reacții... Or, asta mă ajută în rolul meu de prezentator, mă ajută să gestionez situațiile astfel încât să nu rănesc pe nimeni și cu toții, antrenori și concurenți, să fie cât mai bine puși în lumină. La "Vocea României" trebuie să fiu și psiholog, adică rolul meu e destul de complex. Până la urmă, eu gestionez acolo niște destine: pe cele ale concurenților, care speră la afirmare, și pe cele ale antrenorilor, în calitatea lor profesională din acel context punctual. Or, asta nu e tocmai ușor! În live-uri, mereu trebuie să fiu în alertă, că nu se știe ce se întâmplă și reacția mea trebuie să fie promptă. La chestia asta mă ajută foarte mult pregătirea din teatru, genul de psihologie pe care îl folosește ac­to­rul ca să lucreze cu sufletele celor din jur.

- Să ne întoarcem la Smiley, cu care faci un cuplu de zile mari la "Românii au talent". Ce te atrage în mod special la el, la personalitatea lui?

- Smiley e un tip care are foarte mult bun simț. Uneori are enervant de mult bun simț. (râde) Adică e genul ăla de om care niciodată nu vorbește urât de cineva. Întotdeauna îi găsește persoanei respec­tive o scuză: poate a avut o zi proastă, poate e su­părată, poate... După ce i-am cunoscut părinții, am înțeles și de unde are acest bun simț - exact așa sunt și dânșii: cu bun simț și împăciuitori. A avut cine să-i dea cei șapte ani de-acasă! Și tot datorită aces­tui bun simț al lui, și la treabă ne înțelegem foarte bine: fiecare dă cât simte celălalt, nu încercăm să ne luăm fața unul altuia. Parteneriatul profesional pe care-l am cu Smiley e foarte im­por­tant, deși, inițial, pe mine m-a surprins: adică nu m-aș fi gândit nici într-o mie de ani că pot să prezint o emi­siune cu el. Aici - vezi! - iar e meritul pro­ducătorului și al altor membri din echipă, care ne-au "văzut" fă­când treabă împreună. Și au avut dreptate: după două minute de interacțiune cu Smiley, era ca și cum ne-am fi cunoscut de-o viață! Am intrat într-o relație de muncă foarte cinstită și camaraderească, ba­zată pe respect: el mă respectă ca actor, eu îl res­pect pe el ca interpret și amândoi ne respectăm unul pe celălalt ca oameni. Și-apoi, faptul că venim din lumi diferite ne ajută foarte mult, învățăm enorm unul de la celălalt. Mă bucur teribil că, în timp, par­teneriatul ăsta din televiziune s-a transferat și-n viața de dincolo de meserie, că am devenit foarte, foarte, foarte buni prieteni. Sincer, cred că sunt norocos că am un asemenea prieten!

- Vreo critică la adresa lui ai?

- Da, am! De pildă, mă enervează că el e mult mai matinal decât mine. (râde) Sau - uite! - m-am obișnuit greu cu părul lui. Acum, când îl are mare, e ok, dar, la început, când nu-i stătea în niciun fel, mă scotea din minți!

"Teatrul, marea iubire"

- De teatru, meseria ta de bază, mai ai timp?

- Teatrul este marea mea iubire! La teatru n-am renunțat nici când lucram la seriale și aveam mult mai puțin timp decât acum. Consider că din teatru îmi vine evoluția artistică și acolo nu am cum să mă plafonez, pentru că în teatru tot timpul ți se cere altceva. În televiziune, intri pe un anume calapod - ăla de "simpatic" sau ăla de "rău" etc. - și acolo ră­mâi, pe când în teatru, mereu ești provocat, mereu se vrea să fii altfel: azi faci un rol dramatic, mâine faci un rol de comedie și așa mai departe. Sau, chiar dacă lucrezi pe același gen de personaj, întotdeauna trebuie să cauți alte lucruri în tine. Iar în teatru ai timp să faci asta, că ai repetiții. În televiziune e "acum, aici". Plus că fiecare regizor "vede" altceva în tine. De pildă, nu poți să compari stilul de lucru al lui Radu Afrim cu cel al lui Alexandru Dabija. Sunt doi oameni atât de diferiți, care, în consecință, îți cer lucruri extrem de diferite, deși scopul e, poate, să ajungi în același punct. Procesul ăsta de ajungere la personaj e foarte important și e foarte important să te lași liber în procesul ăsta. Datul cu capul de toți pereții e esențial în munca actorului - că, uneori, săptămâni întregi, inclusiv după repe­ti­țiile de la teatru, tu te duci și acasă și cauți și te ener­vezi și-ți zici "Mă, da' chiar atât de prost sunt?!". După care, brusc, într-un anume moment, neaș­teptat, îți vine soluția. De-as­ta eu ador repetițiile! Deși, în egală masură, îmi place și primul contact cu publicul. Că vrei să vezi dacă ai anticipat corect anu­mite elemente din construcția piesei, dacă obții reacțiile pe care le-ai bănuit sau nu. E foarte inte­resant! Și, în funcție de reacțiile oamenilor, poți să mai operezi ajus­tări. De-asta eu zic că spec­tacolul își limpezește forma abia pe la a șaptea, a opta repre­zen­tație. La premieră, e "fată mare", e încă extrem de crud, ritmul încă nu e definitivat, relațiile de joc dintre actori încă nu s-au așezat întru totul...

- Celebritatea ți-a schimbat relațiile profesio­nale cu colegii, cu regizorii?

- Eu, unul, n-am simțit nicio schimbare din par­tea lor! E adevărat că am și am avut mereu în preaj­mă niște oameni extraordinari, de o calitate nu doar profesională, ci și umană, indiscutabilă: regretatul Se­bastian Papaiani, Dorina Lazăr, Rodica Man­da­che, Carmen Tănase, Marius Stănescu și aș putea să continui lista. Pe de altă parte, așa cum îți spu­neam și mai devreme, nici eu nu m-am schimbat în raport cu ei. Din contră! Am continuat să învăț de la ei. Și am avut grijă ca și față de ei, și față de re­gizori, și față de spectatori, și față de teatru, în sine, să-mi păstrez modestia, smerenia. Dacă aș găsi nu­mai­­decât rezolvarea problemelor pe care mi le ri­di­că personajele, probabil că ar exista riscul să mă ia va­lul, dar, cum niciodată rezolvările astea nu sunt fa­cile, e clar că sunt apărat.

O casă plină de fete

- Despre familia ta ce ne mai spui? Rezistă? După atâta glorie, spațiul casnic nu ți se pare prea modest?

- Asta e cea mai mare gre­șeală pe care aș putea s-o fac! Aca­să nu sunt Pavel Bartoș, ac­torul de la Teatrul Odeon sau pre­zentatorul de la Pro TV, acasă sunt doar tata și soțul. Și dacă m-ai vedea cât de puțin vorbesc aca­să! Că dacă tabără toate trei fetele și soția pe mine... ! (râde) Cu timpul, am învățat - și-mi voi cultiva învățătura asta până la moarte - să am răbdare cu fetele mele, multă răbdare, și să le ascult! Acasă nu mai sunt centrul și nici nu vreau să fiu! Acasă re­acționez, nu acționez. Și acolo e nevoie de ceva psihologie, care să mă ajute să jonglez cu toate tipologiile care mă înconjură: o fată e în clasa a VII-a, alta e în clasa a II-a, cea mai mică ur­mează să meargă la grădiniță și le imită pe celelalte două mari, apoi e soția, apoi e o pisică, deci, tot de sex feminin, plus câinele, care e tot fetiță! Are tata o casă plină de fete! (râde) Pentru mine, acasă și-a păstrat valoarea de cuib, ba, uneori, chiar și de refu­giu - când îmi bat capul ca să gă­sesc o soluție profesională, acasă îmi găsesc resursele ca să pot mer­ge înainte! Și mi-e așa de drag să mă duc acasă! Întot­dea­una!

- Dar pe la "acasă" al tău din Miercurea Ciuc mai ajungi? Cum te privesc oamenii, prietenii cu care ai copilărit?

- Pentru că acum părinții mei nu mai trăiesc, nu mă mai duc atât de des. Dar când ajung pe-acolo, e mereu cu bucurie: îmi place să mă întâlnesc cu prietenii și cu ce rude mi-au mai rămas. Iar ei mă privesc ca întotdeauna, relațiile dintre noi nu s-au schimbat. Ba, când ieșim împreună prin oraș, mă mai iau și peste picior, dacă vreun trecător îmi zâmbește sau mă abordează: "Mă, da' tu chiar ești cu­noscut!", îmi spun. La care eu le răspund: "Ei, mă mai știu și pe mine trei persoane în plus față de voi." (râde) Bine, de pildă, când am fost la întâl­nirea de douăzeci de ani de la absolvirea liceului (Co­le­giul "Octavian Goga"), când m-am dat jos din mașină în fața porții, a tăbărât pe mine o masă de oameni, de mi-a luat o jumătate de oră până când am reușit să ajung la foștii colegi și profesori, care mă așteptau la intrarea în clădire. Și care, din nou, s-au purtat foarte firesc cu mine. Ne-am îmbrățișat, am depănat amintiri... Doamne, și ce mult m-am bucurat când, tot cu ocazia asta, m-am reîntâlnit cu doamna mea învățătoare, Victoria Anton! O ființă care a jucat un rol foarte important în existența mea. Sigur, de asta mi-am dat seama mai târziu, că, în anii ăia, o cam boscorodeam: doamna învățătoare, intuind așa, cam ce fel de "personaj" sunt, a avut multă grijă de mine și-mi dădea o sumedenie de lecturi suplimentare pentru acasă. Ceea ce, în ma­joritatea cazurilor, mie mi se părea o corvoadă! No­roc că n-aveam televizor - era un aparat din ăla cu lămpi și mereu era stricat. Doar de revelion mai existau șanse să vedem ceva la el. În rest, stătea închis, cu mileul tras peste el. Ca atare, citeam: mai din proprie inițiativă, mai obligat de doamna învățătoare... Și ce bine mi-a prins! Din lecturile alea mi-am dezvoltat imaginația și vocabularul. Iar apoi, când am împlinit 42 de ani, cei de la "Vorbește lumea" mi-au adus-o în studio pe fosta mea dirigin­tă, doamna Maria Grecu, un om care are un loc absolut special în sufletul meu, fiindcă a fost alături de mine în momentul în care am decis să dau la Actorie și aproape nimeni altcineva nu mă susținea în dorința mea. Am fost atât de emoționat când ne-am regăsit în emisiune, mai ales că mi-am dat seama ce efort a făcut dânsa să vină tocmai de la Miercurea Ciuc, doar pentru revederea cu mine! Și mi-a povestit cât sunt de mândri elevii dânsei de azi, cum o tot întreabă: "Da' cum era Pavel Bartoș când era în liceu?", iar dânsa le răspunde: "Era năbădăios! Mai făcea și prostii!". (râde) Că eu ni­cio­dată n-am fost un elev de premiul I sau II. O sin­g­ură dată am luat premiul III și, în rest, eram de men­țiune. Nu că nu mi-ar fi plăcut școala sau că n-aș fi vrut să învăț, dar nu prea aveam cum, pentru că și acasă aveam de muncă, trebuia să mă îngrijesc de frații mai mici... Deci, practic, învățătura mea se cam rezuma la ce prindeam de la ore.

- În încheiere, pentru că vine primăvara, Pavel, te rog să le dăruiești un mărțișor în cuvinte cititorilor noștri, care nu obosesc să ne solicite interviuri cu tine.

- În chip de mărțișor, mi-aș îngădui să-i sfă­tu­iesc pe toți cititorii voștri să se bucure de cei dragi și să le spună "te iubesc" ori de câte ori simt asta, să nu aștepte doar zile din astea festive ca să-și ex­prime sentimentele. Un "te iubesc" sincer face mi­nuni în orice zi a anului!