- Pavel, strălucești ca prezentator, la cârma celor mai populare emisiuni de divertisment din România: "Vocea României" și "Românii au talent", ambele de la Pro TV. Cum e să fii vedetă? A schimbat succesul ceva în viața ta?
- E clar că, într-o anume direcție, succesul îți schimbă viața, pentru că devii popular și percepția oamenilor în privința ta se modifică. Eu însă nu m-am schimbat, fiindcă - vezi! - toate emisiunile astea care mi-au crescut notorietatea au venit la o vârstă la care am știut cum să gestionez succesul. La 35 de ani, mă pricepeam deja cum să pun toate aspectele în balanță, plus că aveam echilibrul dat de familie. Iar, pe de altă parte, și așteptam "rezultatul" ăsta, succesul în televiziune: lucrez în domeniu de vreo 15-16 ani și am mers pe politica pașilor constanți, pentru că nu cred în heirupisme.
- Există o rețetă a succesului?
- La fel ca în teatru, succesul în televiziune nu ține numai de tine. Ține și de noroc, ține și de șansa de a fi descoperit sau de șansa ca un om din domeniu să-ți vadă potențialul. E foarte importante să vină un producător ori un regizor, care să vadă și altceva în tine și să te provoace și să te pună la treabă. Eu am avut șansa asta și în teatru și, mai ales, în televiziune. Sincer, inițial, nici n-am realizat în ce emisiuni de anvergură am fost cooptat. M-am bucurat, văzusem pe Internet variantele străine ale formatelor, și mi-au plăcut, dar abia după primul sezon le-am realizat amploarea, pentru că, dintr-o dată, pe buzele tuturor erau doar "Românii au talent" și "Vocea României", toată lumea vorbea cu admirație, toată lumea ne felicita pentru munca noastră... Abia atunci - cum îți spuneam - am conștientizat cât de norocos sunt că am parte de asemenea formate. Fiindcă orice om din televiziune își dorește tipul ăsta de emisiuni - nu neapărat în sensul de gen, ci în sensul de grandoare și de potențial. Și-apoi, eu mă simt privilegiat și pentru că am ocazia să lucrez cu niște echipe profesioniste. Ceea ce e esențial! Dacă n-ai o echipă ca lumea, în care fiecare membru să-și facă treaba ca la carte, poți să ai tu formatu' formatului, că tot de pomană e. Și gândește-te că, la noi, echipa nu înseamnă 10-15 oameni, ci, conform ultimei numărători, suntem peste 150!
- Pe care dintre cele două emisiuni o preferi?
- Nu pot să spun că o prefer pe vreuna, fiindcă sunt două lucruri complet diferite, pe care le iau ca atare, le tratez independent, dar cu aceeași seriozitate. Tipul de prezentare diferă: dacă la "Românii au talent" mă bazez mult pe Smiley și acolo, împreună, putem face "toate nebuniile de pe planetă", putem să ne copilărim, în limitele formatului, la "Vocea României" treaba e mult mai responsabilă, acolo sunt singur și tipul de implicare e altul, unul mult mai puternic. Plus că am de gestionat și patru antrenori, care, din dorința de a câștiga un trofeu, își dau ei frâu liber, iar eu trebuie să îi țin în frâu pe ei. (râde) Dar faptul că emisiunile sunt diferite mie îmi place foarte mult. Cum o termin pe una, abia aștept să o încep pe cealaltă. Pentru că "pasele" astea nu lasă loc monotoniei și nici oboselii - fie ea fizică sau născută din uzură. De-altfel, ăsta e și motivul pentru care nu m-am mai implicat și în alte proiecte de televiziune, am preferat să mă limitez la astea două, pentru că pe ele știu că le pot duce și le pot duce bine. Și-apoi, aruncându-mă și-n alte formate, riscul ar fi mare: s-ar putea ajunge la o supraexpunere, s-ar putea ca oamenii să sfârșească prin a spune "Iar ăsta!". E mai bine ca lumea să te dorească.
"Îmi scriu singur ce spun"
- În ambele emisiuni spontaneitatea ta e debordantă. Să ne lămurim: ceea ce spui în fața camerelor e ceea ce îți vine atunci, pe loc, sau replicile sunt pregătite dinainte?
- În afara unor intro-uri, care trebuie regizate și, deci, știi și ce urmează să spui, în preselecții n-ai cum să te pregătești. Acolo e pe principiul "Văzut omul, constatat situația, reacționat". Apoi, tot restul, ce se întâmplă în culise și pe scenă e complet spontan. După care, în live-uri, iar trebuie să respecți un program și să te ții de un anume scenariu. În plus, pentru că emisiunea durează patru ore, trebuie să-mi pregătesc replicile, că nu pot să țin minte atâtea! Dar ideea e că tot eu mi le scriu: sunt atent în jurul meu, la repetiții, văd tot felul de întâmplări, de caractere, de situații, îmi vin idei de poante sau, pur și simplu, de modalități de prezentare a unuia sau a altuia, și mi le scriu, ca să nu le uit. Așez ideile astea în ordinea intrărilor în emisiune și, de la ele, când urc pe scenă, dezvolt "textul". Deci, spontaneitatea e ingredientul principal în prezentările ambelor emisiuni. Unde mai pui că la "Românii au talent", felul în care eu și Smiley ne-am înțeles rolurile și am reacționat a schimbat formatul la nivel internațional. Până la noi, prezentatorii erau destul de statici. Te uitai, de pildă, la versiunea englezească și prezentatorii aveau intervenții minore. Ei, după ce s-a văzut cum lucrăm eu și Smiley, și cei din străinătate au preluat stilul nostru de prezentare: mai implicat, mai viu, mai antrenant. Și toată lumea din culise - sunetiști, cameramani etc. - poartă acum lavaliere, ca să participe cu toții. De-altfel, inovația asta ne-a fost și recunoscută: în 2013, când am fost la un workshop la Londra, cei de-acolo ne-au spus "Uite, ăsta e meritul vostru!". Îți dai seama că ne-a crescut sufletul!
- Spontaneitatea se poate și învăța, Pavel, sau e un dar de la Dumnezeu?
- Într-o anume măsură, se poate și învăța, căci spontaneitatea care se vede la televizor e, de fapt, un amestec de elemente, dar e obligatoriu să pornești de la o rădăcină care e nativă: simțul umorului și sociabilitatea. Astea două, dacă nu le ai din tine, nu poți să le înveți, să le dobândești. Poți doar să le dezvolți. Pe mine m-a ajutat și faptul că provin dintr-o familie cu patru copii, iar eu eram primul născut, deci tot timpul trebuia să văd de frați, tot timpul eu trăgeam ponoasele după ei că "Tu ești de vină, tu ești cel mai mare și de ce n-ai avut grijă?". Chestia asta m-a împins mereu la comunicare, de diverse feluri și întotdeauna spontană. (râde) După care a venit facultatea și acolo am deprins arta improvizației. Iar, peste toate astea, foarte important e să te ferești de punctul ăla în care ți se pare că tu le știi pe toate cel mai bine, că totul ți se cuvine și nu mai ai nimic de învățat. Nu, de învățat avem mereu și din cele mai surprinzătoare surse. E esențial să te păstrezi mereu viu, cu ochii larg deschiși și cu urechile bine ciulite. Plafonarea e moartea spontaneității! Mereu trebuie să te reinventezi, să te pui în situații inedite. Inclusiv ca actor sau ca prezentator de televiziune. Altfel, la un moment dat, oamenii vor spune "Da' ăsta altceva nu mai știe să facă?".
"Sunt norocos că am un prieten ca Smiley"
- Să vorbim puțin despre "Vocea României", emisiune care, odată cu venirea lui Tudor Chirilă printre jurați, a câștigat mult în ținută, în expresia intelectuală. Ce relație ai cu membrii juriului, în afară de Smiley, cu care știm că ai devenit frate de cruce?
- Să știi că, și în privința lui Smiley, fac efortul de a-l privi cu echidistanță, mă străduiesc să-l tratez ca pe oricare alt membru din juriu. Așa că, vorbind despre toți antrenorii, pot să-ți spun că am un mare avantaj în relația cu ei: suntem foarte buni prieteni. Le știu toate slăbiciunile profesionale și, probabil, și pe unele umane, le știu stilul de lucru, le știu, în mare, genul de reacții... Or, asta mă ajută în rolul meu de prezentator, mă ajută să gestionez situațiile astfel încât să nu rănesc pe nimeni și cu toții, antrenori și concurenți, să fie cât mai bine puși în lumină. La "Vocea României" trebuie să fiu și psiholog, adică rolul meu e destul de complex. Până la urmă, eu gestionez acolo niște destine: pe cele ale concurenților, care speră la afirmare, și pe cele ale antrenorilor, în calitatea lor profesională din acel context punctual. Or, asta nu e tocmai ușor! În live-uri, mereu trebuie să fiu în alertă, că nu se știe ce se întâmplă și reacția mea trebuie să fie promptă. La chestia asta mă ajută foarte mult pregătirea din teatru, genul de psihologie pe care îl folosește actorul ca să lucreze cu sufletele celor din jur.
- Să ne întoarcem la Smiley, cu care faci un cuplu de zile mari la "Românii au talent". Ce te atrage în mod special la el, la personalitatea lui?
- Smiley e un tip care are foarte mult bun simț. Uneori are enervant de mult bun simț. (râde) Adică e genul ăla de om care niciodată nu vorbește urât de cineva. Întotdeauna îi găsește persoanei respective o scuză: poate a avut o zi proastă, poate e supărată, poate... După ce i-am cunoscut părinții, am înțeles și de unde are acest bun simț - exact așa sunt și dânșii: cu bun simț și împăciuitori. A avut cine să-i dea cei șapte ani de-acasă! Și tot datorită acestui bun simț al lui, și la treabă ne înțelegem foarte bine: fiecare dă cât simte celălalt, nu încercăm să ne luăm fața unul altuia. Parteneriatul profesional pe care-l am cu Smiley e foarte important, deși, inițial, pe mine m-a surprins: adică nu m-aș fi gândit nici într-o mie de ani că pot să prezint o emisiune cu el. Aici - vezi! - iar e meritul producătorului și al altor membri din echipă, care ne-au "văzut" făcând treabă împreună. Și au avut dreptate: după două minute de interacțiune cu Smiley, era ca și cum ne-am fi cunoscut de-o viață! Am intrat într-o relație de muncă foarte cinstită și camaraderească, bazată pe respect: el mă respectă ca actor, eu îl respect pe el ca interpret și amândoi ne respectăm unul pe celălalt ca oameni. Și-apoi, faptul că venim din lumi diferite ne ajută foarte mult, învățăm enorm unul de la celălalt. Mă bucur teribil că, în timp, parteneriatul ăsta din televiziune s-a transferat și-n viața de dincolo de meserie, că am devenit foarte, foarte, foarte buni prieteni. Sincer, cred că sunt norocos că am un asemenea prieten!
- Vreo critică la adresa lui ai?
- Da, am! De pildă, mă enervează că el e mult mai matinal decât mine. (râde) Sau - uite! - m-am obișnuit greu cu părul lui. Acum, când îl are mare, e ok, dar, la început, când nu-i stătea în niciun fel, mă scotea din minți!
"Teatrul, marea iubire"
- De teatru, meseria ta de bază, mai ai timp?
- Teatrul este marea mea iubire! La teatru n-am renunțat nici când lucram la seriale și aveam mult mai puțin timp decât acum. Consider că din teatru îmi vine evoluția artistică și acolo nu am cum să mă plafonez, pentru că în teatru tot timpul ți se cere altceva. În televiziune, intri pe un anume calapod - ăla de "simpatic" sau ăla de "rău" etc. - și acolo rămâi, pe când în teatru, mereu ești provocat, mereu se vrea să fii altfel: azi faci un rol dramatic, mâine faci un rol de comedie și așa mai departe. Sau, chiar dacă lucrezi pe același gen de personaj, întotdeauna trebuie să cauți alte lucruri în tine. Iar în teatru ai timp să faci asta, că ai repetiții. În televiziune e "acum, aici". Plus că fiecare regizor "vede" altceva în tine. De pildă, nu poți să compari stilul de lucru al lui Radu Afrim cu cel al lui Alexandru Dabija. Sunt doi oameni atât de diferiți, care, în consecință, îți cer lucruri extrem de diferite, deși scopul e, poate, să ajungi în același punct. Procesul ăsta de ajungere la personaj e foarte important și e foarte important să te lași liber în procesul ăsta. Datul cu capul de toți pereții e esențial în munca actorului - că, uneori, săptămâni întregi, inclusiv după repetițiile de la teatru, tu te duci și acasă și cauți și te enervezi și-ți zici "Mă, da' chiar atât de prost sunt?!". După care, brusc, într-un anume moment, neașteptat, îți vine soluția. De-asta eu ador repetițiile! Deși, în egală masură, îmi place și primul contact cu publicul. Că vrei să vezi dacă ai anticipat corect anumite elemente din construcția piesei, dacă obții reacțiile pe care le-ai bănuit sau nu. E foarte interesant! Și, în funcție de reacțiile oamenilor, poți să mai operezi ajustări. De-asta eu zic că spectacolul își limpezește forma abia pe la a șaptea, a opta reprezentație. La premieră, e "fată mare", e încă extrem de crud, ritmul încă nu e definitivat, relațiile de joc dintre actori încă nu s-au așezat întru totul...
- Celebritatea ți-a schimbat relațiile profesionale cu colegii, cu regizorii?
- Eu, unul, n-am simțit nicio schimbare din partea lor! E adevărat că am și am avut mereu în preajmă niște oameni extraordinari, de o calitate nu doar profesională, ci și umană, indiscutabilă: regretatul Sebastian Papaiani, Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Carmen Tănase, Marius Stănescu și aș putea să continui lista. Pe de altă parte, așa cum îți spuneam și mai devreme, nici eu nu m-am schimbat în raport cu ei. Din contră! Am continuat să învăț de la ei. Și am avut grijă ca și față de ei, și față de regizori, și față de spectatori, și față de teatru, în sine, să-mi păstrez modestia, smerenia. Dacă aș găsi numaidecât rezolvarea problemelor pe care mi le ridică personajele, probabil că ar exista riscul să mă ia valul, dar, cum niciodată rezolvările astea nu sunt facile, e clar că sunt apărat.
O casă plină de fete
- Despre familia ta ce ne mai spui? Rezistă? După atâta glorie, spațiul casnic nu ți se pare prea modest?
- Asta e cea mai mare greșeală pe care aș putea s-o fac! Acasă nu sunt Pavel Bartoș, actorul de la Teatrul Odeon sau prezentatorul de la Pro TV, acasă sunt doar tata și soțul. Și dacă m-ai vedea cât de puțin vorbesc acasă! Că dacă tabără toate trei fetele și soția pe mine... ! (râde) Cu timpul, am învățat - și-mi voi cultiva învățătura asta până la moarte - să am răbdare cu fetele mele, multă răbdare, și să le ascult! Acasă nu mai sunt centrul și nici nu vreau să fiu! Acasă reacționez, nu acționez. Și acolo e nevoie de ceva psihologie, care să mă ajute să jonglez cu toate tipologiile care mă înconjură: o fată e în clasa a VII-a, alta e în clasa a II-a, cea mai mică urmează să meargă la grădiniță și le imită pe celelalte două mari, apoi e soția, apoi e o pisică, deci, tot de sex feminin, plus câinele, care e tot fetiță! Are tata o casă plină de fete! (râde) Pentru mine, acasă și-a păstrat valoarea de cuib, ba, uneori, chiar și de refugiu - când îmi bat capul ca să găsesc o soluție profesională, acasă îmi găsesc resursele ca să pot merge înainte! Și mi-e așa de drag să mă duc acasă! Întotdeauna!
- Dar pe la "acasă" al tău din Miercurea Ciuc mai ajungi? Cum te privesc oamenii, prietenii cu care ai copilărit?
- Pentru că acum părinții mei nu mai trăiesc, nu mă mai duc atât de des. Dar când ajung pe-acolo, e mereu cu bucurie: îmi place să mă întâlnesc cu prietenii și cu ce rude mi-au mai rămas. Iar ei mă privesc ca întotdeauna, relațiile dintre noi nu s-au schimbat. Ba, când ieșim împreună prin oraș, mă mai iau și peste picior, dacă vreun trecător îmi zâmbește sau mă abordează: "Mă, da' tu chiar ești cunoscut!", îmi spun. La care eu le răspund: "Ei, mă mai știu și pe mine trei persoane în plus față de voi." (râde) Bine, de pildă, când am fost la întâlnirea de douăzeci de ani de la absolvirea liceului (Colegiul "Octavian Goga"), când m-am dat jos din mașină în fața porții, a tăbărât pe mine o masă de oameni, de mi-a luat o jumătate de oră până când am reușit să ajung la foștii colegi și profesori, care mă așteptau la intrarea în clădire. Și care, din nou, s-au purtat foarte firesc cu mine. Ne-am îmbrățișat, am depănat amintiri... Doamne, și ce mult m-am bucurat când, tot cu ocazia asta, m-am reîntâlnit cu doamna mea învățătoare, Victoria Anton! O ființă care a jucat un rol foarte important în existența mea. Sigur, de asta mi-am dat seama mai târziu, că, în anii ăia, o cam boscorodeam: doamna învățătoare, intuind așa, cam ce fel de "personaj" sunt, a avut multă grijă de mine și-mi dădea o sumedenie de lecturi suplimentare pentru acasă. Ceea ce, în majoritatea cazurilor, mie mi se părea o corvoadă! Noroc că n-aveam televizor - era un aparat din ăla cu lămpi și mereu era stricat. Doar de revelion mai existau șanse să vedem ceva la el. În rest, stătea închis, cu mileul tras peste el. Ca atare, citeam: mai din proprie inițiativă, mai obligat de doamna învățătoare... Și ce bine mi-a prins! Din lecturile alea mi-am dezvoltat imaginația și vocabularul. Iar apoi, când am împlinit 42 de ani, cei de la "Vorbește lumea" mi-au adus-o în studio pe fosta mea dirigintă, doamna Maria Grecu, un om care are un loc absolut special în sufletul meu, fiindcă a fost alături de mine în momentul în care am decis să dau la Actorie și aproape nimeni altcineva nu mă susținea în dorința mea. Am fost atât de emoționat când ne-am regăsit în emisiune, mai ales că mi-am dat seama ce efort a făcut dânsa să vină tocmai de la Miercurea Ciuc, doar pentru revederea cu mine! Și mi-a povestit cât sunt de mândri elevii dânsei de azi, cum o tot întreabă: "Da' cum era Pavel Bartoș când era în liceu?", iar dânsa le răspunde: "Era năbădăios! Mai făcea și prostii!". (râde) Că eu niciodată n-am fost un elev de premiul I sau II. O singură dată am luat premiul III și, în rest, eram de mențiune. Nu că nu mi-ar fi plăcut școala sau că n-aș fi vrut să învăț, dar nu prea aveam cum, pentru că și acasă aveam de muncă, trebuia să mă îngrijesc de frații mai mici... Deci, practic, învățătura mea se cam rezuma la ce prindeam de la ore.
- În încheiere, pentru că vine primăvara, Pavel, te rog să le dăruiești un mărțișor în cuvinte cititorilor noștri, care nu obosesc să ne solicite interviuri cu tine.
- În chip de mărțișor, mi-aș îngădui să-i sfătuiesc pe toți cititorii voștri să se bucure de cei dragi și să le spună "te iubesc" ori de câte ori simt asta, să nu aștepte doar zile din astea festive ca să-și exprime sentimentele. Un "te iubesc" sincer face minuni în orice zi a anului!