Ţăranii aşteaptă moartea cu suflet senin. Nu şi-o doresc, dar nici nu se tem de ea. "Memento mori" (aminteşte-ţi că vei muri) nu este de azi sau de ieri. Astfel, viaţa capătă alt sens, devine exemplară sau pe aproape. Toate religiile şi filosofia îl sfătuiesc pe om să trăiască fiecare zi - bucurându-se de ea - ca şi cum ar fi ultima; adică împăcat cu sine: cu gândurile şi faptele sale. Dacă toţi oamenii ar putea trăi aşa, întreaga noastră planetă ar fi cuprinsă de Rai şi poate nici n-ar mai exista Despărţirea.
"Fereşte-mă, Doamne, de ce nu-mi aduc aminte"
În familiile tradiţionale, copiii învaţă de mici rugăciunile, începând cu Îngeraşul. La sfârşitul rugăciunii, se cere aşa: "Dă-mi, Doamne, sănătate şi mintiucă bună, (minte, înţelepciune) fereşte-mă, Doamne, de silă, de ruşine, de moarte grabnică (năprasnică) şi de ce nici nu-mi aduc aminte". Prin această cerere s-a efectuat protecţia divină. Cum în aproape toate familiile copiii erau numeroşi - de la cinci până la zece-doisprezece -, părinţii împovăraţi de treburi, oricât de buni şi atenţi ar fi fost, nu i-ar fi putut supraveghea îndeajuns. Prin rugăciune, fiecare copil se punea singur în grija şi sub protecţia lui Dumnezeu. Sila, ruşinea şi moartea grabnică sunt considerate cele mai cumplite rele, atingerile cele mai grave ce se pot aduce vieţii. Fără să înţeleagă de la început ce spun, repetând aceste cuvinte, copiii realizează că există moarte. Ba şi participă la toate înmormântările - o jumătate de oră la început - pentru a primi colăcei, covrigi, dulciuri şi bani. După ce s-au rugat pentru sine, sunt învăţaţi să se roage pentru sănătatea părinţilor, a bunicilor, fraţilor, surorilor şi prietenilor. La sfârşit, se roagă şi pentru cei "plecaţi": "Iartă, Doamne, pe moşii şi strămoşii mei, pe unchi, pe mătuşi, pe veri, pe vere şi pe toate neamurile mele", rugăciunile copiilor fiind ascultate mai bine, având ei mai puţine greşeli.
Astfel, de mici, ei ştiu că fac parte dintr-o familie şi dintr-un neam de Aici şi de Dincolo, pentru care trebuie să se roage.
De obicei, copiii mici nu sunt lăsaţi la cimitir să vadă până la capăt ceremonia. Un copil de cinci ani, căruia îi murise bunicul, s-a strecurat şi a prins momentul coborârii sicriului în groapă. Mama lui s-a speriat îngrozitor, l-a luat lângă ea şi încerca să afle cum a ajuns acolo. Copilul plânsese mult după bunicul său. De data aceasta nu mai plângea şi a spus: "Mămică, să ştii că nu mai sunt aşa de supărat după bunicu', îmi pare bine că nu va fi singur în groapă". "Dar cu cine va fi?" "Cu Dumnezeu." În jurul copilului toată lumea plângea în hohote.
Marea Plecare. Cum şi când?
O bătrână ştia pe de rost Visul Maicii Domnului şi-l spunea în fiecare zi. Soţul ei, lângă care avusese o viaţă foarte fericită, murise în urmă cu opt luni. Într-o zi, i-a spus nepoatei cu care locuia: "Auzi, apucă-te şi văruieşte în casă, spală tot, aşează, că trebuie să mă duc". "De ce să te duci?", a zis nepoata, "că se apropie Crăciunul, nu mai vorbi aşa." "Eu trebuie să mă duc, pentru că a venit taică-tu bun şi mi-a spus să mă pregătesc, să termin tot ce am de făcut, că trebuie să plec cu el." Peste o săptămână, nepoata a terminat curăţenia. Bătrâna a chemat preotul, s-a spovedit, s-a împărtăşit şi a doua zi dimineaţă, la ora patru, l-a însoţit pe bărbatul ei. Se spunea despre ea că la nuntă a mâncat împreună cu mirele un porumbel şi mirii care mănâncă prima oară carne de porumbel mor în acelaşi an. Despre porumbei se crede că dacă unul moare, celălalt nu-şi mai caută altă pereche, nu mai mănâncă şi nu supravieţuieşte mai mult de un an. Porumbelul este considerat emblema fidelităţii.
*
La câteva luni după această stranie comunicare, fiind lovită la cap, a intrat în comă, revenindu-şi de câteva ori pentru puţine secunde şi, după cinci zile, într-o luni dimineaţă, nu s-a mai trezit înainte de răsărit. Soarele s-a tot călătorit de atunci înainte peste somnul ei adânc.
Visul clopotarului
Sufletul-pasăre nevăzută-văzută
Nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că sufletul este nemuritor. (Şi cei mai mari atei ajung să recunoască până la urmă că omul nu este materie brută care dispare cu totul, odată cu depunerea lui în lut.)
În Maramureş se crede că sufletul este o pasăre mică de tot, nevăzută, care stă trei zile în casă, deasupra uşii. Mai demult se punea acolo o lumânare aprinsă, ca să aibă lumină. Sufletul-pasăre ascultă, aude şi vede tot ce se întâmplă în casă în această vreme. În seara înmormântării, după ce toată lumea pleacă în camera unde a stat mortul, familia pune pe masă o faţă de masă albă, pe care se cerne făină prin dosul sitei. Pe făină se pun trei pahare foarte pline (rase): unul cu apă, unul cu lapte şi unul cu vin sau ţuică. Paharele se pun la distanţă unul de altul şi uşa se închide bine, ca nimeni să nu poată intra acolo. A doua zi, se verifică paharele şi făina. Dacă dintr-un pahar lipseşte lichid, cei rămaşi vor da de pomană acel fel. Dacă făina este "crăpată", vor da de pomană pâine. Toţi cei care au vrut să ştie ce-şi doreşte mortul spun că pe făină au văzut nişte urme foarte mici, ca de pasăre, dar că nimeni nu ştie să existe undeva o pasăre atât de mică, urmele fiind cam cât capul unui băţ de chibrit.
Această pasăre vine şi după aceea, din când în când, să vadă ce mai fac cei rămaşi. În mod special, vine şi se lasă luată în seamă când se fac parastasele. Acestea sunt la trei zile, la şase săptămâni, la un an şi la şapte ani. După şapte ani, răposatul intră în rândul neamului. În afară de parastasele mari, se fac pomeniri în fiecare an de ziua numelui - dacă are sfânt în calendar -, de ziua morţii, la Moşii de iarnă şi de vară, la Luminaţie. Zilnic se fac rugăciuni de către cei rămaşi, pe toată durata vieţii lor. Iar cei care-şi cinstesc morţii au o viaţă lungă şi frumoasă.
Sufletul poate să ia forma unei păsări din lumea noastră şi să se lase văzut. Iată ce povesteşte Făt Aurel din Dăneşti. "Când am făcut parastasul de şase săptămâni după moşucu' (bunicu'), a venit un piţigoi şi a intrat în bucătărie. Uşa de la pod era închisă şi n-a putut intra în pod. A zburat prin toată casa: s-a pus pe draperie, s-a aşezat pe sobă, pe dulap, pe prosoapele de pe pereţi, pe toate lucrurile din casă. A intrat în cămară şi iarăşi a venit în casă. Erau nişte copii veniţi la parastas, care plângeau să le dau pasărea. Nu le-am dat-o. L-am prins în mână şi i-am dat drumul afară. A zburat şi s-a pus pe sârma pe care umbla lanţul ce lega câinele. A dat din aripioare fericit, a ciripit şi şi-a luat zborul. Mama a zis: «Acela n-a fost piţigoi, acela a fost sufletul moşucului»."
Dar în credinţa populară, sufletul poate fi şi fluture, şi floare, şi frunză, şi iarbă, şi vânt, şi cuvânt. Cel mai mult se vorbeşte însă despre sufletul-pasăre.
"Trei fereşti la copârşeu"
"De-ar fi lăsat Dumnezeu
Trei fereşti la copârşeu
Pe una să bată vântu'
Pe una să cânte cucu'
Pe una să mă uit eu
Să-mi treacă de doru' tău".
(Culeasă de la Pălăguţa Roman - Deseşti)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
