Niculescu, un nume atât de banal!
- La 43 de ani, eşti un actor de succes, cu o mulţime de filme şi piese de teatru la activ. Eşti actorul preferat al lui Nae Caranfil, ai jucat în toate filmele lui, chiar şi în ultima sa producţie, "6,9 pe scara Richter", care rulează în prezent pe ecrane. Cu toate astea, popularitatea ta nu se află la nivelul pe care l-ai merita. De ce?
- Poate şi pentru că mă cheamă "Niculescu", un nume atât de banal! Dacă m-ar fi chemat măcar... "Iureş". Ha! Ha!. Ai dreptate, nu sunt mereu pe val, dar eu mă mulţumesc cu ceea ce am. Slavă Domnului, joc foarte mult, iar lumea mă cunoaşte suficient cât să-mi zâmbească pe stradă, să-mi spună câte o vorbă bună de apreciere. E fabulos când azi, un om oarecare încă îşi aduce aminte de rolul meu mic din "Filantropica". Sunt măgulit. Este alegerea mea să nu fac parte din nicio "gaşcă", să nu mă fac cunoscut cu forţa, prin lucruri care nu ţin de arta mea. Un actor bun este cel care spune cel mai bine adevărurile. Te antrenezi ani de zile ca să spui, credibil, adevăruri.
Tenişii chinezeşti
- Tu când ai început să te antrenezi? Când ai descoperit că ai vrea să fii Făt-Frumos?
- Eu cred că există două categorii de actori: făcuţi şi înnăscuţi. Amândouă categoriile dau artişti grozavi, ce pot fi de egală valoare în final. Eu sunt înnăscut. Nu o spun ca pe o laudă, ci pur şi simplu acesta e adevărul. Am avut de mic o energie artistică greu de stăpânit, fără să-mi doresc să devin actor, neapărat. Întâlnirea cu actoria a avut loc prin clasa a zecea, când doi prieteni foarte buni m-au dus la un cerc de teatru la Liceul "Mihai Viteazu" din Bucureşti. Ei erau gemenii Mihai şi Liviu Popescu, actualii patroni ai clubului Fratelli, pe care îi trimiteau părinţii, forţat, la activităţi culturale. M-am întâlnit cu ei în oraş, când eu mergeam să-mi cumpăr o pereche de tenişi albi, chinezeşti. Din aceia cu talpa verde, care miroseau frumos, de dormeai cu ei în pat, şi pe care dacă-i aveai, erai cel mai şmecher din cartier. Ei bine, în acea zi am urcat pe scenă şi am recitat şi eu o poezie, iar când s-au aprins reflectoarele acelea pe mine, ceva s-a schimbat iremediabil în interiorul meu. Deci, a existat momentul despre care mă întrebi, dar nu a fost unul forţat de mine, ci de soarta pe care nu o poţi evita. Meseriile celor înnăscuţi nu se aleg, ele îi aleg pe oameni. După acel prim contact cu teatrul, m-am molipsit, mergeam ca nebunul la toate piesele. La Bulandra am văzut de peste treizeci de ori "Visul unei nopţi de vară" a lui Ciulei. Până la urmă, pentru că regizorul mă vedea mereu în public, m-a invitat la un spectacol şi am jucat un elf, pentru că lipsea un actor mărunt. Revenind la întrebarea ta, poate că acea primă poezie a fost momentul de care întrebai, dar eu simt că oamenii pe care i-am cunoscut mai târziu au avut rolul principal. Când Alexandru Repan m-a văzut în primul an de Facultate, la optsprezece ani, jucând la cursuri, şi m-a distribuit la Teatrul Nottara, în rolul Alioşa (din spectacolul "Underground", după Gorki), a fost un moment crucial. Apoi, tot la Nottara i-am cunoscut pe domnii Dinică, Iordache, pe George Constantin, care şi dincolo de scenă, erau nişte oameni de o mare charismă. Marile întâlniri sunt schimbătoare de destine. Nu am fost niciodată un tip calculat, în schimb, sunt perfecţionist şi ţinut în priză non-stop. Acest lucru a contat şi el foarte mult în cariera mea de până acum.
Cuantica sentimentelor
În filmul Fire and Ice: Cronica Dragonilor
- Mama, deşi nu are nicio legătură cu meseria asta, este o mare actriţă din naştere: tonică, veselă, pătimaşă, extrovertită. Ea s-a dus la Institutul de Teatru şi l-a tras de mânecă direct pe Rebengiuc - rector atunci -, să-l întrebe de un meditator bun pentru mine. Tata, în schimb, era retras, înţelept, plin de pilde. Evident că el mă trimitea să pun burta pe carte, sub ameninţarea că aveam să ajung măturător de şpan prin vreo fabrică. La mine în familie se crease şi o antiteză ciudată: eu am un frate cu nouă ani mai mare, care este profesor universitar de fizică atomică în America, unde a plecat înainte de revoluţie. Comparaţia cu el era inevitabilă. Ei, dacă pe fratele meu l-a interesat mecanica cuantică, pe mine m-a interesat mecanica sentimentelor umane. Nu am putut fi oprit din pasiunea mea, la fel cum nu a putut fi oprit nici el. Pe tata l-am pierdut la optsprezece ani, a murit de cancer. Adevărata relaţie cu el a început după ce nu a mai fost, sfaturile şi înţelepciunea sa mă ghidează şi azi, pentru că sunt sfaturi de viaţă, nu legate de o meserie anume.
Privirea cu RMN
În filmul "Restul e tăcere"
- Fiecare rol cere altceva, fiecare personaj este mai mult sau mai puţin decât eşti tu, ca persoană. Nu vreau să intru în detalii tehnice de studiu, dar, uite, eu am obiceiul de a mă plimba fără scop prin Piaţa Obor. Studiez oamenii, privirile lor, postura, vorbele... Pasiunea mea nu sunt locurile, deşi viaţa mi-a oferit şansa să văd destul de mult din lumea asta. Pasiunea mea sunt oamenii. Oamenii adevăraţi. Îi studiez, sunt mereu în mijlocul lor, poate că nu pot ghici exact cum sunt, dar îţi garantez că dintr-o privire îţi pot spune ce gândesc ei, cum se simt în momentul în care eu îi pândesc. Am un fel de RMN în privire, pe care mi l-am dezvoltat de mic. Poate că am pasiunea asta şi pentru că sunt orăşean pursânge, crescut printre oameni de toate speţele. Bucureştean get-beget. Băiat din mahalaua Văcăreşti. Nici bunici nu am avut la ţară, am văzut o vacă prima oară la paisprezece ani. Şi acum, dacă merg la munte sau la ţară, după trei zile înnebunesc: vreau zgomote de tramvaie, vreau claxoane şi aglomeraţie.
Visător, între rate bancare
- În primul rând, aş vrea să spun că pe acest disc apare şi o melodie bonus, cântată de Ana Maria Irimia, o tânără extrem de talentată, pe care vreau să o ajut să devină cunoscută. Cartea nu o consider de poezii, ci de cântece, pentru că aşa s-au născut ele în mintea mea. De cântat, eu am cântat mereu, am crescut în cântat: mama cânta, bunica, bunicul îmi făcea microfon din ştecherul de la priză. Mahalaua Văcăreşti cânta. Dar pentru că eu cred că fiecare trebuie să facă ce ştie, pentru că eu sunt lăutar după ureche, nu am studii, nu citesc partituri, nu m-am băgat niciodată în seamă muzical, deşi am cântat mereu, zilnic. Doar împrietenesc cu chitara poeziile pe care le scriu. Însă îmi place enorm, iar lumea din jurul meu a insistat să scot acest album. El este o nouă încercare a mea de a rămâne sincer cu mine însumi, aşa cum m-a învăţat tata. Urmând acest sfat din copilărie, am ajuns odios de sincer, nu pot ţine în mine ceea ce simt. Spun direct totul oamenilor, aşa am pierdut mulţi prieteni, multe femei, dar m-am câştigat pe mine însumi. Cât am mai suferit, cât de profund mă îndrăgostesc de fiecare dată, dar tot nu-mi pot masca sinceritatea. Cu aceeaşi sinceritate îţi spun că nu mă consider poet, cântăreţ, nici măcar actor, ci mai degrabă "exprimeur", menestrel. Am fost mereu un extravertit, dar şi un mare timid. Un visător într-o lume de rate bancare, un inadaptat la viaţa modernă. Sistemul meu de autoapărare m-a făcut să devin ceea ce sunt azi: un înger bun cu codiţă de drac. Aceasta şi este, după părerea mea, definiţia derbedeului.
- De unde îţi tragi energia aceasta de-a dreptul molipsitoare?
- De la părinţi vine totul. Eu cred că oamenii sunt suma celor mai bune lucruri din părinţii lor. Aşa sunt şi copiii mei, aşa sunt şi eu faţă de părinţii mei. Profunzimea tatei şi exuberanţa mamei au creat această energie în mine. O altă sursă de energie sunt copiii mei, Petru şi Meteea, care-mi sunt cei mai buni prieteni. Cu mama lui Petru am fost căsătorit, cu mama Meteei, nu, dar cu amândouă am rămas foarte bun prieten, chiar şi acum, când sunt căsătorit a doua oară.
Iubesc femeia...
- Mai degrabă sinceritatea lui. Iubesc femeile foarte mult. Iubesc, în continuare, toate femeile din viaţa mea, pentru că eu cred că ceasurile mor, nu dragostea. Odată ce ai apucat să iubeşti pe cineva, sentimentul rămâne acolo. Sunt bărbatul clasic, pe cale de dispariţie. Iubesc, sufăr, iau totul personal, dar sunt năvalnic, şi atunci cam greu de suportat. Am avut şansa să iubesc nişte femei fascinante, deasupra tuturor fiind Anca, soţia mea de acum. Ciudat, o femeie total diferită de ce întâlnisem până atunci, chiar şi prin simplul fapt că e blondă. Când iubesc, mă "bat" pentru fiecare gest, mă bat pentru iubire, sunt foarte pătimaş. Bărbaţii şi femeile sunt legaţi indestructibil şi uimitor de asemănători. Nu cred în diferenţele dintre sexe. Fiecare iubire e ca o treaptă şi trebuie să o alegi în aşa fel ca ea să te înalţe sufleteşte mai mult.
Să ai sufletul uşor
- Ovidiu, nu crezi că oamenii zilelor noastre par profund nefericiţi? De ce?
- Probabil că oamenii nu recunosc cine sunt cu adevărat şi de aceea nu sunt fericiţi. Vor să pară altcineva. Joacă pe alţii. Se străduiesc să pară îndrăgostiţi, când de fapt se iubesc doar pe sine. Oamenii suferă în momentul în care mint structural. Una este să minţi că eşti acasă, când de fapt bei o bere cu băieţii, şi cu totul alta când te minţi în structura ta. Adică, să te prezinţi într-un fel unui om, el să te iubească pentru acea prezentare, iar tu să fii altfel. Eu am o vorbă şi un drum al meu: încerc să trăiesc păstrându-mi sufletul uşor. Adică, păstrându-mă în linia adevărului. Doar aşa poţi ajunge la inima oamenilor.
- Ultima întrebare este mai degrabă o curiozitate personală: de unde porecla "Manglo", care pare mai cunoscută printre actori decât numele tău?
- Mă bucur că mă întrebi, pentru că în spatele ei e o poveste haioasă. În liceu, profesoara de engleză ne-a propus să ne gândim la un nume în engleză, un personaj, care să devină porecla noastră la ora de engleză. Eu m-am gândit la Mowgli, iubitul erou al lui Kipling, din Cărţile Junglei. Nu era el nume englezesc, dar nu conta. Ei bine, vreo doi colegi mai tuciurii din clasă nu ştiau de acest personaj şi au început: "Cum ai zis, bre? Mangă? Moglă? Manglo?". Şi în urma râsetelor, Manglo am rămas. Până azi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
