Ca şi mai tânărul lui conaţional Stefan Zweig, Arthur Schnitzler (1862-1931) a continuat să fie reeditat, jucat şi ecranizat cu succes până azi (ca să dau doar două exemple de filme celebre - "La ronde" de Max Ophüls din 1950 e adaptarea piesei lui din 1897, "Hora iubirilor", iar "Cu ochii larg închişi" de Stanley Kubrik din 1999 e inspirat din "Nuvela visului" publicată în 1926). Deşi s-au schimbat atâtea generaţii, evenimente majore au modificat radical lumea, curente literare diverse au trecut prin aerul timpurilor, uite că există scriitori (şi nu mă refer doar la "clasici") care mai au ceva de spus şi la mulţi ani după moarte. Aşa se explică interesul pentru nuvela inedită, descoperită la 120 de ani de când a fost scrisă, în arhiva lui Schnitzler, şi a cărei versiune românească vi-o recomand azi. Salvată în 1933 de consulul britanic la Viena (autorul făcea parte dintre cei cărora li se ardeau public cărţile), arhiva a ajuns la Cambridge, iar dactilograma nuvelei (de fapt un scurt roman) scrise în 1894-95 cu titlul "Povestea unui bătrân poet" a rămas acolo necunoscută până de curând. Că nu a fost publicată la vremea ei, există o explicaţie: mai multe personaje descrise deloc flatant ar fi fost recunoscute printre membrii grupării literare Tânăra Vienă din care Schnitzler făcea parte, iar asta putea fi considerat de colegi o trădare. În plus şi tabloul unei societăţi în care nevoia de autenticitate se izbea de echivocurile moralei burgheze ar fi fost neconvenabil cititorilor. Abia câţiva ani mai târziu, medicul practicant şi psihiatrul va avea curajul să-şi scandalizeze publicul cu piese de teatru, romane şi nuvele lipsite de inhibiţii în ceea ce priveşte relaţiile erotice şi falsele coduri de onoare. El însuşi, mereu şi autoironic, se va caracteriza ca un tânăr contradictoriu "pradă neliniştii şi ezitării permanente, un revoluţionar fără curaj, aventuros şi timorat, un egoist plin de atenţie pentru semeni". A fost revoluţionar, novator, şi în tehnica narativă, căci nuvela "Sublocotenentul Gustl" din 1900 are forma unui lung monolog interior (înainte de Joyce şi Virginia Woolf), bazat pe ideea că în fiecare om există pulsiuni de violenţă mai bine sau mai prost ascunse şi o dorinţă de dominare ce marchează relaţiile sociale, familiale, intime. "Glorie târzie" a fost scrisă la 32 de ani, când Schnitzler şi-a dat seama că e un poet ratat şi s-a decis să abandoneze poezia în favoarea prozei şi dramaturgiei. Este povestea unui respectabil funcţionar imperial, Eduard Saxberger, căruia într-o bună zi i se transmite, din partea unui cerc de juni literaţi, admiraţia pentru un volum al său de poeme publicat cu 40 de ani în urmă. Frecventarea acestor tineri din grupul "Entuziasmul" trezeşte în bătrânul funcţionar care a renunţat de mult la ambiţii literare nostalgia epocii când se credea poet. Cu o ironie mordantă şi o precizie de chirurg al sentimentelor, Schnitzler descrie îndoielile şi speranţele lui Saxberger, regretul că şi-a sufocat idealul sub convenienţe dar şi impostura de a poza încă în poet deşi e incapabil să mai scrie. Teribila ironie muşcă deopotrivă din poetul ratat cât şi din tinerii artişti care, vrând să "epateze burghezul", de fapt nu aspiră decât să facă şi ei parte dintr-o "burghezie literară".
Vechea poveste a contestatarilor care vor să îi ia locul celor contestaţi conţine şi o bună doză de autoironie care face subiectul şi mai simpatic. Cu atât mai mult cu cât azi ştim că gruparea Tânăra Vienă a transformat în profunzime literatura de limbă germană şi a dat câţiva mari scriitori, printre care Arthur Schnitzler însuşi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
