În 2014, când Garcia Márquez a murit la 87 de ani, aveam traduse (unele şi retraduse) în româneşte toate romanele şi povestirile lui (seria de autor de la RAO însumează 14 titluri). Din volumul autobiografic "A trăi pentru a-ţi povesti viaţa", scris din fericire cu un deceniu înainte ca maladia Alzheimer să-i atace memoria, ştiam că până a deveni celebru cu "Un veac de singurătate", roman emblematic pentru "boom-ul latino-american" din anii '60, scriitorul columbian îşi câştigase existenţa ca jurnalist: reporter, corespondent din Europa şi SUA pentru agenţii de presă din America de Sud, cronicar cultural. Acum, seriei de autor i se adaugă, în versiunea eminentei hispaniste Tudora Şandru-Mehedinţi, şi o mostră a activităţii lui jurnalistice, o foarte interesantă carte de reportaje din Europa de Est a anilor 1956-57. Pe atunci, viitorul laureat al Premiului Nobel era un reporter curios să vadă cu ochii lui direcţiile de evoluţie ale acestei părţi de lume şi efectele lor asupra oamenilor obişnuiţi, actori anonimi ai Istoriei. Erau anii în care cortina de fier se aşezase ferm şi ziaristul de stânga (dar încă nu intoxicat ideologic) priveşte cu ochi proaspăt ce a adus comunismul unor popoare care, conform lozincilor, suferiseră tirania hitleristă şi se prăbuşiseră interior sub impactul luptei de clasă. Inocenţa tânărului Gabo se vede de la prima intrare în Germania de Est, ocupată de sovietici. Suntem în 1956, Zidul nu e încă ridicat şi călătorii pot trece relativ uşor dintr-o parte în alta a Berlinului divizat. Reporterul relatează crud diferenţele dintre zona occidentală şi cea sovietică, în care sistemele sociale şi economice îşi impuseseră legile diferite, observă cum funcţionează birocraţia estică în variantă nemţească, atmosfera, peisajul urban şi uman cenuşiu şi trist. Celor care au trăit perioada în România, contextul le e familiar: "magistrala comunismului" e, cu vorbele lui Márquez, "ca o autostradă care nu duce nicăieri", jalonată cu panouri uriaşe cu sloganuri şi caricaturi impuse de administraţia sovietică. Fenomenul e vizibil în toate ţările "lagărului" prin care călătoreşte, din RDG în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, până în URSS. Privirea şi gândirea reporterului nu sunt deturnate sau obturate de considerente ideologice şi politice şi asta îi permite să observe şi diferenţele culturale, de civilizaţie, dintre ţările cărora li s-a aplicat, fără nuanţe, şablonul sovietic. De exemplu, în RDG, după trecerea de la nazism la comunism, regimuri cu structuri aproape identice, oamenii sunt apatici şi resemnaţi. Spre deosebire de Berlinul de Vest, strălucitor de reclame şi firme, în Berlinul de Est, doar bulevardul Stalin, "o colosală pocitanie", e luminat noaptea. Pentru Márquez şi companionii de drum, o graficiană franţuzoaică şi un ziarist italian, obişnuiţi toţi cu Occidentul, călătoria e o încercare a nervilor: de la condiţiile de cazare şi masă la schimbul de valută, totul funcţionează aberant, după reguli aplicate arbitrar de o birocraţie de partid şi de stat atotstăpânitoare. În candoarea lui, ziaristul se miră, de exemplu, că în Cehoslovacia banalii ciorapi de nailon sunt consideraţi de femei un lux, iar în Ungaria, unde tocmai avusese loc revoluţia din 1956, supravegherea continuă a cetăţenilor demni şi săraci se simte la fiecare pas. În URSS, "rai comunist" de vreo patru decenii, izolarea oamenilor e atât de totală, încât nici nu-şi mai pot închipui o lume diferită. Fără tendinţele părtinitoare de mai târziu, tânărul Márquez, care încă nu era prieten cu Che Guevara şi cu Fidel, observă cu luciditate şi relatează ceea ce vede clar şi plastic, într-o carte revelatoare ca document de epocă, dar şi pentru talentul lui de povestitor.
Selecţia "Formula AS"
* Gabriel Garcia Márquez, "Călătorind prin Europa de Est", traducere de Tudora Şandru-Mehedinţi, Editura RAO (www.raobooks.com), 158 p.
În 2014, când Garcia Márquez a murit la 87 de ani, aveam traduse (unele şi retraduse) în româneşte toate romanele şi povestirile lui (seria de autor de la RAO însumează 14 titluri). Din volumul autobiografic "A trăi pentru a-ţi povesti viaţa", scris din fericire cu un deceniu înainte ca maladia Alzheimer să-i atace memoria, ştiam că până a deveni celebru cu "Un veac de singurătate", roman emblematic pentru "boom-ul latino-american" din anii '60, scriitorul columbian îşi câştigase existenţa ca jurnalist: reporter, corespondent din Europa şi SUA pentru agenţii de presă din America de Sud, cronicar cultural. Acum, seriei de autor i se adaugă, în versiunea eminentei hispaniste Tudora Şandru-Mehedinţi, şi o mostră a activităţii lui jurnalistice, o foarte interesantă carte de reportaje din Europa de Est a anilor 1956-57. Pe atunci, viitorul laureat al Premiului Nobel era un reporter curios să vadă cu ochii lui direcţiile de evoluţie ale acestei părţi de lume şi efectele lor asupra oamenilor obişnuiţi, actori anonimi ai Istoriei. Erau anii în care cortina de fier se aşezase ferm şi ziaristul de stânga (dar încă nu intoxicat ideologic) priveşte cu ochi proaspăt ce a adus comunismul unor popoare care, conform lozincilor, suferiseră tirania hitleristă şi se prăbuşiseră interior sub impactul luptei de clasă. Inocenţa tânărului Gabo se vede de la prima intrare în Germania de Est, ocupată de sovietici. Suntem în 1956, Zidul nu e încă ridicat şi călătorii pot trece relativ uşor dintr-o parte în alta a Berlinului divizat. Reporterul relatează crud diferenţele dintre zona occidentală şi cea sovietică, în care sistemele sociale şi economice îşi impuseseră legile diferite, observă cum funcţionează birocraţia estică în variantă nemţească, atmosfera, peisajul urban şi uman cenuşiu şi trist. Celor care au trăit perioada în România, contextul le e familiar: "magistrala comunismului" e, cu vorbele lui Márquez, "ca o autostradă care nu duce nicăieri", jalonată cu panouri uriaşe cu sloganuri şi caricaturi impuse de administraţia sovietică. Fenomenul e vizibil în toate ţările "lagărului" prin care călătoreşte, din RDG în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, până în URSS. Privirea şi gândirea reporterului nu sunt deturnate sau obturate de considerente ideologice şi politice şi asta îi permite să observe şi diferenţele culturale, de civilizaţie, dintre ţările cărora li s-a aplicat, fără nuanţe, şablonul sovietic. De exemplu, în RDG, după trecerea de la nazism la comunism, regimuri cu structuri aproape identice, oamenii sunt apatici şi resemnaţi. Spre deosebire de Berlinul de Vest, strălucitor de reclame şi firme, în Berlinul de Est, doar bulevardul Stalin, "o colosală pocitanie", e luminat noaptea. Pentru Márquez şi companionii de drum, o graficiană franţuzoaică şi un ziarist italian, obişnuiţi toţi cu Occidentul, călătoria e o încercare a nervilor: de la condiţiile de cazare şi masă la schimbul de valută, totul funcţionează aberant, după reguli aplicate arbitrar de o birocraţie de partid şi de stat atotstăpânitoare. În candoarea lui, ziaristul se miră, de exemplu, că în Cehoslovacia banalii ciorapi de nailon sunt consideraţi de femei un lux, iar în Ungaria, unde tocmai avusese loc revoluţia din 1956, supravegherea continuă a cetăţenilor demni şi săraci se simte la fiecare pas. În URSS, "rai comunist" de vreo patru decenii, izolarea oamenilor e atât de totală, încât nici nu-şi mai pot închipui o lume diferită. Fără tendinţele părtinitoare de mai târziu, tânărul Márquez, care încă nu era prieten cu Che Guevara şi cu Fidel, observă cu luciditate şi relatează ceea ce vede clar şi plastic, într-o carte revelatoare ca document de epocă, dar şi pentru talentul lui de povestitor.
În 2014, când Garcia Márquez a murit la 87 de ani, aveam traduse (unele şi retraduse) în româneşte toate romanele şi povestirile lui (seria de autor de la RAO însumează 14 titluri). Din volumul autobiografic "A trăi pentru a-ţi povesti viaţa", scris din fericire cu un deceniu înainte ca maladia Alzheimer să-i atace memoria, ştiam că până a deveni celebru cu "Un veac de singurătate", roman emblematic pentru "boom-ul latino-american" din anii '60, scriitorul columbian îşi câştigase existenţa ca jurnalist: reporter, corespondent din Europa şi SUA pentru agenţii de presă din America de Sud, cronicar cultural. Acum, seriei de autor i se adaugă, în versiunea eminentei hispaniste Tudora Şandru-Mehedinţi, şi o mostră a activităţii lui jurnalistice, o foarte interesantă carte de reportaje din Europa de Est a anilor 1956-57. Pe atunci, viitorul laureat al Premiului Nobel era un reporter curios să vadă cu ochii lui direcţiile de evoluţie ale acestei părţi de lume şi efectele lor asupra oamenilor obişnuiţi, actori anonimi ai Istoriei. Erau anii în care cortina de fier se aşezase ferm şi ziaristul de stânga (dar încă nu intoxicat ideologic) priveşte cu ochi proaspăt ce a adus comunismul unor popoare care, conform lozincilor, suferiseră tirania hitleristă şi se prăbuşiseră interior sub impactul luptei de clasă. Inocenţa tânărului Gabo se vede de la prima intrare în Germania de Est, ocupată de sovietici. Suntem în 1956, Zidul nu e încă ridicat şi călătorii pot trece relativ uşor dintr-o parte în alta a Berlinului divizat. Reporterul relatează crud diferenţele dintre zona occidentală şi cea sovietică, în care sistemele sociale şi economice îşi impuseseră legile diferite, observă cum funcţionează birocraţia estică în variantă nemţească, atmosfera, peisajul urban şi uman cenuşiu şi trist. Celor care au trăit perioada în România, contextul le e familiar: "magistrala comunismului" e, cu vorbele lui Márquez, "ca o autostradă care nu duce nicăieri", jalonată cu panouri uriaşe cu sloganuri şi caricaturi impuse de administraţia sovietică. Fenomenul e vizibil în toate ţările "lagărului" prin care călătoreşte, din RDG în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, până în URSS. Privirea şi gândirea reporterului nu sunt deturnate sau obturate de considerente ideologice şi politice şi asta îi permite să observe şi diferenţele culturale, de civilizaţie, dintre ţările cărora li s-a aplicat, fără nuanţe, şablonul sovietic. De exemplu, în RDG, după trecerea de la nazism la comunism, regimuri cu structuri aproape identice, oamenii sunt apatici şi resemnaţi. Spre deosebire de Berlinul de Vest, strălucitor de reclame şi firme, în Berlinul de Est, doar bulevardul Stalin, "o colosală pocitanie", e luminat noaptea. Pentru Márquez şi companionii de drum, o graficiană franţuzoaică şi un ziarist italian, obişnuiţi toţi cu Occidentul, călătoria e o încercare a nervilor: de la condiţiile de cazare şi masă la schimbul de valută, totul funcţionează aberant, după reguli aplicate arbitrar de o birocraţie de partid şi de stat atotstăpânitoare. În candoarea lui, ziaristul se miră, de exemplu, că în Cehoslovacia banalii ciorapi de nailon sunt consideraţi de femei un lux, iar în Ungaria, unde tocmai avusese loc revoluţia din 1956, supravegherea continuă a cetăţenilor demni şi săraci se simte la fiecare pas. În URSS, "rai comunist" de vreo patru decenii, izolarea oamenilor e atât de totală, încât nici nu-şi mai pot închipui o lume diferită. Fără tendinţele părtinitoare de mai târziu, tânărul Márquez, care încă nu era prieten cu Che Guevara şi cu Fidel, observă cu luciditate şi relatează ceea ce vede clar şi plastic, într-o carte revelatoare ca document de epocă, dar şi pentru talentul lui de povestitor.
Alte articole din acest numar
- Selecţia "Formula AS"
- Schiţă de autoportret - MEDEEA MARINESCU: "Sunt aşa cum sunt"
- Un sat în palma lui Dumnezeu: AITA
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
