- În interviul nostru de anul trecut, vorbeai cu o bucurie uriaşă despre Luca, băiatul tău. Între timp, barza ţi-a mai adus un copil, pe Filip. Să înţeleg că, în momentul de faţă, prioritatea vieţii tale este familia?
- Da. Familia e, într-adevăr, pe primul loc şi e motorul care mă împinge înainte. Probabil că am înscrisă în fiinţa mea împlinirea asta, deşi nu o conştientizasem pe deplin înainte de apariţia băieţilor. În fond, copilăria mea a fost marcată de existenţa celor două surori şi a unei familii extrem de unite. Familia, ca valoare fundamentală, e ceva ce am deprins încă de la vârsta cea mai fragedă. Sunt convinsă acum că, în absenţa copiilor mei, aş fi fost o fiinţă... cumva dezechilibrată. A şi existat un moment, în trecut, când mi-am dat seama că lucram enorm în teatru, dar munca aceea nu era atât o bucurie, cât, mai mult, un refugiu. Atât doar că, la 30 de ani, astfel de clipe de criză le resimţi mai puţin acut. În schimb, pe la patruzeci de ani, realizezi că viaţa ta merge într-o direcţie sigură (spre care mergem toţi, numai că la 30 de ani n-o vedem), că profesia ta, pentru care sacrifici aproape tot, poate să se mai fragilizeze, mai ales în cazul unei actriţe. Într-un astfel de moment am început să simt profund nevoia împlinirii prin familie, nevoia unei iubiri fără margini.
- Iubirea publicului nu "încălzeşte" suficient un actor?
- Iubirea publicului se cuantifică în succesul pe care-l ai, într-o perioadă sau alta, iar valoarea ta ca actor, în proiectele care-ţi sunt oferite, însă situaţia asta e foarte vulnerabilă şi te vulnerabilizează şi pe tine. Pe când iubirea dintr-o familie nu se poate cuantifica în nimic, e iubirea pe care nu o dai ca să primeşti ceva în schimb şi nu o primeşti ca să dai ceva la rândul tău. Iubirea dintr-o familie e sau nu e. Şi tocmai de-asta, când ea există, reprezintă o valoare mai solidă decât un diamant, e mai cinstită, mai profundă şi mai adevărată decât orice succes profesional. Uite-aşa a apărut familia mea: se fac aproape zece ani de când sunt cu George (n. red. soţul Medeei, operatorul de film George Dăscălescu), apoi a venit Luca, care are acum 7 ani şi jumătate, şi anul trecut a mai sosit şi Filip, care abia ce a împlinit 7 luni. Iar peste toate astea s-a mai petrecut ceva minunat: copiii m-au echilibrat în raport cu actoria! Nu experienţa, nu notorietatea şi nu capitalul profesional au izbutit asta, ci copiii! Am căpătat o mai mare relaxare în actorie şi asta mi se pare fantastic.
- Între primul şi al doilea copil au existat şapte ani. Cum şi-a primit Luca fratele?
- Cu o dragoste imensă! Cumva, el a fost cel care a mişcat serios lucrurile înspre venirea pe lume a lui Filip. Ne-a cerut mie şi lui George, cât se poate de insistent, un frate sau o soră, neştiind că un copil se naşte mic şi nu poţi să te joci cu el de la început. (râde) Dar şi noi ni l-am dorit pe Filip foarte mult: întâi că amândoi visam să avem mai mulţi copii şi apoi ne-am dat seama că, pentru un copil, e mult mai bine să crească într-o familie cu mai mulţi omuleţi. Nu mi-am găsit puterea fizică să mai fac un copil imediat după Luca, dar am ştiut sigur că el va veni la un moment dat. Dovadă că am păstrat o grămadă de hăinuţe de la Luca, o grămadă de jucării, pătuţul... Undeva, într-un ungher al minţii şi al sufletului, în toţi aceşti şapte ani, am păstrat "setarea" asta, certitudinea neargumentată că voi mai avea un copil. Şi, când Filip a apărut, m-am simţit foarte mândră. Deşi ştiu că am surprins multă lume făcând încă un copil şi făcându-l la 42 de ani. Dar simt că experienţa asta, contrar aşteptărilor, m-a întinerit. Cu toate că un bebeluş înseamnă un efort fizic uriaş, eu mă simt plină de o energie luminoasă şi de speranţă şi de încredere în bine şi în frumos. Şi-apoi, se spune că un copil vine cu o pâine în traistă: ei, la două luni după ce l-am născut pe Luca, am plecat să fac un film în Franţa, iar acum, că l-am născut pe Filip, iară nu mă pot plânge pe tărâm profesional.
Dragoste în văzul lumii
- Şi când te gândeşti că Meryl Streep, ca să iau un exemplu, are o căsnicie de patruzeci de ani şi patru copii! Şi a jucat dragostea cu nenumăraţi bărbaţi pe ecran şi pe scenă! Da, mulţi oameni cad în această capcană: confundă personajul cu actorul. Sau, şi mai exact, se implică atât de mult în poveste, încât ajung să asimileze actorul şi personajul. Uite, ţin minte că jucam "Egoistul", cu Radu Beligan. Personajul meu era o actriţă ratată, amanta unui dramaturg celebru, aflat la o vârstă înaintată, căruia îi reproşa lipsa ei de succes, invocându-şi dragostea aşa-zis sinceră. În timpul monologului meu, care era absolut fulminant (personajul meu împroşca tot veninul adunat de-a lungul relaţiei), am auzit, de mai multe ori, din sală, nişte femei care probabil se confruntaseră cu o situaţie similară şi care, pur şi simplu, nu se puteau abţine şi comentau cu voce tare, blamându-mă de mama focului. Am auzit inclusiv replici ca "Uite ce nenorocită e!". (râde) Femeile acelea erau atât de absorbite de poveste, încât uitaseră că erau la teatru, nu o mai vedeau pe Medeea Marinescu, ci doar pe Josephine. Şi-apoi mai există şi perspectiva aceea că actorii sunt nişte boemi care trăiesc în voia vieţii, care nu sunt capabili de fidelitate etc. Sincer, nu ştiu de unde s-a iscat şi cum de s-a împământenit percepţia asta. Adevărul e că actorii sunt la fel ca restul oamenilor, profesia nu îi grevează în materie de viaţă personală. Fiecare alege să trăiască aşa cum îl duce mintea şi caracterul. E adevărat că există şi actori aşa-zis boemi, care schimbă partenerele (sau viceversa: actriţe care schimbă partenerii) cât ai clipi, crezând că asta înseamnă libertatea interioară, ori actori care beau sau se droghează căutând sensul profund al vieţii, al personajului etc. Dar astfel de oameni există destui şi dincolo de lumea actoriei, au alte profesii, însă descrierea anterioară li se potriveşte perfect. Din contră, eu cred că actorul are o nevoie uriaşă de familie. Fiindcă după ce se încheie un spectacol sau lucrul la un film - eu am trăit senzaţia asta în Franţa, rămâi un cu gol imens, şi golul ăla, dacă nu-l umpli cu ceva real şi leal, din afara profesiei, eşti pierdut, şi ca om, şi ca actor. Aşadar, familia şi cariera se împacă foarte bine împreună, chiar şi în cazul unui actor, cu condiţia ca actorul să aibă dorinţa asta: de a avea şi o casă, de a avea şi o viaţă de familie armonioasă şi solidă.
În spectacolul "Fă-mi loc!"
- Ai spus bine "uneori", pentru că pălirea asta nu e obligatorie. Ştiu actriţe care, din contră, de-abia de pe la 40 de ani încolo au ajuns la adevărata lor strălucire. În ceea ce mă priveşte, simt că, sincer, conturul meu e mai clar acum decât era la 30 de ani. Chiar şi fizicul meu mi se pare mai definit acum decât la 27-30 de ani. Altceva am simţit eu că s-a schimbat după ce am împlinit 40 de ani: am devenit mai conştientă de mine în lumea asta, de mine în contextul în care mă aflu. Mi-a dispărut un anume jemanfişism sau un fel de avânt donquijotesc, şi în loc, am dobândit mai multă raţiune, care vede cu mai multă luciditate ce e în jur. Azi, la 42 de ani, văd mai limpede ce nu-mi place şi nu consider că mai trebuie să fac eforturi ca să acomodez aceste lucruri care nu-mi plac. La 30 de ani, jucam Irina, din "Trei Surori", care spunea "Să muncim, să muncim... Nu cal de povară, chiar bou să fii, numai să munceşti!". Monologul ăsta al ei e cât se poate de realist: aşa vorbeşte orice tânăr la 30 de ani. La 40 de ani, în schimb, nu mai pot şi nici nu mai vreau s-o joc pe Irina, pentru că nu mai judec aşa viaţa. Vezi, modificările astea de perspectivă mă repoziţionează inclusiv profesional. Chiar dacă fizicul m-ar mai ajuta să interpretez fetişcane, sunt conştientă că n-aş mai putea să le joc sincer, pentru că, interior şi intelectual, am depăşit etapa aceea. De-asta am şi început să operez o tranziţie către roluri de femei mature, de mame... Am devenit un om, nu doar un actor, mai tranşant, care spune lucrurile mai fără ocoliş, fiindcă nu mă mai tem să deranjez, care începe să refuze, asumându-şi aceste refuzuri.
- Ideea de "trece timpul" nu te sperie chiar deloc?
- În nici un caz! Am aflat încă din copilărie că timpul trece şi-n toată viaţa mea de până acum, am tot fost avertizată - de oameni, de lecturi, de experienţe de viaţă - că omul îmbătrâneşte. Mai mult, am văzut nenumărate persoane, şi în special femei, luptându-se acerb cu timpul, dar pe nici una n-am văzut-o învingătoare. Deci problema nu e că îmbătrâneşti, ci cum îmbătrâneşti. Şi, pentru că eu vreau să îmbătrânesc frumos, m-am decis să mă împrietenesc cu bătrâneţea: o anticipez mental, ca la momentul întâlnirii noastre s-o accept mai uşor. Vom fi deja prietene! Vom fi stabilit deja între noi o relaţie de tandreţe!
Tandreţea franceză
La acordarea distincţiei franceze
- Filmele astea pe care le-am făcut în Franţa, şi mai ales "Je vous trouve très beau", au avut un succes enorm acolo. Uite, chiar duminică seara (n. red. pe 29 ianuarie 2017), "Je vous trouve très beau" s-a dat, pentru a nu ştiu câta oară, pe France 2, cel mai mare canal francez de televiziune, şi domnul ambasador al Franţei a avut amabilitatea să mă anunţe duminică dimineaţă, iar ulterior am primit o grămadă de mesaje pe Facebook de la telespectatori francezi, care mă felicitau pentru jocul meu, îmi mulţumeau, îmi spuneau tot felul de cuvinte măgulitoare... Şi, într-adevăr, cum spuneai şi tu, au trecut nişte ani de când am făcut filmele astea. De la "Je vous trouve très beau" au trecut 11 ani! De ce a prins aşa de mult filmul la oameni, cum de s-a transformat el într-o peliculă clasică, într-o peliculă-reper? Habar nu am! Rămâne un mister şi pentru mine: probabil s-a născut într-o zodie fericită! Iar eu nu pot decât să mulţumesc Cerului. În orice caz, succesul ăsta m-a plasat într-un colţişor al inimilor francezilor şi legătura mea cu ei s-a cultivat în continuare, inclusiv prin colaborările cu comunitatea franceză din România. Ultima dintre aceste colaborări fiind numirea mea în calitatea de Ambasador "Paris Climat 2015" pentru România, anul acesta fiind declarat de ONU "Anul Dedicat Schimbărilor Climatice". Francezii au fost un fel de vârf de lance al tuturor acţiunilor demarate în acest sens şi au desemnat mai mulţi ambasadori, oameni care să meargă, să vorbească despre problemele de mediu în diverse comunităţi şi să îndemne la gesturi concrete, nu doar declarative. La Paris, Ambasador pentru Probleme Climatice a fost desemnată cunoscuta actriţă Marion Cotillard, iar în România, pentru că aveau nevoie de o persoană care să fie reprezentativă atât pentru Franţa, cât şi pentru România şi, dat fiind şi interesul meu real pentru problemele de mediu, li s-a părut că eu aş fi alegerea perfectă. Timp de un an de zile am muncit intens - nu intru în detalii, că ar trebui să facem o discuţie întreagă numai pe tema asta - şi ulterior am fost recompensată cu acest titlu. Iar Marion Cotillard l-a primit şi ea, doar că la Paris. (râde) Ideea e, de fapt, că în acest an, am simţit că, în sfârşit, fac ceva mai mult şi mai important pentru lumea asta, pe care cu toţii ar trebui s-o preţuim şi s-o protejăm. Nici înainte nu eram pasivă - reciclam materiale etc. -, dar acum am avut posibilitatea "să reciclez şi minţi", adică să conving nişte oameni - ca mine, ca tine, ca doamna care trece acum pe stradă - că trebuie să se implice şi ei în mod activ, că planeta chiar are nevoie de această reconversie de perspectivă a noastră. Şi am simţit că, în sfârşit, mi-am folosit notorietatea într-un scop dincolo de persoana mea, într-un scop care să însemne ceva real. Am simţit că de-abia acum notorietatea mea a căpătat valoare şi însemnătate, că altfel ea rămâne doar o mângâiere pentru ego şi, eventual, un dosar cu tăieturi laudative din ziare, nişte diplome şi nişte fotografii flatante, deci nimic.
- Din tot ce spui reiese clar că viaţa ta s-a lansat pe orbită. O aventură cinematografică internaţională te-ar mai tenta?
- Foarte mult! Chiar la sfârşitul anului trecut am mai dat o probă pentru un film în Franţa şi n-am luat-o! (râde) E clar: trebuie o altă aliniere de astre! Până atunci, însă, nu sufăr: am treabă aici din belşug. Joc foarte mult şi lucrurile îmi merg foarte bine profesional. Dar ce-mi doresc cu adevărat în momentul acesta este întâlnirea cu nişte regizori pe care îi admir şi cu care visez de vreo douăzeci de ani să lucrez. Dintre toţi aceşti regizori, doar cu unul am reuşit să mă întâlnesc profesional: cu Radu Afrim. Radu e un regizor care vine cu o lume. E un regizor pe care unii îl urăsc, alţii îl iubesc, dar nu e un regizor călduţ şi asta e ceea ce-mi place la nebunie la el. Mi-aş dori mult să mai lucrez cu el. Aşa cum, continui să sper, voi avea la un moment dat şansa să mă întâlnesc profesional cu Alexandru Dabija ori cu Alexandru Darie ori... Simt nevoia acută să lucrez cu regizori maturi sau tineri, nu contează, dar care să vină să-mi propună o lume şi să aibă curajul să-şi asume acea lume! Pentru că am văzut prea mulţi regizori care, pătrunşi într-un teatru, sunt cuprinşi de teamă şi-şi lasă lumea la uşă, devin nişte simpli executanţi, timizi, şi parcă neştiind ce vor să spună cu textul care, de cele mai multe ori, li se dă, nu e propunerea lor. Şi vreau un regizor care să scoată la iveală din mine ceea ce nici măcar eu nu ştiu că pot! Ăsta e oful meu, ca actriţă!
- Oare pianul l-ai pus în cui, sau îi mai "încerci" câteodată clapele?
- Am reînceput să cânt odată cu spectacolul "Jazz/Swing de Paris", pe care îl facem la Teatrul Naţional eu şi Emy Drăgoi. Sau, uite, am cântat de curând la Timişoara. Asociaţia "Art Media" - a doamnei Doina Popa, o doamnă care iubeşte foarte mult actorii, căci toată viaţa a trăit în teatru, viaţa ei e teatrul - a împlinit anul ăsta 25 de ani şi întru celebrarea acestui sfert de secol de existenţă, a iniţiat o serie de spectacole-recital, cu actori apropiaţi acestei instituţii culturale. Eu am fost invitată alături de Marius Manole şi Maia Morgenstern, în spectacolul "Trei M", fiecare trebuind să facă un recital de 30-45 de minute, dar nu un recital în sensul clasic, ci un recital care să aibă o tuşă personală, să poarte amprenta omului, nu doar a actorului. Sincer îţi spun, am fost terorizată de proiectul ăsta: săptămâni întregi n-am dormit nopţile, frământându-mă, întrebându-mă cum să alcătuiesc recitalul, cum să ies în faţa oamenilor... Şi aşa am realizat, în nopţile alea albe, că, mai mult chiar decât textele pe care le-am interpretat pe scenă, pe mine mă reprezintă muzica. Prin urmare, am ieşit pe scena superbului teatru din Timişoara şi mi-am început recitalul cântând la pian. De la pian, m-am ridicat şi am spus "Sunt aşa cum sunt", poezia lui Prévert, pe care îl ador: "Sunt făcută-aşa/ Când îmi e de râs/ Râd în hohot, da./ Drag mi-e cui sunt dragă/ E din vina mea/ Dacă nu-i acelaşi?/ Dacă ba e unul/ Ba-i altcineva./ Sunt aşa cum sunt./ N-am ce să vă fac/ Nu mă pot schimba." Apoi m-am întors la pian şi iar am cântat... Am cântat mult: de la jazz până la Scriabin şi Chopin. Şi m-am simţit fantastic! Dacă atunci când am păşit pe scenă nici nu puteam să înghit, de emoţii ce aveam, cum m-am aşezat la pian şi am cântat vreo două minute, m-am calmat şi totul a mers strună, mi-am dat seama că despre asta era vorba: ceea ce făceam eu acolo era o schiţă de autoportret. Şi nu mă puteam speria că-mi greşeam autoportretul, că nu pot să fiu decât aşa cum mă văd eu: sunt aşa cum sunt! Nici nu mi-am dat seama când a trecut o oră şi douăzeci de minute - timp în care a intervenit şi Marius Manole. A trebuit să-mi facă el semn să închei. Iar publicul a răspuns incredibil la acea confesiune a mea muzical-rostită! Dar încă tot nu cânt pe cât de mult aş simţi, pe măsura preaplinului din sufletul meu. E şi greu: alerg la spectacole, în turnee, după Luca, după Filip... Ştii, se spune că muzica te linişteşte, dar ca să faci muzică, trebuie să ai deja o anume linişte în suflet. Totuşi, simt că muzica îmi dă din ce în ce mai mult târcoale, o să mă adun... Trebuie! Pentru că, din neglijenţă, fără să vreau, cu ani în urmă, am trădat muzica. Or, simt că ăsta e un moment de cotitură în viaţa mea, un moment care o să mă readucă spre muzică - nu în sensul de a face o carieră în muzică, ci în sensul de a-mi alcătui un autoportret muzical, în adevăratul înţeles al cuvântului. Îl simt ca o nevoie şi visez deja la el de ceva timp.
- Când nu visezi, cum vezi realitatea?
Bucurie pentru întreaga familie
Foto: George Dăscălescu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
