"Bucuria e pentru mine ca apa. Mă înfloreşte"
- Te-am văzut recent în "Fixeur", filmul lui Adrian Sitaru, unde joci rolul principal al omului de legătură, al celui care face conexiunile între oameni, între situaţii. Te simţi şi ca actor un fixeur?
- Nu m-am gândit niciodată la chestia asta. Pe platoul de filmare nu caut neapărat să fiu veriga lipsă, cât caut să-mi fac treaba cu bucurie. Sunt foarte multe căi de a ajunge să faci un rol bun, dar eu am tins mereu să aleg drumul care e şi plăcut. Îmi place să merg la petrecerea de final a unui film cu dragul de a fi cu oamenii ăia, nu din obligaţie. Sigur că mi-ar plăcea să apar în filmele lui Lars von Trier, dar am auzit că toţi actorii care lucrează cu el ies din filmări terminaţi psihic. N-aş putea funcţiona aşa. Îmi place să particip cu bucurie la procesul de creaţie. Bucuria e pentru mine ca apa. Mă înfloreşte. Din ea vin cheful, plăcerea de a improviza, curg una din alta.
- Te-ai lovit de mic de lumea actorilor. Părinţii tăi (Maia Morgenstern şi Claudiu Istodor) sunt tot actori. Ei te-au molipsit cu bucuria de care vorbeşti?
- Nu cred. Când eram mic, ai mei mă târau pe la repetiţii şi nu-mi plăcea. Teatrul mi se părea ceva foarte plictisitor. Fugeam pe acolo, pe coridoare, îmi găseam tot felul de lucruri de făcut prin culise ca să treacă timpul şi să scap de duduile care veneau la mine, mă ciupeau de obraz şi mă întrebau : "Tu ce vrei să te faci, actor ca mami şi ca tati?". "Nuu, eu vreau să mă fac albinist." "Cum, alpinist?", întrebau. "Nuu, albinist, vreau să am grijă de albine." Dar, totuşi, am decis să dau la liceul de informatică, la clasa de informatică intensiv.
- Pare un drum opus artei. De fapt, când te-ai întâlnit cu adevărat cu actoria? Când ţi-ai dat seama că nu vei ajunge programator?
- Oh, chiar de atunci, din clasa a noua. Mi-am dat seama că informatica are mai multă legătură cu matematica decât cu jocurile pe computer. Am făcut meditaţii la matematică, din clasa a şaptea până într-a doisprezecea, ca să trec clasa. (râde) Mi-am dat seama că nu e ăla drumul, dar n-aveam ce să fac. Stăteam şi jucam baschet în curtea şcolii şi aşteptam ca providenţa să schimbe ceva. Până într-o zi, când la şcoală s-a organizat un concurs de recitări şi oratorie. Liceul Tudor Vianu şi-a descuiat sala de festivităţi pe care se pusese praful luni de zile. Am simţit că a venit momentul să fiu celebru, să mă placă fetele. Aşa că m-am dus la tata, cu ideea să-l joc pe Rică Venturiano, şi am zis "Hai, tata, învaţă-mă cum să fac". Şi el a zis: "Păi, fă cum îţi place!".
- Foarte înţelept răspunsul tatălui tău...
- Da, e un sfat pe care îl păstrez mereu aproape. M-a ajutat să intru în teatru cu entuziasm, nu cu cine ştie ce set de reguli care m-ar fi inhibat. M-ai întrebat când am descoperit bucuria. Ei bine, ăla a fost momentul în care am simţit prima dată că-mi place să fac asta. Apoi, am avut mare noroc că m-am înscris în clasa a 11-a, în trupa de teatru Podul, a lui Cătălin Naum, unde am învăţat foarte multe, fiindcă erau oameni foarte mişto şi aveam parte şi de o rigoare care ne-a făcut bine.
- Ce-au zis părinţii tăi de hotărârea ta de a da la teatru?
- Mama s-a bucurat. Lui tata i-am spus chiar după celebrul concurs de oratorie. Ţin minte că mă plimbam cu el pe Kiseleff şi cu un ton grav am zis: "Tata, am ceva să-ţi spun". Deja îl năpădiseră cele mai rele gânduri. "Uite, vreau să dau la Actorie". A stat un pic şi apoi a spus: "Ce să zic, fiule, te înţeleg, e cea mai frumoasă meserie din lume". Mai târziu, mi-au mărturisit că se aşteptau să vreau să fac teatru, dar le era şi frică, fiindcă veneam pe urmele lor şi asta nu e deloc uşor.
- Nu te-ai izbit de invidii, de prejudecăţi legate de faptul că eşti băiatul unor mari actori?
- Ba da, normal. Îi simţeam pe unii că gândesc: "Ce tot vrea ăsta să ne arate ce ştie? Normal, dacă maică-sa e cine e". Într-o zi, de frustrare, în autobuzul 300, în drum spre şcoală, am scris un monolog autoironic, se numea Monologul lui Tuoaoistodo. Era chiar povestea mea, a celui care încearcă să spună un monolog şi se tot încurcă la dicţie şi se frustrează şi se enervează, până când explodează la final şi îşi varsă toţi nervii. L-am spus şi la admitere şi cred că le-a placut. Râdeau toţi.
- Era felul tău de a spune că nu eşti doar băiatul mamei?
- Era o descărcare. De altfel, ai mei nu s-au implicat niciodată prea tare în deciziile mele. Nu erau genul de oameni care vin la şedinţe cu părinţii. M-au încurajat să mă fac ce vreau eu, puteam fi şi albinist. N-a existat nici relaţia aia conflictuală, care se mai întâmplă când calci pe aceleaşi urme. La un moment dat, am realizat, pur şi simplu, că nu trebuie să fug nicăieri de mama şi de tata, că toată viaţa o să fiu băiatul lor, de asta nu am cum să scap, dar nu am nici de ce să scap. Şi am început să văd partea bună şi frumoasă a lucrurilor. Fericirea că pot vorbi cu ei despre câte un rol, că putem discuta aplicat, că pot avea un punct de vedere în care am încredere. Nu mai vreau să demonstrez nimic nimănui.
"Îmi place de mor de mama ca actriţă"
Scene din filmul "Fixeur"
- Îţi aminteşti vreun moment care te-a ajutat să depăşeşti nesiguranţa debutului?
- În anul întâi de actorie, primul examen era cel mai simplu. Trebuia, pur şi simplu, să vin într-o situaţie dată, să vorbesc cu omul de lângă mine ceva, să vadă că sunt viu. Nu trebuia să construiesc niciun personaj, nimic. Doar să vorbesc normal. Mamăă, m-am gândit eu, cum să fac? Am luat pe mine un pulovăraş vechi, niste pantaloni mai scurţi, încercam să joc o timorare. Colegii mei, care cum intrau la examen, stăteau două minute, luau 10 şi ieşeau. Când intru eu, "Stop!", zice Adrian Titieni, care era la catedră: "Tudor, tu eşti un băiat emotiv?". M-am făcut verde, galben. Eram singurul pe care îl oprise în examen. Zic: "Nu!". Zice: "Păi, s-o mai luăm o dată!". M-am purtat normal, am luat zece şi s-a terminat. A fost o palmă importantă, care m-a trezit la realitate şi m-a făcut să nu mai încerc să demonstrez sau să confirm nimic.
- Cum e să lucrezi cu mama ta pe scenă? V-am văzut de multe ori pe acelaşi afiş.
- Ca atunci când mama ta e profesoară de matematică, dar tu nu poţi face meditaţii cu ea. (râde) Glumesc. E greu până se face declicul. Mama, de pildă, a fost foarte abilă şi m-a ajutat mult înainte de examenul de admitere. A simţit că o să mă copleşească emoţiile şi mi-a deturnat atenţia. Mi-a zis: "Tudor, hai că am de făcut un spectacol de poezie şi dans, trebuie să mergem cu el la Zürich, am nevoie de ajutorul tău". M-a implicat şi pe mine, m-a păcălit, mi-a furat atenţia şi am uitat de admitere. Cred că sunt cazul fericit al omului care a fost încurajat de părinţi. Am avut ce învăţa de la ei. Îmi place de mor de mama ca actriţă, ca partener de scenă. E vie, îmi dă încredere, ştiu că orice s-ar întâmpla în timpul unei piese nu poate ieşi decât bine. Am avut mai multe spectacole împreună, Tango final, la Teatrul Evreiesc, Pescăruşul, la Sibiu. Şi altele...
- Şi nu doar că ai părinţi actori, dar ai şi o iubită actriţă, pe Raluca Aprodu.
- E foarte frumos să ai alături un om pe care-l iubeşti şi-l admiri profesional. Eu cu Raluca ne înţelegem foarte bine. Avem spectacole împreună, avem ce vorbi, putem descoperi multe amândoi, ne sfătuim unul cu altul. Îmi place să fiu pe scenă cu ea, când sunt acolo, o văd de-adevăratelea, suntem foarte prezenţi. Dar, la urmei urmei, o relaţie este despre doi oameni, nu despre doi actori. Când ne iubim, suntem doar oameni.
"Îmi fac valiza pentru Berlin"
- Mi-a plăcut scenariul de când l-am citit. Am 30 de ani, exact ca personajul, vârsta la care nu eşti nici băiat, nici bărbat, faci nişte lucruri bine, cu altele dai de pământ. Ai senzaţia că ştii multe, dar nu ştii. M-am regăsit în Radu, m-a interesat transformarea lui, modificarea lui interioară.
- Hai să le împărtăşim şi cititorilor un pic din povestea filmului.
- E despre un jurnalist aspirant, care lucrează la France Presse, în perioada de probe, şi trebuie să facă un interviu cu două prostituate minore românce, expatriate din Franţa. Fiindcă întâmpină piedici, decide să facă interviul pe cont propriu şi să vândă subiectul unor jurnalişti francezi de televiziune. Urmează un road trip spre Bistriţa, o călătorie iniţiatică, cu tot felul de surprize şi evenimente. Când, în sfârşit, reuşeşte să obţină interviul, se întâmplă ceva ce îl face să reconsidere tot ce gândea până atunci, nu doar din punct de vedere profesional, ci şi familial. E ca o palmă metaforică ce îi declanşează o criză morală. Dar nu spun mai mult, ca să nu stric plăcerea vizionării.
- Ai intrat greu în rol?
- Am avut ocazia să repetăm mult cu regizorul Adrian Sitaru, ne-am văzut cu cinci luni înainte şi am discutat enorm de mult, am repetat, am experimentat, am schimbat, lucruri care se întâmplă rar în România, fiindcă de obicei nu e timp. Or, asta ne-a oferit tuturor o perioadă de acumulare. S-a sedimentat rolul, şi când am început să filmăm, personajul era deja în mine.
- Înţeleg că se lucrează uşor cu Adrian Sitaru?
- Da, e foarte plăcut, iubeşte actorii, e deschis la nou, la improvizaţie, dar ştie foarte bine ce vrea. Şi asta îţi dă încredere. În plus, nu are o problemă când greşeşti, te lasă să rezolvi accidentul şi mergi mai departe.
- În încheiere, aş vrea să te felicit pentru faptul de a fi fost selecţionat în programul Shooting Stars, din cadrul Festivalului de la Berlin. Poţi să spui şi cititorilor ce presupune o asemenea distincţie?
- În fiecare an, un juriu selectează în funcţie de naturaleţea şi versatilitatea rolurilor, zece actori tineri şi promiţători, din zece ţări ale Europei. E poate cel mai important premiu pe care îl poate primi un tânăr actor, fiindcă presupune o deschidere internaţională foarte mare. Timp de patru zile, în cadrul Festivalului de la Berlin, voi avea întâlniri cu agenţi de casting, cu regizori, cu producători şi persoane extrem de importante din industria filmului. Deci, în februarie îmi fac valiza pentru Berlin. Anul ăsta chiar a început bine.
Extemporal
- Locul tău preferat de acasă?
- Divanul din sufragerie.
- Obiceiuri de adus liniştea ?
- Un film, o mâncare bună, o pisică pe mine, un weekend la munte cu Raluca.
- Dacă nu ar fi existat actoria, ai fi făcut...
- ...habar n-am. Nu m-am gândit niciodată.
- Cea mai dragă amintire din copilărie?
- Când mergeam cu bunica la cumpărături şi o ajutam să ţină sacoşa, iar ea trăgea mai sus de partea ei, ca eu să car mai puţin.
- O definiţie pentru dragoste?
- Să cânţi o armonie la nesfârşit, fără să te plictiseşti, pentru ca celălalt să poată improviza peste armonia ta.
- Trei lucruri care îţi aduc bucurie?
- O repetiţie la teatru, un concert de jazz şi să o văd pe Raluca râzând.
- Cartea de pe noptieră?
- Conjuraţia imbecililor - John Kennedy Toole
- O slăbiciune?
- Eclerul cu ciocolată.
- Un punct forte al tău?
- Sensibilitatea.
- Ultima dată când ai râs cu mama?
- Aseară, la telefon.
- Pisici sau câini?
- Pisici. Avem două, Punga şi Rozi.
- Dacă ai fi femeie, ai vrea să fii...
- Cu Tudor Istodor, evident.
Foto: ANDREI RUNCANU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
