"Bucuria e pentru mine ca apa. Mă înflorește"
- Te-am văzut recent în "Fixeur", filmul lui Adrian Sitaru, unde joci rolul principal al omului de legătură, al celui care face conexiunile între oameni, între situații. Te simți și ca actor un fixeur?
- Nu m-am gândit niciodată la chestia asta. Pe platoul de filmare nu caut neapărat să fiu veriga lipsă, cât caut să-mi fac treaba cu bucurie. Sunt foarte multe căi de a ajunge să faci un rol bun, dar eu am tins mereu să aleg drumul care e și plăcut. Îmi place să merg la petrecerea de final a unui film cu dragul de a fi cu oamenii ăia, nu din obligație. Sigur că mi-ar plăcea să apar în filmele lui Lars von Trier, dar am auzit că toți actorii care lucrează cu el ies din filmări terminați psihic. N-aș putea funcționa așa. Îmi place să particip cu bucurie la procesul de creație. Bucuria e pentru mine ca apa. Mă înflorește. Din ea vin cheful, plăcerea de a improviza, curg una din alta.
- Te-ai lovit de mic de lumea actorilor. Părinții tăi (Maia Morgenstern și Claudiu Istodor) sunt tot actori. Ei te-au molipsit cu bucuria de care vorbești?
- Nu cred. Când eram mic, ai mei mă târau pe la repetiții și nu-mi plăcea. Teatrul mi se părea ceva foarte plictisitor. Fugeam pe acolo, pe coridoare, îmi găseam tot felul de lucruri de făcut prin culise ca să treacă timpul și să scap de duduile care veneau la mine, mă ciupeau de obraz și mă întrebau : "Tu ce vrei să te faci, actor ca mami și ca tati?". "Nuu, eu vreau să mă fac albinist." "Cum, alpinist?", întrebau. "Nuu, albinist, vreau să am grijă de albine." Dar, totuși, am decis să dau la liceul de informatică, la clasa de informatică intensiv.
- Pare un drum opus artei. De fapt, când te-ai întâlnit cu adevărat cu actoria? Când ți-ai dat seama că nu vei ajunge programator?
- Oh, chiar de atunci, din clasa a noua. Mi-am dat seama că informatica are mai multă legătură cu matematica decât cu jocurile pe computer. Am făcut meditații la matematică, din clasa a șaptea până într-a doisprezecea, ca să trec clasa. (râde) Mi-am dat seama că nu e ăla drumul, dar n-aveam ce să fac. Stăteam și jucam baschet în curtea școlii și așteptam ca providența să schimbe ceva. Până într-o zi, când la școală s-a organizat un concurs de recitări și oratorie. Liceul Tudor Vianu și-a descuiat sala de festivități pe care se pusese praful luni de zile. Am simțit că a venit momentul să fiu celebru, să mă placă fetele. Așa că m-am dus la tata, cu ideea să-l joc pe Rică Venturiano, și am zis "Hai, tata, învață-mă cum să fac". Și el a zis: "Păi, fă cum îți place!".
- Foarte înțelept răspunsul tatălui tău...
- Da, e un sfat pe care îl păstrez mereu aproape. M-a ajutat să intru în teatru cu entuziasm, nu cu cine știe ce set de reguli care m-ar fi inhibat. M-ai întrebat când am descoperit bucuria. Ei bine, ăla a fost momentul în care am simțit prima dată că-mi place să fac asta. Apoi, am avut mare noroc că m-am înscris în clasa a 11-a, în trupa de teatru Podul, a lui Cătălin Naum, unde am învățat foarte multe, fiindcă erau oameni foarte mișto și aveam parte și de o rigoare care ne-a făcut bine.
- Ce-au zis părinții tăi de hotărârea ta de a da la teatru?
- Mama s-a bucurat. Lui tata i-am spus chiar după celebrul concurs de oratorie. Țin minte că mă plimbam cu el pe Kiseleff și cu un ton grav am zis: "Tata, am ceva să-ți spun". Deja îl năpădiseră cele mai rele gânduri. "Uite, vreau să dau la Actorie". A stat un pic și apoi a spus: "Ce să zic, fiule, te înțeleg, e cea mai frumoasă meserie din lume". Mai târziu, mi-au mărturisit că se așteptau să vreau să fac teatru, dar le era și frică, fiindcă veneam pe urmele lor și asta nu e deloc ușor.
- Nu te-ai izbit de invidii, de prejudecăți legate de faptul că ești băiatul unor mari actori?
- Ba da, normal. Îi simțeam pe unii că gândesc: "Ce tot vrea ăsta să ne arate ce știe? Normal, dacă maică-sa e cine e". Într-o zi, de frustrare, în autobuzul 300, în drum spre școală, am scris un monolog autoironic, se numea Monologul lui Tuoaoistodo. Era chiar povestea mea, a celui care încearcă să spună un monolog și se tot încurcă la dicție și se frustrează și se enervează, până când explodează la final și își varsă toți nervii. L-am spus și la admitere și cred că le-a placut. Râdeau toți.
- Era felul tău de a spune că nu ești doar băiatul mamei?
- Era o descărcare. De altfel, ai mei nu s-au implicat niciodată prea tare în deciziile mele. Nu erau genul de oameni care vin la ședințe cu părinții. M-au încurajat să mă fac ce vreau eu, puteam fi și albinist. N-a existat nici relația aia conflictuală, care se mai întâmplă când calci pe aceleași urme. La un moment dat, am realizat, pur și simplu, că nu trebuie să fug nicăieri de mama și de tata, că toată viața o să fiu băiatul lor, de asta nu am cum să scap, dar nu am nici de ce să scap. Și am început să văd partea bună și frumoasă a lucrurilor. Fericirea că pot vorbi cu ei despre câte un rol, că putem discuta aplicat, că pot avea un punct de vedere în care am încredere. Nu mai vreau să demonstrez nimic nimănui.
"Îmi place de mor de mama ca actriță"
- Îți amintești vreun moment care te-a ajutat să depășești nesiguranța debutului?
- În anul întâi de actorie, primul examen era cel mai simplu. Trebuia, pur și simplu, să vin într-o situație dată, să vorbesc cu omul de lângă mine ceva, să vadă că sunt viu. Nu trebuia să construiesc niciun personaj, nimic. Doar să vorbesc normal. Mamăă, m-am gândit eu, cum să fac? Am luat pe mine un pulovăraș vechi, niste pantaloni mai scurți, încercam să joc o timorare. Colegii mei, care cum intrau la examen, stăteau două minute, luau 10 și ieșeau. Când intru eu, "Stop!", zice Adrian Titieni, care era la catedră: "Tudor, tu ești un băiat emotiv?". M-am făcut verde, galben. Eram singurul pe care îl oprise în examen. Zic: "Nu!". Zice: "Păi, s-o mai luăm o dată!". M-am purtat normal, am luat zece și s-a terminat. A fost o palmă importantă, care m-a trezit la realitate și m-a făcut să nu mai încerc să demonstrez sau să confirm nimic.
- Cum e să lucrezi cu mama ta pe scenă? V-am văzut de multe ori pe același afiș.
- Ca atunci când mama ta e profesoară de matematică, dar tu nu poți face meditații cu ea. (râde) Glumesc. E greu până se face declicul. Mama, de pildă, a fost foarte abilă și m-a ajutat mult înainte de examenul de admitere. A simțit că o să mă copleșească emoțiile și mi-a deturnat atenția. Mi-a zis: "Tudor, hai că am de făcut un spectacol de poezie și dans, trebuie să mergem cu el la Zürich, am nevoie de ajutorul tău". M-a implicat și pe mine, m-a păcălit, mi-a furat atenția și am uitat de admitere. Cred că sunt cazul fericit al omului care a fost încurajat de părinți. Am avut ce învăța de la ei. Îmi place de mor de mama ca actriță, ca partener de scenă. E vie, îmi dă încredere, știu că orice s-ar întâmpla în timpul unei piese nu poate ieși decât bine. Am avut mai multe spectacole împreună, Tango final, la Teatrul Evreiesc, Pescărușul, la Sibiu. Și altele...
- Și nu doar că ai părinți actori, dar ai și o iubită actriță, pe Raluca Aprodu.
- E foarte frumos să ai alături un om pe care-l iubești și-l admiri profesional. Eu cu Raluca ne înțelegem foarte bine. Avem spectacole împreună, avem ce vorbi, putem descoperi multe amândoi, ne sfătuim unul cu altul. Îmi place să fiu pe scenă cu ea, când sunt acolo, o văd de-adevăratelea, suntem foarte prezenți. Dar, la urmei urmei, o relație este despre doi oameni, nu despre doi actori. Când ne iubim, suntem doar oameni.
"Îmi fac valiza pentru Berlin"
- Hai să ne întoarcem puțin la cel mai recent film, la "Fixeur". Ce anume te-a făcut să zici da acestui rol principal?
- Mi-a plăcut scenariul de când l-am citit. Am 30 de ani, exact ca personajul, vârsta la care nu ești nici băiat, nici bărbat, faci niște lucruri bine, cu altele dai de pământ. Ai senzația că știi multe, dar nu știi. M-am regăsit în Radu, m-a interesat transformarea lui, modificarea lui interioară.
- Hai să le împărtășim și cititorilor un pic din povestea filmului.
- E despre un jurnalist aspirant, care lucrează la France Presse, în perioada de probe, și trebuie să facă un interviu cu două prostituate minore românce, expatriate din Franța. Fiindcă întâmpină piedici, decide să facă interviul pe cont propriu și să vândă subiectul unor jurnaliști francezi de televiziune. Urmează un road trip spre Bistrița, o călătorie inițiatică, cu tot felul de surprize și evenimente. Când, în sfârșit, reușește să obțină interviul, se întâmplă ceva ce îl face să reconsidere tot ce gândea până atunci, nu doar din punct de vedere profesional, ci și familial. E ca o palmă metaforică ce îi declanșează o criză morală. Dar nu spun mai mult, ca să nu stric plăcerea vizionării.
- Ai intrat greu în rol?
- Am avut ocazia să repetăm mult cu regizorul Adrian Sitaru, ne-am văzut cu cinci luni înainte și am discutat enorm de mult, am repetat, am experimentat, am schimbat, lucruri care se întâmplă rar în România, fiindcă de obicei nu e timp. Or, asta ne-a oferit tuturor o perioadă de acumulare. S-a sedimentat rolul, și când am început să filmăm, personajul era deja în mine.
- Înțeleg că se lucrează ușor cu Adrian Sitaru?
- Da, e foarte plăcut, iubește actorii, e deschis la nou, la improvizație, dar știe foarte bine ce vrea. Și asta îți dă încredere. În plus, nu are o problemă când greșești, te lasă să rezolvi accidentul și mergi mai departe.
- În încheiere, aș vrea să te felicit pentru faptul de a fi fost selecționat în programul Shooting Stars, din cadrul Festivalului de la Berlin. Poți să spui și cititorilor ce presupune o asemenea distincție?
- În fiecare an, un juriu selectează în funcție de naturalețea și versatilitatea rolurilor, zece actori tineri și promițători, din zece țări ale Europei. E poate cel mai important premiu pe care îl poate primi un tânăr actor, fiindcă presupune o deschidere internațională foarte mare. Timp de patru zile, în cadrul Festivalului de la Berlin, voi avea întâlniri cu agenți de casting, cu regizori, cu producători și persoane extrem de importante din industria filmului. Deci, în februarie îmi fac valiza pentru Berlin. Anul ăsta chiar a început bine.
Extemporal
- Locul tău preferat de acasă?
- Divanul din sufragerie.
- Obiceiuri de adus liniștea ?
- Un film, o mâncare bună, o pisică pe mine, un weekend la munte cu Raluca.
- Dacă nu ar fi existat actoria, ai fi făcut...
- ...habar n-am. Nu m-am gândit niciodată.
- Cea mai dragă amintire din copilărie?
- Când mergeam cu bunica la cumpărături și o ajutam să țină sacoșa, iar ea trăgea mai sus de partea ei, ca eu să car mai puțin.
- O definiție pentru dragoste?
- Să cânți o armonie la nesfârșit, fără să te plictisești, pentru ca celălalt să poată improviza peste armonia ta.
- Trei lucruri care îți aduc bucurie?
- O repetiție la teatru, un concert de jazz și să o văd pe Raluca râzând.
- Cartea de pe noptieră?
- Conjurația imbecililor - John Kennedy Toole
- O slăbiciune?
- Eclerul cu ciocolată.
- Un punct forte al tău?
- Sensibilitatea.
- Ultima dată când ai râs cu mama?
- Aseară, la telefon.
- Pisici sau câini?
- Pisici. Avem două, Punga și Rozi.
- Dacă ai fi femeie, ai vrea să fii...
- Cu Tudor Istodor, evident.
Foto: ANDREI RUNCANU