"Ţara mea frumoasă, ţara mea de dor"

A fost nevoie să iasă sute de mii de oameni în stradă, ca să înţelegem cu toţii cât de mult s-a schimbat România, în ultimul sfert de veac.

Lumii cenuşii a iernii lui '89, apăsată de frici, de griji şi de lipsuri, în ochii căreia puteai citi hăi­tuiala obsedantelor decenii de comunism, i-a luat locul lumea dezinhibată şi civilizată a iernii lui 2017. Sute de mii de oameni protestând ore în şir, la -10 grade, nu pentru vreun beneficiu, pri­vi­legiu sau interes politic, ci, pur şi simplu, îm­po­triva furtului, a minciunii, a vicleniei şi aro­gan­ţei, abuzuri flagrante puse la cale pe furiş, de guvernul de-abia instalat în Palatul Victoria.
Viteza şi forţa de reacţie a străzii au surprins, pe bună dreptate. Sunt doar câţiva ani de când societatea civilă din România a deprins din nou exerciţiul protestului, inhibat după mineriadele de la începutul anilor '90. Dar nici precedentele încercări de obstrucţionare a statului de drept, nici cauza istorică a Roşiei Montane şi nici emo­ţia de după drama din Colectiv nu au reuşit să mo­bilizeze lumea precum spectrul legalizării hoţiei şi al instaurării unei dictaturi a bunului plac. 600.000 de oameni au ieşit în marile oraşe, re­cord absolut după Revoluţie! De unde au apă­rut toţi aceşti oameni frumoşi, luminoşi, care au umplut de strălucire Piaţa Victoriei, arătând, şi în lume, în ţările care au transmis imaginile gi­gan­ticei demonstraţii, adevărata faţă a ro­mâ­ni­lor? Cine sunt aceşti tineri pe care îi admiră acum în­treg Occidentul, uimit să descopere, la fel ca şi noi, noua imagine a României? Acu­zaţi, ade­sea, în presă, de moliciune şi apatie, de de­pen­den­ţa faţă de calculator, închişi în "bulele" apli­ca­ţiilor mobile, incapabili de sentimente ade­vă­rate, în afara vieţii lor virtuale, au făcut, acum, ca imaginea ţării să explodeze, prin energia şi de­terminarea lor. Pe cei trecuţi de 40 de ani, ve­chii "huligani" din Piaţa Universităţii, îi cre­deam, de asemeni, "măreţe umbre", spăşiţi şi laşi, ajunşi pe poziţii de top în afaceri, grijulii să nu se pună rău cu puterea...
"Îndrăzneşte să crezi!" a fost sloganul cu care PSD-ul lui Liviu Dragnea a câştigat categoric alegerile parlamentare de acum două luni. Scorul masiv al stângii, prestaţia lamentabilă a PNL-ului şi absenteismul cronicizat de lipsa de alter­native păreau să arunce în depresie pătura cea mai activă a societăţii. Dar evenimentele care au scos România în stradă ne-au învăţat să îndrăz­nim să credem. Părăsindu-şi casele, fără preget, în noaptea când s-au adoptat ordonanţele pentru salvarea pe­nalilor din partide, ieşeau ca în fil­mele ame­ri­cane, câte doi-trei, pe fiecare străduţă de bloc, pentru ca să fie apoi tot mai mulţi, până când marile bulevarde şi guri de metrou i-au în­căput cu sutele şi cu miile. În ciuda tuturor în­cer­cărilor de manipulare, a tuturor dezin­for­mă­rilor de tip secu­rist, au rămas în stradă, la miezul nopţii, în­tr-o gigantică conspiraţie a bunului simţ. Într-o săptămână, febra protestelor a cu­prins întreaga ţară. Ca de obicei, Bucureştiul a dat tonul. L-au ur­mat Clujul şi Timişoara, Si­biul, Braşovul, Ia­şiul, Constanţa şi alte oraşe, unde în zilele re­voluţiei din '89 n-a ieşit niciun om. Ado­les­cenţi şi pă­rinţi, taţi şi mame, însoţiţi de copiii lor, ar­tişti şi cor­poratişti, antreprenori de succes, şefi de mari com­panii, foşti campioni olimpici şi foşti mi­niş­tri, scriitori, ziarişti, mari personalităţi cul­turale au oferit, împreună, un veritabil spec­tacol al stră­zii. "România pro­fun­dă", aceea pe care cre­zu­sem că o căutam în za­dar, a dovedit că există, chiar cu mult mai fru­moasă decât ne aş­­teptam. Vre­me de-o săptă­mână, ea a dat o lecţie de onoa­re şi de ci­vilizaţie, care a lăsat cu gura căscată întreg Occidentul, obişnuit să ne degra­deze şi să ne dezonoreze ani la rând. "Amărăş­te­nii" români sunt, iată, oa­meni frumoşi, curaţi, instruiţi, care nu stâlcesc cu­vintele când vorbesc, nici mă­car atunci când se exprimă în limbi străine, cetăţeni demni ai Comunităţii Europene, care au devenit un model pentru mişcările de­mo­cratice din în­treg Bal­caniul. "Eu n-am chef să îmi petrec viaţa stu­diind drept penal sau cons­ti­tuţional. Vreau să-mi văd de treaba mea, liniştit că şi cei care ne conduc fac la fel. Nu vreau un gu­vern căruia să-i urmăresc fiecare virgulă din orice lege, de frică să nu mă fure, să nu mă mintă sau să nu mă-nşe­le", se justifică un protestatar. "PSD a câştigat corect alegerile şi are dreptul să guverneze. Dar să o facă responsabil, nu mai putem tolera aro­ganţa", spune un student, ară­tând spre ruc­sacul pe care şi-a lipit un sticker cu doi ochi uriaşi. "Suntem cu ochii pe voi!", în­cep să strige, la unison, colegii din jurul său. Opo­ziţia deş­teaptă, pe care de ani şi ani ne-o do­rim în băncile Par­lamentului, s-a mutat în stradă, cu principii clare şi oportune, cu pancarte, una mai inteli­gen­tă şi is­teaţă ca alta, cu tobe şi vu­vu­zele, dar mai ales cu mii de steaguri tricolore. Cosmopo­li­tis­mul ultimelor decenii nu a atins starea patrio­tică a tinerilor, aşa cum, iarăşi, ne-am temut. Mulţi din­tre ei aveau lacrimi în ochi când mulţi­mile cân­tau "Deşteaptă-te, ro­mâ­ne!". Pierdut în stra­dă, în clocotul acela uriaş de entuziasm, ce să faci decât să cânţi alături de ei, şi ce altceva să-ţi doreşti, decât ca noua Ro­mâ­­nie, născută în aceste zile îngheţate de iarnă, să învingă, să bi­ruiască, prin puterea fiecăruia dintre noi.