Caii biblici din Vama

Mihai Sasu susţine că a văzut cu ochii lui cum se opreşte timpul.

S-a uitat la ceas şi limba nu mai mişca. Pe data de 27 mai, 2001, la amiază, atunci când au apărut caii. Cai puternici, imenşi, pe stra­da largă a satului. S-au oprit toţi, "ca împiedicaţi", patruzeci şi patru de cai, în mijlocul străzii. Nimic nu mişca. Tăcere. Toată aşezarea ieşise în faţa por­ţilor. Bucovineni în straie albe, încremeniţi. Şi, deo­dată, au pornit tulnicele. Şi clopotele toate, am­plu, în turnul bi­sericii. Atunci s-a petrecut acel fe­nomen, constatat de mai mulţi vămeni în după-amiaza aceea de mai: pentru vreo 10-12 secun­de, timpul a stat în loc.
"Dacă dumneata vezi aşa ceva, rămâi mort! Muriţi, domnule. O vinit pe la şcoală, pe strâm­tură, pe la cimitiru' evreiesc... Eu m-am suit în casa lu' Ciuparu, la al treilea rând, să văd cum apar. Era lume multăăă. Lume di pi lume!... Da' nu se-auzea decât cum făcea caii pe asfalt. Cai mari, lucitori, ca-n Biblie. Iar călări era cei mai straşnici gospodari din Vama. Barbaţi di barbaţi, omule bun! Tăţi îmbracaţi naţional, sub­ţâri, puternici. Zei era. Ţi se tăia suflarea, roşai în obraz să te uiţi la dânşii. Iţari, boande, su­mane, pinteni, harnaşamente!... Crăpa asfaltu' sub cai! Şi când o trecut de strâm­tură, o-nceput buciumile. Şi clopotile!... Bă, omule, caii parcă era împ­che­dicaţi. Sâmţea şi ei... emoţâia aia. Sfornăia şi bătea aeru' cu pchi­cioarele, aşa... Sunetu'... Trâmbiţile şi clo­potile! M-am uitat la mână - era pchelea găinii. M-am uitat la ceas - s-o oprit. N-o mai mişcat. Te-nhiori, omule bun! Sta timpu-n loc! Giur."
Şi alţi localnici aveau să-mi declare că, în acele momente, şi ceasurile lor s-au oprit. Asta s-a în­tâmplat în ziua de sfinţire a bisericii cu hramul "Înălţarea Domnului" din mândra comună Vama, Bucovina.

Semigreu de Bucovina

Îşi ţesală roibul breaz, cafeniu, mai înalt cu do­uă capete decât el. Calul efectiv străluceşte, în penumbra grajdului. E mare. Crupe semeţe, legate într-o linie dârză sub coada arcuită nărăvaş. Blană stufoasă deasupra copitei. Pulpe pietroase. "Aşa cai avem noi pe-aici!", zice, şi-l bate pe umăr cu putere. "Semi­greu' de Bucovina", rasa pe care-o ţin toţi vămenii, din strămoşi. Îi împerechează doar cu caii din sat, îi cumpără unii de la alţii. "Şi ăsta-i încă mic, pi lângă ăia de-i scoa­tem la sărbători. La Urcatu' Oilor, la Zilele Vămii, la nunţi mari, cu vatafi. Nu se există să nu vie şi călăreţii. Cai mari, cu capăstru de zurgalăi, care sună. Şi buciumile!... Va daţi seama cum s-aud opt trâmbiţi din alea, înaintea cailor?!... Mata' crezi că Ştefan cel Mare cum o câştigat Războieniu'? Cu aste trâmbiţi şi cu ăşti cai! Rămâi mort, dom­nule. Când îi vezi, când auzi sunetu'... Noi, ăşti din Vama, fiii lui Ştefan suntem. A­tunci, la sfinţire, lumea o-ncremenit. Şi eu îs obişnuit cu de-astea, doar de-atâtea ori am văzut caii vinind. Cresc cai de mic copchil, mie-mi bate calu-n cap din grajd, zi şi noapte. Da' de fiecare dată când îi văd iar pi drum, parcă-mi dă iară lacrămile."
Privire ca de om are roibul. Şi stăpânul lui îi vorbeşte ca unui tovarăş vechi şi-ncercat, care înţelege tot ce-i spune din ochi: "Hai, Radu. Hai, flă­cău... Dă-te mai în dreapta. În spate..." Şi calul se duce, întocmai după vorbele stăpânului. Radu. Aşa l-a numit şi zice că se-nţelege cu el "ca c-un om". Că animalul îi pricepe mereu toate tristeţile şi necazurile. "De când s-a trezit" (în viaţă) a iubit caii. Azi, la cei 68 de ani, e unul din "ma­eştrii" din Vama. El adună animalele înainte de sărbători, "îi pun pe culoare, sur la sur, bălan la bălan, tăt exact-absolutu'", îi dresează să mear­gă-mpreună în acelaşi pas, îi împodobeşte şi îi ţesală pe toţi. Sub şa, se pune covorul cel mai mân­dru ţesut în casa fiecăruia. Şaua de pa­radă, zgarda cu zurgălăi, căpăstrul cu canafi şi nasturi mari, galbeni, de ala­mă. În­treg harnaşamentul moştenit din bă­trâni. Tot Mihai a fost mereu cel ales de obşte să-l aştepte pe Prea Înaltul, atunci când acesta vine în bogata aşezare bucovineană. "De cinci ori l-am adus, până acum. Când ne vede, Prea Înaltu' se minunează. Nicăieri în Moldova şi Maramurăş nu vezi aşa cai. Se pun doi călăreţi pe-o parte, doi pe alta, să nu mişte până se suie Înaltu' la mine-n trăsurică. Dup-aceea, călăreţii închid careu' şi vin după mine. Şi se mai pun încă doi în faţă, doi în spate. Ca la regi întrăm în sat, mă, omule bun! Cai comoşi, vânjoşi, luaţi ca din Biblie!... Cu Prea Sfinţâtu' stam în trăsură şi treceam prin popor. Fain tare, mă, baiete! Ne le­găna caii, parcă prin Rai..."

Lumea veche nu moare

E o comună mare Vama. "Inima Bucovinei" i se zice, fiindcă e pusă chiar în mijlocul acestui în­cân­tător ţinut muntos. Are peste 6000 de oameni şi, aproape la fiecare gospodărie, există câte unul sau doi astfel de cai. Incredibil cu câtă încăpă­ţânare şi-au ţinut localnicii animalele. Sunt sute şi sute de cai imenşi, doar "semigreu' de Bu­co­vina", rasa asta masivă, românească, pe care-au păs­trat-o îndârjit pe pământurile lor, lângă că­soaiele lor, încă din timpul lui Ştefan. Chiar şi băr­baţi văduvi, de peste 70-80 de ani, tot nu se lasă de cai. Deşi tre­buie putere şi muncă şi-s greu de în­treţinut, nu renunţă. Îi ţin şi pentru lucrul la pădure, dar mai ales dintr-o anume "fudulie" a vă­meanului, pe care-o au toţi în sânge: anume, că "lumea veche nu moare". "De drag" ţin caii, spun ei. Să-i scoată la sărbători, la concursuri locale. Să fie vă­zuţi. Să păstreze felul de-a trăi al înain­ta­şilor. Aşa e şi acest Mihai Sasu, despre ca­re-am mai scris săptămâna trecută în re­vistă. Gospodarul care-a făcut un legământ cu tatăl său, Arcadie, că nu va conteni vreo­dată să ţină animale după rânduielile bătrâne. Cel ce proclamase răcnit, înaintea tu­turor, vechea lege a vămenilor: "«Că­soaia» părintească nu se vinde!»..."
Bătrânul Mihai stă acuma în curte, lân­gă calul înhămat la faetonul de lemn, în mijlocul gos­podăriei strânsă ca un fort împrejurul ogrăzii cu fântână veche de-un veac. În scurt timp, va urca spre pădurile sale cu calul Radu, şi cu gândurile lui de bărbat stăpân, ce trebuie să aibă grijă de toate. Din 1962, mereu a ţinut câte doi cai semigrei, ca toţi vămenii. Copiii lui lu­crea­ză acum în Occi­dent, în Franţa, Italia şi tră­iesc bine. Dar nu concep să rămână acolo. De la 5-6 ani, ştiu să călărească, muncesc în codru. Abia aşteaptă să vină acasă, în concediu, să schim­be hainele "nemţeşti" cu cele ţărăneşti şi să se apuce de lucru. Pe fiul cel mare îl cheamă Arcadie, ca pe strămoş. Pe mezin, Teodor. Amân­doi sunt că­lăreţi de când se ştiu. Au avut cai albi, comoşi, au avut şi cai negri, stră­lu­ci­tori. Zic că fac asta "doar de drag". Fiindcă ăsta li-i rostul. Tatăl are sănătatea şubredă, dar ţine sin­gur toată gospodăria, cât ei sunt plecaţi. Nu de­mult, le-a lăsat o foaie scrisă, ca un fel de testa­ment. Le-a împărţit tot ce are: case, pământuri, peste 10 hectare de păduri. Nu le-a cerut decât câ­teva mici detalii. Ceva legat de înmor­mân­tarea lui. A vrut boi. Cai. Şi trâm­biţaşi. Atât. Atunci când o fi să se ducă pe lumea de dincolo.
"Le-am dat în scris. I-am adunat pi tăţi lângă mine şi le-am zâs: «Bă! Ascultaţi aicea la mine... Mulţamăsc la Cel de Sus c-am dus o viaţă liniştită. Nu vrau nimica. Vrau numa' să mă duc tot liniştit. Aşa că să-mi aduceţi o păreche de boi, când ma duceţi la groapă. Dacă n-or mai hi, să-mi aduceţi din Ostra, din Cîrlibaba, de unde-ăţi găsi. Nu­ma'cu maşina mortuară să nu mă duceţi, Doam­ne fereşte!... Şi patru trâmbiţaşi. De-aceia îm­bra­caţi naţional. Să pună buciumile aşa, în cruce, unu' peste altu', că sună mai frumos. Şi să trâm­biţe aicea, în ogradă. S-aud eu trâmbiţile... Şi cai. Câţiva flacăi călări pe cai de-aiştea, de-ai noştri, lângă sicriu, cât mă duceţi cu caru' acolo, la mormânt. Atât. S-aud eu copitile pi drum... Băăă, băieţi! Fiţi atenţi la mine: atâta vrau! Să him înţalăşi. C-apăi am să mă scol şi-o să văd ce faceţi cu mine. Şi-o să hie vai şi-amar. Nu va cer nimica. Numa' s-aud eu caii, ca să mă sâmt bine, când mărg spre lumea ailaltă...»".