S-a uitat la ceas și limba nu mai mișca. Pe data de 27 mai, 2001, la amiază, atunci când au apărut caii. Cai puternici, imenși, pe strada largă a satului. S-au oprit toți, "ca împiedicați", patruzeci și patru de cai, în mijlocul străzii. Nimic nu mișca. Tăcere. Toată așezarea ieșise în fața porților. Bucovineni în straie albe, încremeniți. Și, deodată, au pornit tulnicele. Și clopotele toate, amplu, în turnul bisericii. Atunci s-a petrecut acel fenomen, constatat de mai mulți vămeni în după-amiaza aceea de mai: pentru vreo 10-12 secunde, timpul a stat în loc.
"Dacă dumneata vezi așa ceva, rămâi mort! Muriți, domnule. O vinit pe la școală, pe strâmtură, pe la cimitiru' evreiesc... Eu m-am suit în casa lu' Ciuparu, la al treilea rând, să văd cum apar. Era lume multăăă. Lume di pi lume!... Da' nu se-auzea decât cum făcea caii pe asfalt. Cai mari, lucitori, ca-n Biblie. Iar călări era cei mai strașnici gospodari din Vama. Barbați di barbați, omule bun! Tăți îmbracați național, subțâri, puternici. Zei era. Ți se tăia suflarea, roșai în obraz să te uiți la dânșii. Ițari, boande, sumane, pinteni, harnașamente!... Crăpa asfaltu' sub cai! Și când o trecut de strâmtură, o-nceput buciumile. Și clopotile!... Bă, omule, caii parcă era împchedicați. Sâmțea și ei... emoțâia aia. Sfornăia și bătea aeru' cu pchicioarele, așa... Sunetu'... Trâmbițile și clopotile! M-am uitat la mână - era pchelea găinii. M-am uitat la ceas - s-o oprit. N-o mai mișcat. Te-nhiori, omule bun! Sta timpu-n loc! Giur."
Și alți localnici aveau să-mi declare că, în acele momente, și ceasurile lor s-au oprit. Asta s-a întâmplat în ziua de sfințire a bisericii cu hramul "Înălțarea Domnului" din mândra comună Vama, Bucovina.
Semigreu de Bucovina
Își țesală roibul breaz, cafeniu, mai înalt cu două capete decât el. Calul efectiv strălucește, în penumbra grajdului. E mare. Crupe semețe, legate într-o linie dârză sub coada arcuită nărăvaș. Blană stufoasă deasupra copitei. Pulpe pietroase. "Așa cai avem noi pe-aici!", zice, și-l bate pe umăr cu putere. "Semigreu' de Bucovina", rasa pe care-o țin toți vămenii, din strămoși. Îi împerechează doar cu caii din sat, îi cumpără unii de la alții. "Și ăsta-i încă mic, pi lângă ăia de-i scoatem la sărbători. La Urcatu' Oilor, la Zilele Vămii, la nunți mari, cu vatafi. Nu se există să nu vie și călăreții. Cai mari, cu capăstru de zurgalăi, care sună. Și buciumile!... Va dați seama cum s-aud opt trâmbiți din alea, înaintea cailor?!... Mata' crezi că Ștefan cel Mare cum o câștigat Războieniu'? Cu aste trâmbiți și cu ăști cai! Rămâi mort, domnule. Când îi vezi, când auzi sunetu'... Noi, ăști din Vama, fiii lui Ștefan suntem. Atunci, la sfințire, lumea o-ncremenit. Și eu îs obișnuit cu de-astea, doar de-atâtea ori am văzut caii vinind. Cresc cai de mic copchil, mie-mi bate calu-n cap din grajd, zi și noapte. Da' de fiecare dată când îi văd iar pi drum, parcă-mi dă iară lacrămile."
Privire ca de om are roibul. Și stăpânul lui îi vorbește ca unui tovarăș vechi și-ncercat, care înțelege tot ce-i spune din ochi: "Hai, Radu. Hai, flăcău... Dă-te mai în dreapta. În spate..." Și calul se duce, întocmai după vorbele stăpânului. Radu. Așa l-a numit și zice că se-nțelege cu el "ca c-un om". Că animalul îi pricepe mereu toate tristețile și necazurile. "De când s-a trezit" (în viață) a iubit caii. Azi, la cei 68 de ani, e unul din "maeștrii" din Vama. El adună animalele înainte de sărbători, "îi pun pe culoare, sur la sur, bălan la bălan, tăt exact-absolutu'", îi dresează să meargă-mpreună în același pas, îi împodobește și îi țesală pe toți. Sub șa, se pune covorul cel mai mândru țesut în casa fiecăruia. Șaua de paradă, zgarda cu zurgălăi, căpăstrul cu canafi și nasturi mari, galbeni, de alamă. Întreg harnașamentul moștenit din bătrâni. Tot Mihai a fost mereu cel ales de obște să-l aștepte pe Prea Înaltul, atunci când acesta vine în bogata așezare bucovineană. "De cinci ori l-am adus, până acum. Când ne vede, Prea Înaltu' se minunează. Nicăieri în Moldova și Maramurăș nu vezi așa cai. Se pun doi călăreți pe-o parte, doi pe alta, să nu miște până se suie Înaltu' la mine-n trăsurică. Dup-aceea, călăreții închid careu' și vin după mine. Și se mai pun încă doi în față, doi în spate. Ca la regi întrăm în sat, mă, omule bun! Cai comoși, vânjoși, luați ca din Biblie!... Cu Prea Sfințâtu' stam în trăsură și treceam prin popor. Fain tare, mă, baiete! Ne legăna caii, parcă prin Rai..."
Lumea veche nu moare
E o comună mare Vama. "Inima Bucovinei" i se zice, fiindcă e pusă chiar în mijlocul acestui încântător ținut muntos. Are peste 6000 de oameni și, aproape la fiecare gospodărie, există câte unul sau doi astfel de cai. Incredibil cu câtă încăpățânare și-au ținut localnicii animalele. Sunt sute și sute de cai imenși, doar "semigreu' de Bucovina", rasa asta masivă, românească, pe care-au păstrat-o îndârjit pe pământurile lor, lângă căsoaiele lor, încă din timpul lui Ștefan. Chiar și bărbați văduvi, de peste 70-80 de ani, tot nu se lasă de cai. Deși trebuie putere și muncă și-s greu de întreținut, nu renunță. Îi țin și pentru lucrul la pădure, dar mai ales dintr-o anume "fudulie" a vămeanului, pe care-o au toți în sânge: anume, că "lumea veche nu moare". "De drag" țin caii, spun ei. Să-i scoată la sărbători, la concursuri locale. Să fie văzuți. Să păstreze felul de-a trăi al înaintașilor. Așa e și acest Mihai Sasu, despre care-am mai scris săptămâna trecută în revistă. Gospodarul care-a făcut un legământ cu tatăl său, Arcadie, că nu va conteni vreodată să țină animale după rânduielile bătrâne. Cel ce proclamase răcnit, înaintea tuturor, vechea lege a vămenilor: "«Căsoaia» părintească nu se vinde!»..."
Bătrânul Mihai stă acuma în curte, lângă calul înhămat la faetonul de lemn, în mijlocul gospodăriei strânsă ca un fort împrejurul ogrăzii cu fântână veche de-un veac. În scurt timp, va urca spre pădurile sale cu calul Radu, și cu gândurile lui de bărbat stăpân, ce trebuie să aibă grijă de toate. Din 1962, mereu a ținut câte doi cai semigrei, ca toți vămenii. Copiii lui lucrează acum în Occident, în Franța, Italia și trăiesc bine. Dar nu concep să rămână acolo. De la 5-6 ani, știu să călărească, muncesc în codru. Abia așteaptă să vină acasă, în concediu, să schimbe hainele "nemțești" cu cele țărănești și să se apuce de lucru. Pe fiul cel mare îl cheamă Arcadie, ca pe strămoș. Pe mezin, Teodor. Amândoi sunt călăreți de când se știu. Au avut cai albi, comoși, au avut și cai negri, strălucitori. Zic că fac asta "doar de drag". Fiindcă ăsta li-i rostul. Tatăl are sănătatea șubredă, dar ține singur toată gospodăria, cât ei sunt plecați. Nu demult, le-a lăsat o foaie scrisă, ca un fel de testament. Le-a împărțit tot ce are: case, pământuri, peste 10 hectare de păduri. Nu le-a cerut decât câteva mici detalii. Ceva legat de înmormântarea lui. A vrut boi. Cai. Și trâmbițași. Atât. Atunci când o fi să se ducă pe lumea de dincolo.
"Le-am dat în scris. I-am adunat pi tăți lângă mine și le-am zâs: «Bă! Ascultați aicea la mine... Mulțamăsc la Cel de Sus c-am dus o viață liniștită. Nu vrau nimica. Vrau numa' să mă duc tot liniștit. Așa că să-mi aduceți o păreche de boi, când ma duceți la groapă. Dacă n-or mai hi, să-mi aduceți din Ostra, din Cîrlibaba, de unde-ăți găsi. Numa'cu mașina mortuară să nu mă duceți, Doamne ferește!... Și patru trâmbițași. De-aceia îmbracați național. Să pună buciumile așa, în cruce, unu' peste altu', că sună mai frumos. Și să trâmbițe aicea, în ogradă. S-aud eu trâmbițile... Și cai. Câțiva flacăi călări pe cai de-aiștea, de-ai noștri, lângă sicriu, cât mă duceți cu caru' acolo, la mormânt. Atât. S-aud eu copitile pi drum... Băăă, băieți! Fiți atenți la mine: atâta vrau! Să him înțalăși. C-apăi am să mă scol și-o să văd ce faceți cu mine. Și-o să hie vai și-amar. Nu va cer nimica. Numa' s-aud eu caii, ca să mă sâmt bine, când mărg spre lumea ailaltă...»".