Selecţia "Formula AS"

* Julian Barnes, "Zgomotul timpului", traducere de Virgil Stanciu, Editura "Ne­mi­ra" (tel. 021/224.21.56), 208 p.

De vreo 20 de ani, britanicul Julian Barnes e una din iubirile mele scriitoriceşti. Cu fiecare nouă carte a lui (16 până acum - romane, eseuri, po­vestiri, majoritatea traduse în seria de autor de la Nemira) îmi regăsesc bucuria de a-l citi. Deşi e în pas cu mó­dele literare, rămâne el însuşi prin ima­ginaţie, erudiţie, umor şi un stil flexibil ce poate acoperi o gamă largă de teme şi di­leme ale comediei (şi tragediei) umane. V-am mai spus că acum sunt la modă bio­grafiile ficţionale, romane ce au ca personaje artişti, savanţi, oameni politici, sportivi, spioni celebri. După ce l-a înviat postmodern pe autorul "Doam­nei Bovary", în "Papagalul lui Flaubert" sau, sub for­mă de thriller judiciar, pe Co­nan Doyle (în Arthur& George), în cel mai re­cent roman pu­bli­cat de Julian Barnes în 2016 şi tra­dus imediat, per­sonaj e com­po­zitorul sovietic Dimitri Şos­ta­kovici (1906-1975) iar tema - relaţia artistului cu puterea totalitară. Bine documentat despre cultura so­vie­tică în perioada stalinistă şi hruşciovistă, ro­man­cierul îl resuscită empatic pe Şos­takovici cel de sub masca oficială - un om îns­păi­mântat, ne­vro­tic, culpabil faţă de pro­pria ones­titate artistică, ajuns să se deteste pentru la­şitate şi com­pro­misuri. Povestea începe în atmosfera apă­sătoare a anului 1936 - în plină teroare stali­nis­tă a ares­tărilor şi exe­cuţiilor arbitrare, când Şos­takovici, căzut în diz­graţie fi­ind­că lui Stalin nu-i plăcuse ope­ra "Lady Macbeth din Mtsensk", aşteaptă cu va­li­za pre­gătită să fie ridicat - şi e construită în trei timpi. Fiecare dintre cele trei părţi are în centru câte o în­tâl­nire a com­­po­zitorului cu Puterea sovie­tică, reprezentată în 1936 de KGB, cu ameninţări, intimi­dări şi in­ter­dicţie publică; în 1949, de însuşi Stalin (într-o sce­nă în ca­re umorul brita­ni­cu­lui func­ţio­nează subtil) şi, în 1960, cu îm­pu­ter­ni­ci­tul lui Hrus­ciov, care-l vrea mem­bru de Par­tid şi preşedinte al Uni­unii Compozitorilor din ra­ţiuni propagandistice. Fie­care parte te plimbă înainte şi înapoi prin biografia lui Şostakovici, cu teme con­tra­punctice şi personaje recurente, cu fire epice legate astfel încât povestea să curgă în mat­ca ele­mentelor istorice cunoscute şi, de unii dintre noi, par­ţial trăite în anii '50-'60. Ceea ce ţine de arta ro­man­cierului, care foloseşte nara­ţiunea la per­soa­na a III-a, dar fără detaşare ironică, e felul în care imaginează ce se petrece în mintea perso­na­jului fragil emoţional, obsesiv, care ajunge să-şi vadă viaţa ca pe o farsă. Acu­zat în anii jda­no­vis­mului de individualism, for­ma­lism, cos­mo­po­li­tism, trans­for­mat în duşman al po­porului, fiindcă nu com­pu­nea pe gustul maselor, adi­că al agit-prop-ului, ceea ce putea să-l coste viaţa, ca pe atâţia alţii, Şos­ta­ko­vici se "pocăieşte". Se trans­­formă într-un ex­po­nent al artei sovietice, îşi re­neagă public, în dis­cursuri şi articole scrise de alţii, maeştrii veneraţi - Mahler, Stravinski, Pro­kofiev, blamează "arta pentru artă" în care credea şi laudă comunismul ca cea mai dreaptă societate, chiar şi după moartea lui Stalin, când "puterea devine din carnivoră, vege­ta­riană". De la tânărul care ar fi vrut să trăiască doar pentru muzică, fa­milie şi dragoste, la sexa­ge­narul răsplătit pentru abdicarea sa morală cu nouă Premii de Stat, vilă, maşină cu şofer şi voiajuri în Occident, viaţa lui Dimitri Şostakovici e o per­ma­nentă încercare eşuată de a se opune. "Ce să opui zgomotului tim­pului? Doar muzica aceea care trăieşte înăuntrul nostru - muzica fiinţării noastre - transformată de unii în muzică adevărată. Care, cu trecerea de­ceniilor, dacă e destul de puternică, ade­vărată şi pură pentru a îneca zgomotul timpului, devine şoaptă a istoriei" - spune Barnes. Iar faptul că Şostakovici se aude şi azi în marile săli de con­certe ale lumii, după ce puterea care se voia absolută s-a dovedit efemeră, e o re­vanşă a artei în faţa tiranilor.