Vis de iarnă

Dacă aş fi putut pune mâna pe mâna ei, dacă aş fi avut puterea să-i iau mâna în mâna mea, să mă fi uitat în ochii ei şi să-i fi spus nişte vorbe frumoase, poate că s-ar mai fi putut salva ceva din ceea ce se întâmpla între noi.

Poate că am fi reuşit să ieşim din coşmarul fără sfâr­şit care a devenit viaţa noastră împreună. Ea aştepta şi eu ştiam că aşteaptă un gest cât de mic, o atingere, poate, şi o anume privire, care să-i fi dat de înţeles că nu eram doar robotul pe care-l vedea zil­nic venind şi plecând de la serviciu, că a mai ră­mas ceva din visul cu care am pornit la drum acum opt ani. Ştiam că-şi doreşte un asemenea gest, ca să umple golul căscat între noi, simţeam că şi pen­tru ea e la fel de greu, ca pentru mine. Ea aştepta şi eu ştiam că ea aşteaptă ceva de la mine şi ea ştia că eu ştiu şi tocmai de aceea nu am putut să fac acel gest mărunt. Nu am făcut nimic, parcă eram para­lizat. Nu-mi puteam mişca mâna ca s-o ating de a ei, care aştepta întinsă în faţa mea. Parcă mi-era bătută în cuie, parcă mi-era legată cu funii groase de-un gard.
Eram de două ceasuri faţă în faţă, în restaurant, eram la o mie de kilometri de casa noastră, de care am fugit tocmai ca să putem evada mai uşor din po­vestea tristă în care am ajuns, şi nimic din ceea ce ne înconjura nu reuşea să ne ajute. Şi-atunci, brusc, pentru prima oară de când eram în acea si­tua­ţie care părea fără ieşire, mi-am dat seama că to­tul era greşit, că degeaba am plecat de acasă, în­cer­când să fugim şi să ne salvăm, că nu vom găsi îm­păcarea şi armonia prin­tre străini, câtă vre­me nu le vom descoperi mai întâi în noi înşine. M-am ridicat furios şi am pornit spre ieşire. În oglinda pe lângă care am trecut am văzut-o ur­mân­du-mă. Cu tris­te­ţe şi aproape cu dispe­ra­re am realizat că si­lue­ta superbă după care în­tor­ceau capul cei de la me­se­le pe lângă care tre­ceam, silueta care era la doi paşi în spatele meu nu-mi mai spunea nimic.

Ambiţia

Aşa s-a petrecut pri­ma seară de vacanţa din iar­na aceea. După opt ani de căsătorie, eram prinşi, eu şi soţia mea, într-o criză, pe care acum aş numi-o lipsă de comunicare şi oboseală. Dar atunci stă­rile aces­tea luau chipul dureros al nenumăratelor zile în care nu apucam să schim­băm între noi de­cât două, trei vorbe. Când eu mă întorceam seara târziu de la serviciu, ea se odihnea deja şi când ea pleca, dis-de-dimineaţă, eu dormeam.
Ajunseserăm amândoi datorită muncii, efortu­rilor şi determinării, să ocupăm posturi de vârf în­tr-o companie importantă. Posturi de invi­diat, care ne aduceau şi satisfacţii materiale, pe care ani de-a rândul le-am visat doar. Aveam tot ceea ce l-ar pu­tea împlini şi pe cel mai pretenţios om. Nu ne lipsea nimic din ceea ce ar fi făcut fericit pe ori­cine. Ne plângeam doar de lipsa timpului liber, mai exact, de absenţa acelor momente tihnite petrecute doar în familie. O vreme, ambiţia şi competiţia zil­nică în care intram, de cum deschideam uşa biro­ului, de cum porneam calculatorul, au ţinut departe de noi frustrările şi regretele. Intraserăm într-o cursă care ne atrăgea foarte mult, pentru că ne dă­dea posibilitatea să ne măsurăm înzestrările cu ale altora şi, în acelaşi timp, era un mod perfect de autoevaluare. Sunt convins că oricine ar vrea să ştie, la urma urmei, până unde poate să meargă în meseria lui, cât poate îndrăzni, cât este de înzestrat pentru ceea ce face, care-i sunt limitele, unde tre­bu­ie să se oprească. Multe s-au făcut în lumea asta nu­mai prin ambiţie şi orgoliu şi la fel de multe s-au pierdut din aceleaşi motive. Am învăţat pe pro­pria piele acest adevăr. Neavând timp să stăm mult îm­preună, n-aveam nici să ne plângem unul altuia, deşi, cu cât trecea vremea, îmi dădeam seama cât era de absurdă viaţa pe care o trăiam. Să ai tot ceea ce ai visat şi să ajungi să nu te poţi bucu­ra de asta era o situaţie de mare tristeţe. Ajunsesem să co­mu­nicăm prin mesaje lăsate pe telefon sau mail, pe facebook şi pe skype. Deşi locuiam în aceeaşi ca­să, deşi dormeam în acelaşi pat, îmi deschideam mesajeria înainte de a pleca la serviciu, ca să văd ce mi-a transmis nevasta mea.

Fuga

Cele trei săptămâni de vacanţă anuală le petre­ceam numai în locuri exotice, cât mai departe de casă, de birou şi de viaţa pe care o trăiam în restul anului. Fugeam de locurile cunoscute, cu speranţa că vom trăi mai intens, cu cât distanţa până acasă va fi mai mare. Am brăzdat rutele turistice de la un capăt la altul al lumii, ne-am scăldat şi am făcut pla­jă în cele mai exclusiviste locuri, nu ne-au lipsit banii şi niciun capriciu nu rămânea nesatisfăcut în aceste călătorii. Speram că vom ajunge într-un loc în care cine ştie ce îm­pre­jurare, cine ştie ce si­tuaţie, detaliu, în­tâm­plare, vorbă ori doar vreun gest mă­runt ne vor trezi cum­va şi ne vor aduce din nou la starea în care eram atunci când ne-am îndră­gostit. Era şi acesta un mod de a reaprinde într-un fel focul dintre noi, care se stinsese aproape fă­ră să băgăm de seamă. Căutam aju­tor acolo de unde nu l-am primit până la urmă. Ne pur­tam ex­trem de cordial unul faţă de altul, dar lip­sea cu desăvârşire emoţia. Pu­team să-i spun so­ţiei mele că-i stă bine rochia pe care tocmai şi-o cumpărase dintr-un magazin cele­bru din mijlocul Lon­drei, şi cu acelaşi ton să-i mul­­ţumesc chel­ne­­ru­lui care ne-a adus ca­feaua la masă. Ră­mă­se­se între noi co­rec­titudinea sen­ti­men­­tală, afec­ţiu­nea civili­zată, fără fiorul iubirii din care nu mai re­cu­noşteam decât spo­iala, eticheta, car­ca­sa goală, ca a unui i­mens ceta­ceu eşu­at pe o pla­jă.
Ani de-a rân­dul am fugit de lo­curile cunos­cu­te, în speranţa că pei­sajele noi ne vor da emoţii vin­de­cătoare. De fapt, am realizat târziu că noi fugeam toc­mai de noi şi nu de locuri, că în­cer­cam cu disperare să scăpăm de ceea ce devenisem în ulti­mii ani: un bărbat şi o femeie ajunşi la capătul visu­lui croit în tinereţe.

Sania

Plictisiţi şi de aceste călătorii din care ne în­torceam şi mai obosiţi decât la plecare, am hotărât să rămânem la ultimele sărbători de iarnă la o pen­siune din ţară. În prima seară, soţia mea a vrut să coborâm în restaurant pentru cină. Ne-am îm­brăcat foarte elegant, poate uşor nepotrivit pentru locul acela, dar aşa a vrut ea. Ea era cu faţa către tele­vi­zor, eu priveam pe fereastră brazii încărcaţi de omăt. Nu vorbeam, ascultam muzica pusă în sur­dină şi fiecare se gândea la ale lui. La un mo­ment dat, în faţa pensiunii a ajuns o sanie trasă de doi cai. Curba zvâcnită pe care a făcut-o sania când s-a oprit a spulberat zăpada într-un vâr­tej ce s-a prins în coamele cailor. Parcă priveam un film ru­sesc. Nu-mi puteam desprinde privirea de la fe­reas­tra care era ecranul unde se derula povestea. Din­tre păturile miţoase au coborât un bărbat şi o fe­meie îmbrăţişaţi. Erau atât de fericiţi, încât nici când au intrat în restaurant nu s-au dezlipit unul de altul, el o ţinea de după umeri şi ea îşi odihnea mâ­na pe spatele lui. Aveau zăpadă pe haine, pe cizme, păreau înfriguraţi, poate că veneau de de­parte, dar asta nu-i împiedica să fie veseli şi să râ­dă bucuroşi. Şi-au scuturat zăpada de pe haine, au tropăit din bocanci şi s-au îndreptat apoi către o masă din celălalt capăt al încăperii, mai aproape de foc. Până să ajungă acolo, am mai putut să văd cum el a oprit-o la un moment dat şi i-a cules cu un sărut câţiva fulgi rămaşi stingheri în păr.
A fost de ajuns ca să-mi doresc şi eu să trăiesc un moment atât de pur lângă soţia mea. Am simţit că vreau să mă întorc la ceea ce şi noi trăisem altă­dată cu naturaleţe, fără greutate şi fără cine ştie ce scenarii. Mi-am dorit să intru şi eu în filmul acela al unei înţelegeri armo­nioa­se şi tihnite, mi-am dorit să-mi îmbrăţişez femeia în­tr-o sanie pierdută prin­tre nă­meţi. Am chemat-o pe ne­vas­ta mea la o plim­bare cu sania care aştepta. Doam­ne, mă gândeam, plimbarea ar putea fi un nou început, do­ream cu ardoare să scap de ceea ce era rutină şi plictis între noi, frumuseţea peisa­jului, a iernii mă fă­ceau să îmi doresc o schim­bare cât mai profundă, şi-n mo­men­tele acelea chiar cre­deam că este posi­bilă. Dar ea a pre­ferat să ră­mânem în res­tau­rant, pă­rându-i-se prea com­plicat să-şi schimbe rochia de gală cu alte haine potri­vite. Aş fi luat-o, da­că ar fi vrut, oricum, chiar şi fără haine, aş fi avut grijă să nu-i fie frig, să nu se sperie dacă sania ar fi alu­necat mai pri­mej­dios. Aş fi avut grijă să o acopăr cu o pătură mi­­ţoasă, dacă deasupra noastră s-ar fi spulberat omă­tul de pe crengi şi dacă fulgii s-ar fi aşezat în părul ei, cred că aş fi ştiut să-i culeg.
M-am întors din vacanţă mai obosit decât am fost la plecare, cu un mare dor de a vedea un film bun, cu sănii care alunecă prin nămeţi uriaşi, cu stele care coboară în fulgi risipiţi. În rest, totul a rămas la fel, mâine dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, voi deschide mesajul de la soţia mea, ca să ştiu ce avem de făcut în zilele care vin.
ANTON G. - Bucureşti

Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU