De vreo 20 de ani, britanicul Julian Barnes e una din iubirile mele scriitoricești. Cu fiecare nouă carte a lui (16 până acum - romane, eseuri, povestiri, majoritatea traduse în seria de autor de la Nemira) îmi regăsesc bucuria de a-l citi. Deși e în pas cu módele literare, rămâne el însuși prin imaginație, erudiție, umor și un stil flexibil ce poate acoperi o gamă largă de teme și dileme ale comediei (și tragediei) umane. V-am mai spus că acum sunt la modă biografiile ficționale, romane ce au ca personaje artiști, savanți, oameni politici, sportivi, spioni celebri. După ce l-a înviat postmodern pe autorul "Doamnei Bovary", în "Papagalul lui Flaubert" sau, sub formă de thriller judiciar, pe Conan Doyle (în Arthur& George), în cel mai recent roman publicat de Julian Barnes în 2016 și tradus imediat, personaj e compozitorul sovietic Dimitri Șostakovici (1906-1975) iar tema - relația artistului cu puterea totalitară. Bine documentat despre cultura sovietică în perioada stalinistă și hrușciovistă, romancierul îl resuscită empatic pe Șostakovici cel de sub masca oficială - un om înspăimântat, nevrotic, culpabil față de propria onestitate artistică, ajuns să se deteste pentru lașitate și compromisuri. Povestea începe în atmosfera apăsătoare a anului 1936 - în plină teroare stalinistă a arestărilor și execuțiilor arbitrare, când Șostakovici, căzut în dizgrație fiindcă lui Stalin nu-i plăcuse opera "Lady Macbeth din Mtsensk", așteaptă cu valiza pregătită să fie ridicat - și e construită în trei timpi. Fiecare dintre cele trei părți are în centru câte o întâlnire a compozitorului cu Puterea sovietică, reprezentată în 1936 de KGB, cu amenințări, intimidări și interdicție publică; în 1949, de însuși Stalin (într-o scenă în care umorul britanicului funcționează subtil) și, în 1960, cu împuternicitul lui Hrusciov, care-l vrea membru de Partid și președinte al Uniunii Compozitorilor din rațiuni propagandistice. Fiecare parte te plimbă înainte și înapoi prin biografia lui Șostakovici, cu teme contrapunctice și personaje recurente, cu fire epice legate astfel încât povestea să curgă în matca elementelor istorice cunoscute și, de unii dintre noi, parțial trăite în anii '50-'60. Ceea ce ține de arta romancierului, care folosește narațiunea la persoana a III-a, dar fără detașare ironică, e felul în care imaginează ce se petrece în mintea personajului fragil emoțional, obsesiv, care ajunge să-și vadă viața ca pe o farsă. Acuzat în anii jdanovismului de individualism, formalism, cosmopolitism, transformat în dușman al poporului, fiindcă nu compunea pe gustul maselor, adică al agit-prop-ului, ceea ce putea să-l coste viața, ca pe atâția alții, Șostakovici se "pocăiește". Se transformă într-un exponent al artei sovietice, își reneagă public, în discursuri și articole scrise de alții, maeștrii venerați - Mahler, Stravinski, Prokofiev, blamează "arta pentru artă" în care credea și laudă comunismul ca cea mai dreaptă societate, chiar și după moartea lui Stalin, când "puterea devine din carnivoră, vegetariană". De la tânărul care ar fi vrut să trăiască doar pentru muzică, familie și dragoste, la sexagenarul răsplătit pentru abdicarea sa morală cu nouă Premii de Stat, vilă, mașină cu șofer și voiajuri în Occident, viața lui Dimitri Șostakovici e o permanentă încercare eșuată de a se opune. "Ce să opui zgomotului timpului? Doar muzica aceea care trăiește înăuntrul nostru - muzica ființării noastre - transformată de unii în muzică adevărată. Care, cu trecerea deceniilor, dacă e destul de puternică, adevărată și pură pentru a îneca zgomotul timpului, devine șoaptă a istoriei" - spune Barnes. Iar faptul că Șostakovici se aude și azi în marile săli de concerte ale lumii, după ce puterea care se voia absolută s-a dovedit efemeră, e o revanșă a artei în fața tiranilor.