- Cum ar fi dacă, măcar pentru câteva clipe, o fotografie ar prinde viaţă? Dacă am putea tăia o fereastră în trecut şi am redeveni cei care-am fost? Vă invităm, începând cu acest număr, să scormonim împreună cu invitaţii noştri, în lada personală cu fotografii. Să alegem una şi să-i redăm culoarea -
- Nora, aţi găsit o fotografie minunată, alături de soţul dvs. Nino. De ce tocmai asta?
- Ah, e banal, dar banalităţile sunt uneori esenţiale. E în poza asta o stare de bine în doi, de plăcere că suntem împreună. Din fotografia asta se vede cât de mult am ţinut unul la altul.
- Aveţi gesturi foarte tandre.
- Eu am fost mai pisicoasă. Cred că îmi venea de la mama, care fusese balerină - o anumită graţie în atitudinea de aparentă mare tandreţe. De fapt, e doar un răsfăţ. Nu sunt o persoană tandră. A fi pisicoasă nu înseamnă a fi tandră. De felul meu sunt destul de rece şi câteodată dură. Pot chiar să zgârii, îmi place să spun uneori în faţă lucruri care nu fac plăcere. Pisiceala mea ţinea mai mult de cochetărie. Eram foarte feminină, dar nu genul acela de femeie care face crize de gelozie şi spune «vai, vai, nu mă părăsi». N-am făcut asta în viaţa mea. Cum nu-mi amintesc nici să-i fi spus vreodată bărbatului meu că-l iubesc. Sunt fericită că nici el mie. Nu-mi plac declaraţiile de felul ăsta.
- Dar lui nu-i lipsea tandreţea?
- Vai, era groaznic de gelos. Dar îl iubeam mult, ce să fac? Până unde putea să ajungă! Făcea lucruri care nu erau deloc elegante. Punea prieteni pe urmele mele. Simţea disponibilitatea mea la cochetărie. Simţea că nu poate fi foarte sigur de mine. Atrăgeam bărbaţii, eram expansivă, exuberantă, făceam glume, uneori nepotrivite. Dar mă plictiseam repede. Pasiunile mele se năşteau din pură curiozitate. Am avut mai mulţi bărbaţi în viaţa mea, dar nu am întâlnit niciodată un partener care să mă împlinească mai mult decât bărbatul meu.
- Unde eraţi în fotografie?
- Câţi ani aveaţi când s-a făcut fotografia?
- Aveam aproape 40 cred, nu mai eram chiar fetiţă. Nino era mai tânăr ca mine cu cinci ani. Ce slab era! Avea o siluetă de balerin bărbatul meu, cu picioare de gazelă. Şi ce nostimi suntem cocoţaţi pe burlanele astea. Parcă am fi coborât din volumul lui Păunescu, «Să ne iubim pe tunuri!»
- Se spune că viaţa începe după 30 de ani.
- Şi ce v-a făcut să vă gândiţi la asta?
- Nu credeam că Nino putea fi atât de prezent. L-aţi evocat mereu într-un abur de poezie, cumva tăcut.
- Dar el chiar era rupt de realitate. Avea puţine momente când intra în pielea vârstei lui, asta se întâmpla destul de rar. Era mai absent, stătea în fotoliul lui, cred că şi din cauză că era mai bolnăvicios. Eu cred că l-am făcut să şi sufere foarte tare, dar nu din sadism, ci fiindcă era foarte gelos, cum vă ziceam. Aveam temperamente foarte diferite. Eu eram o zvăpăiată, o sociabilă. El era foarte interiorizat. De ziua lui, adunam câte zece prieteni, venea fiecare cu câte ceva de băut, se făcea veselie în casă. Şi Nino stătea ce stătea de vorbă, nu suporta mai mult de o oră, apoi se ridica fără niciun cuvânt, se ducea dincolo şi se culca. Sau spunea «Pe mine mă scuzaţi, am o treabă». Şi pleca de acasă. Iar noi petreceam şi-l lăsam în pace. Devenise proverbial.
- Cine v-a făcut fotografia?
- Cred că băiatul nostru, Tiberiu. Nu prea aveam prieteni, numai noi trei eram de obicei.
- Eraţi foarte frumoşi împreună.
- Când locuiam în Tei, la începutul iubirii noastre, ne opreau oameni pe stradă, pe care nu-i cunoşteam, şi ne spuneau că simt o bucurie când ne văd, pentru că noi suntem întotdeauna împreună. Niciodată nu ne-au văzut unul fără altul. Se vedea îndrăgostirea pe chipul nostru. Dar nici nu erau obişnuiţi să vadă perechi care să fie permanent împreună. E curios că nu ne plictiseam niciodată în doi. N-aveam nevoie de cuvinte, corpurile noastre îşi vorbeau.
- Păreţi şi foarte liberi în fotografia asta.
- Eram săraci, dar asta nu ne deranja. Eram liberi pentru că aveam poezia. De dimineaţa până seara nu mai conteneam să ne citim versurile şi să scriem. Pe Lorca l-am învăţat pe de rost, şi seara, în pat, citeam aceeaşi carte, aşteptând să termine şi celălalt pagina. Ultima a fost Calea Regală a lui Malraux, tradusă de Miron Radu Paraschivescu, cu puţin înainte de a muri. O carte care ne-a înnebunit pe amândoi. Şi apoi, am trăit bucuria unei iubiri totale. Cu cât trece timpul, cu atât îi simt mai tare lipsa bărbatului meu. E ceva care se accentuează tot mai mult, aproape îmi dă un aer de uşoară nelinişte. Îmi scad forţele vitale, totul e mai lent, mai molcom, şi singurătatea devine mult mai apăsătoare. Dar creierul mi-e încă viu, şi fantezia propulsează puternic amintirea. Ştii ce fac?
- O retrăiţi?
- Exact. Iau o amintire şi o retrăiesc în detaliu sau îmi imaginez cum ar putea fi altfel şi e extraordinar, fiindcă imaginaţia reuşeşte să ajungă până la alcătuirea noastră fiziologică, coboară în corpul nostru şi creează starea. E uluitor! Îţi aduci aminte cu o intensitate teribilă de unele momente şi chiar simţi acei fiori. Imaginaţia e şi ea o formă de amintire. Nu putem să inventăm lucruri care nu există, într-o formă sau alta în noi. Ăsta e bagajul care ne rămâne. Moartea nu e decât lepădarea echipamentului pentru existenţa terestră. Cu ce plecăm dincolo? Nu cu ce am gândit, ci cu ce am iubit şi trăit. Şi cu ce ne-am imaginat.
- Oare luăm şi poezia cu noi?
- Nu cred. Am recitit de curând nişte poeme ale lui Nino, dar nu l-am regăsit în ele, n-am putut să-l aduc înapoi cu poezia. Nu ştiu de ce, pesemne nu vrem să recunoaştem, dar ne cosmetizăm prea mult când facem literatură.
- Dacă nu cu poezia, atunci cu ce-l aduceţi înapoi când vă e dor?
- E ca atunci când se produce un scurtcircuit, orbecăieşti prin beznă şi, deodată, găseşti în sertarul cu mărunţişuri un fir de liţă. Te duci pipăind până la tabloul electric şi repari siguranţa. Deodată se reaprinde lumina! Şi absenţa redevine prezenţă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
