Gheo e unul dintre acei (puţini) autori români contemporani ale căror nume, pe cărţi sau în revistele culturale, îmi dau garanţia că voi avea ceva substanţial de citit. În ce-l priveşte, o garanţie niciodată dezminţită în ultimul deceniu, fie că e vorba de eseu, roman sau publicistică. În urmă cu şase ani vă recomandam aici cu admiraţie romanul lui, "Noapte bună, copii". Ţin să vă spun că "Disco Titanic" e şi mai şi, atât ca tematică preocupantă pentru lumea de azi, cât şi ca arhitectură narativă. E un roman realist, cu piloni uşor recognoscibili, între care se petrec poveşti suculente, lipicioase (din care iese când nu te aştepţi şi câte un pumn ce te loveşte în plex), asamblate treptat într-un puzzle al anilor 1989-2011. În această ramă temporală prind (înşfacă) viaţă, în scene şi dialoguri (dialogul firesc, cu voci diferenţiate, mi se pare piatra de încercare a bunului romancier), Timişoara din preajma şi de după decembrie 1989, dar şi Iugoslavia din vecinătate, cu sârbii, bosniacii, croaţii, macedonenii, slovenii, albanezii aţâţaţi unii împotriva altora, cu o culminaţie atroce în războiul civil din 1993-94. Copilăria şi adolescenţa personajului principal, Vlad Jivan, reconstituită pe parcurs de cititor prin îmbinarea de piese fragmentate, se petrec într-o Timişoară ahtiată de tot ce venea ilegal dinspre vecina mai liberă şi occidentalizată - programe TV prinse cu antene speciale, muzică pop-rock iugoslavă şi americană, idoli sportivi, blugi şi adidaşi, obiecte şi alimente traficate. Fosta lor apartenenţă la civilizaţia imperială, felul de a fi gospodăresc-aşezat al bănăţenilor, le-a creat în timp un complex de superioritate faţă de olteni, moldoveni şi "miticii" de la Bucureşti. Diferenţele sesizabile îi fac pe unii timişoreni să-şi dorească autonomie locală, o Republică Banat. Această secesiune ipotetică are în roman ca pandant una concretă: cea a regiunilor fostei Iugoslavii, în special Croaţia, după războiul fratricid, cu zeci de mii de morţi. Parcursul lui Vlad - de la adolescentul năzbâtios la studentul dornic de amor şi distracţii, determinat prin şantaj să semneze un contract de informator, apoi la revoluţionarul rănit în decembrie 1989 şi până la omul de afaceri proprietar de tipografie, editură, vilă şi BMW, a cărui prosperitate se datorează mafiei foştilor securişti - nu e urmărit cronologic, ci înjghebat din secvenţe ce lasă între ele loc de suspans narativ, fire legate la distanţă, taine ce-şi găsesc (sau nu) dezlegarea peste multe pagini, ţinându-ţi trează curiozitatea până la sfârşit. Mi se pare uimitor cât de bine e în stare să povestească R.P. Gheo orice: idile şi prietenii adolescentine, beţii, bătăi între găşti de cartier, relaţii între părinţi şi copii, în comunism şi în tranziţie, şi până la bestialitatea ce iese din oamenii aţâţaţi la ură şi consecinţele tragice ale unor "credinţe" exacerbate, deformate prin manipulare politică. Fără pic de tezism, încatenând cu naturaleţe poveşti despre obsesiile, idealismele şi frustrările exploatate cinic ale unor oameni obişnuiţi din zona noastră balcanică, Disco Titanic mi se pare, şi prin temă şi prin arta narativă, o realizare majoră.
Selecţia "Formula AS"
* Radu Pavel Gheo, "Disco Titanic", Editura Polirom (tel.0232/21.74.40), 460 p.
Gheo e unul dintre acei (puţini) autori români contemporani ale căror nume, pe cărţi sau în revistele culturale, îmi dau garanţia că voi avea ceva substanţial de citit. În ce-l priveşte, o garanţie niciodată dezminţită în ultimul deceniu, fie că e vorba de eseu, roman sau publicistică. În urmă cu şase ani vă recomandam aici cu admiraţie romanul lui, "Noapte bună, copii". Ţin să vă spun că "Disco Titanic" e şi mai şi, atât ca tematică preocupantă pentru lumea de azi, cât şi ca arhitectură narativă. E un roman realist, cu piloni uşor recognoscibili, între care se petrec poveşti suculente, lipicioase (din care iese când nu te aştepţi şi câte un pumn ce te loveşte în plex), asamblate treptat într-un puzzle al anilor 1989-2011. În această ramă temporală prind (înşfacă) viaţă, în scene şi dialoguri (dialogul firesc, cu voci diferenţiate, mi se pare piatra de încercare a bunului romancier), Timişoara din preajma şi de după decembrie 1989, dar şi Iugoslavia din vecinătate, cu sârbii, bosniacii, croaţii, macedonenii, slovenii, albanezii aţâţaţi unii împotriva altora, cu o culminaţie atroce în războiul civil din 1993-94. Copilăria şi adolescenţa personajului principal, Vlad Jivan, reconstituită pe parcurs de cititor prin îmbinarea de piese fragmentate, se petrec într-o Timişoară ahtiată de tot ce venea ilegal dinspre vecina mai liberă şi occidentalizată - programe TV prinse cu antene speciale, muzică pop-rock iugoslavă şi americană, idoli sportivi, blugi şi adidaşi, obiecte şi alimente traficate. Fosta lor apartenenţă la civilizaţia imperială, felul de a fi gospodăresc-aşezat al bănăţenilor, le-a creat în timp un complex de superioritate faţă de olteni, moldoveni şi "miticii" de la Bucureşti. Diferenţele sesizabile îi fac pe unii timişoreni să-şi dorească autonomie locală, o Republică Banat. Această secesiune ipotetică are în roman ca pandant una concretă: cea a regiunilor fostei Iugoslavii, în special Croaţia, după războiul fratricid, cu zeci de mii de morţi. Parcursul lui Vlad - de la adolescentul năzbâtios la studentul dornic de amor şi distracţii, determinat prin şantaj să semneze un contract de informator, apoi la revoluţionarul rănit în decembrie 1989 şi până la omul de afaceri proprietar de tipografie, editură, vilă şi BMW, a cărui prosperitate se datorează mafiei foştilor securişti - nu e urmărit cronologic, ci înjghebat din secvenţe ce lasă între ele loc de suspans narativ, fire legate la distanţă, taine ce-şi găsesc (sau nu) dezlegarea peste multe pagini, ţinându-ţi trează curiozitatea până la sfârşit. Mi se pare uimitor cât de bine e în stare să povestească R.P. Gheo orice: idile şi prietenii adolescentine, beţii, bătăi între găşti de cartier, relaţii între părinţi şi copii, în comunism şi în tranziţie, şi până la bestialitatea ce iese din oamenii aţâţaţi la ură şi consecinţele tragice ale unor "credinţe" exacerbate, deformate prin manipulare politică. Fără pic de tezism, încatenând cu naturaleţe poveşti despre obsesiile, idealismele şi frustrările exploatate cinic ale unor oameni obişnuiţi din zona noastră balcanică, Disco Titanic mi se pare, şi prin temă şi prin arta narativă, o realizare majoră.
Gheo e unul dintre acei (puţini) autori români contemporani ale căror nume, pe cărţi sau în revistele culturale, îmi dau garanţia că voi avea ceva substanţial de citit. În ce-l priveşte, o garanţie niciodată dezminţită în ultimul deceniu, fie că e vorba de eseu, roman sau publicistică. În urmă cu şase ani vă recomandam aici cu admiraţie romanul lui, "Noapte bună, copii". Ţin să vă spun că "Disco Titanic" e şi mai şi, atât ca tematică preocupantă pentru lumea de azi, cât şi ca arhitectură narativă. E un roman realist, cu piloni uşor recognoscibili, între care se petrec poveşti suculente, lipicioase (din care iese când nu te aştepţi şi câte un pumn ce te loveşte în plex), asamblate treptat într-un puzzle al anilor 1989-2011. În această ramă temporală prind (înşfacă) viaţă, în scene şi dialoguri (dialogul firesc, cu voci diferenţiate, mi se pare piatra de încercare a bunului romancier), Timişoara din preajma şi de după decembrie 1989, dar şi Iugoslavia din vecinătate, cu sârbii, bosniacii, croaţii, macedonenii, slovenii, albanezii aţâţaţi unii împotriva altora, cu o culminaţie atroce în războiul civil din 1993-94. Copilăria şi adolescenţa personajului principal, Vlad Jivan, reconstituită pe parcurs de cititor prin îmbinarea de piese fragmentate, se petrec într-o Timişoară ahtiată de tot ce venea ilegal dinspre vecina mai liberă şi occidentalizată - programe TV prinse cu antene speciale, muzică pop-rock iugoslavă şi americană, idoli sportivi, blugi şi adidaşi, obiecte şi alimente traficate. Fosta lor apartenenţă la civilizaţia imperială, felul de a fi gospodăresc-aşezat al bănăţenilor, le-a creat în timp un complex de superioritate faţă de olteni, moldoveni şi "miticii" de la Bucureşti. Diferenţele sesizabile îi fac pe unii timişoreni să-şi dorească autonomie locală, o Republică Banat. Această secesiune ipotetică are în roman ca pandant una concretă: cea a regiunilor fostei Iugoslavii, în special Croaţia, după războiul fratricid, cu zeci de mii de morţi. Parcursul lui Vlad - de la adolescentul năzbâtios la studentul dornic de amor şi distracţii, determinat prin şantaj să semneze un contract de informator, apoi la revoluţionarul rănit în decembrie 1989 şi până la omul de afaceri proprietar de tipografie, editură, vilă şi BMW, a cărui prosperitate se datorează mafiei foştilor securişti - nu e urmărit cronologic, ci înjghebat din secvenţe ce lasă între ele loc de suspans narativ, fire legate la distanţă, taine ce-şi găsesc (sau nu) dezlegarea peste multe pagini, ţinându-ţi trează curiozitatea până la sfârşit. Mi se pare uimitor cât de bine e în stare să povestească R.P. Gheo orice: idile şi prietenii adolescentine, beţii, bătăi între găşti de cartier, relaţii între părinţi şi copii, în comunism şi în tranziţie, şi până la bestialitatea ce iese din oamenii aţâţaţi la ură şi consecinţele tragice ale unor "credinţe" exacerbate, deformate prin manipulare politică. Fără pic de tezism, încatenând cu naturaleţe poveşti despre obsesiile, idealismele şi frustrările exploatate cinic ale unor oameni obişnuiţi din zona noastră balcanică, Disco Titanic mi se pare, şi prin temă şi prin arta narativă, o realizare majoră.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
