Călătorie într-o fotografie - NORA IUGA

"Se vedea îndrăgostirea pe chipul nostru"

- Cum ar fi dacă, măcar pentru câteva clipe, o fotografie ar prinde viață? Dacă am putea tăia o fereastră în trecut și am redeveni cei care-am fost? Vă invităm, începând cu acest număr, să scormonim împreună cu invitații noștri, în lada personală cu fotografii. Să alegem una și să-i redăm culoarea -

- Nora, ați găsit o fotografie minunată, alături de soțul dvs. Nino. De ce tocmai asta?

- Ah, e banal, dar banalitățile sunt uneori esen­țiale. E în poza asta o stare de bine în doi, de plă­cere că suntem împreună. Din fotografia asta se vede cât de mult am ținut unul la altul.

- Aveți gesturi foarte tandre.

- Eu am fost mai pisicoasă. Cred că îmi venea de la mama, care fusese balerină - o anumită grație în atitudinea de aparentă mare tandrețe. De fapt, e doar un răsfăț. Nu sunt o persoană tandră. A fi pisicoasă nu înseamnă a fi tandră. De felul meu sunt destul de rece și câteodată dură. Pot chiar să zgârii, îmi place să spun uneori în față lucruri care nu fac plă­cere. Pisiceala mea ținea mai mult de cochetărie. Eram foar­te fe­minină, dar nu genul ace­la de femeie care face crize de gelozie și spune «vai, vai, nu mă părăsi». N-am făcut asta în viața mea. Cum nu-mi a­mintesc nici să-i fi spus vreodată băr­batului meu că-l iu­besc. Sunt fericită că nici el mie. Nu-mi plac de­cla­rațiile de felul ăsta.

- Dar lui nu-i lip­sea tandrețea?

- Vai, era groaznic de gelos. Dar îl iu­beam mult, ce să fac? Până unde putea să ajungă! Făcea lucruri care nu erau deloc elegante. Punea pri­e­teni pe urmele mele. Simțea disponibilitatea mea la co­che­tărie. Simțea că nu poate fi foarte sigur de mine. Atrăgeam băr­ba­ții, eram expansivă, exuberantă, fă­ceam glume, uneori nepotrivite. Dar mă plicti­seam repede. Pa­siunile mele se nășteau din pură curio­zitate. Am avut mai mulți bărbați în viața mea, dar nu am în­tâlnit niciodată un partener care să mă împli­nească mai mult decât bărbatul meu.

- Unde erați în fotografie?

- Chiar aici, în Balta Albă. Când ni s-a dat acest apartament, cu schele încă de jur împrejur, aici se termina orașul. De la fereastră era o priveliște extraordinară, se întindea un hat mare de pământ gal­ben ca gălbenușul, un câmp de rapiță absolut superb, pe care uneori îl traversam ca să ajungem într-o livadă cu pruni, unde întindeam pătura. Al­teori, traversam câmpul drept în față și intram în­tr-un sat de țigani spoitori. Cred că și poeziile noastre au fost influențate de atmosfera asta. Toată viața am locuit numai în mahalale. Nu suport ma­halagiii, îmi schimb, îmi place mahalaua. Îmi pla­ce și acum să merg spre marginea Bucureștiului, un­de sunt ulițe nepavate, cu iarbă crescută între pie­tre, cu grădini în neorânduială, unde vezi rufe prin­se pe funii cu cârlige de lemn și ligheane vechi prin iarbă. E multă poezie acolo. Sunt foarte pito­rești locurile astea, au un farmec care trece de rea­litatea imediată.

- Câți ani aveați când s-a făcut fotografia?

- Aveam aproape 40 cred, nu mai eram chiar fetiță. Nino era mai tânăr ca mine cu cinci ani. Ce slab era! Avea o siluetă de balerin bărbatul meu, cu picioare de gazelă. Și ce nostimi suntem cocoțați pe burlanele astea. Parcă am fi coborât din volumul lui Păunescu, «Să ne iubim pe tunuri!»

- Se spune că viața începe după 30 de ani.

- Să știi că da! La 30 de ani m-am căsătorit cu Nino. Dar știi ce e interesant? Că exact la 30 de ani am început să mă gândesc pentru prima oară și că e­xistă moarte. Până a­tunci, credeam că Dum­nezeu o să facă o minune și nu o să mor niciodată.

- Și ce v-a făcut să vă gândiți la asta?

- Dimineața, după duș, m-am dus să mă uit în oglindă. Și am văzut din­tr-odată cum corpul meu nu mai e ace­lași, cum mușchii de­ve­niseră mai flasci și toată al­că­tuirea par­că mi se schim­base. Am în­ceput să plâng în hohote. Și Nino a venit și m-a mân­gâiat și mi-a zis că sunt nebună, că e o iluzie, nici nu știi ce corp ai, hai cu mi­ne, o să-ți arăt, o să-ți fac o de­monstrație. Și ne-am dus la un ma­ga­zin pe Ca­lea Victoriei, unde am pus tot felul de ches­tii pe mine, vânzătoarele e­rau în­nebunite, zi­ceau vai, orice puneți pe dvs. vă vine bine. Aveam, într-adevăr, un corp frumos. Și am ales două rochii, Nino mi le-a cumpărat și am venit cu ele acasă și le-am îmbrăcat. Și el zicea: «Vezi, vezi, ți-am zis eu!».

- Nu credeam că Nino putea fi atât de prezent. L-ați evocat mereu într-un abur de poezie, cumva tăcut.

- Dar el chiar era rupt de realitate. Avea puține momente când intra în pielea vârstei lui, asta se întâmpla destul de rar. Era mai absent, stătea în fo­to­liul lui, cred că și din cauză că era mai bol­nă­vicios. Eu cred că l-am făcut să și sufere foarte tare, dar nu din sadism, ci fiindcă era foarte gelos, cum vă ziceam. Aveam temperamente foarte diferite. Eu eram o zvăpăiată, o sociabilă. El era foarte interio­rizat. De ziua lui, adunam câte zece prieteni, venea fiecare cu câte ceva de băut, se făcea veselie în casă. Și Nino stătea ce stătea de vorbă, nu suporta mai mult de o oră, apoi se ridica fără niciun cuvânt, se ducea dincolo și se culca. Sau spunea «Pe mine mă scuzați, am o treabă». Și pleca de acasă. Iar noi petreceam și-l lăsam în pace. Devenise proverbial.

- Cine v-a făcut fotografia?

- Cred că băiatul nostru, Tiberiu. Nu prea aveam prieteni, numai noi trei eram de obicei.

- Erați foarte frumoși împreună.

- Când locuiam în Tei, la începutul iubirii noas­tre, ne opreau oameni pe stradă, pe care nu-i cu­noș­team, și ne spuneau că simt o bucurie când ne văd, pentru că noi suntem întot­deauna îm­pre­ună. Niciodată nu ne-au văzut unul fără altul. Se vedea îndrăgostirea pe chipul nostru. Dar nici nu erau obișnuiți să vadă perechi care să fie permanent împreună. E curios că nu ne plictiseam niciodată în doi. N-aveam nevoie de cuvinte, corpurile noastre își vorbeau.

- Păreți și foarte liberi în fotografia asta.

- Eram săraci, dar asta nu ne deranja. Eram liberi pentru că aveam poezia. De di­mi­neața până seara nu mai conteneam să ne citim versurile și să scriem. Pe Lorca l-am în­vățat pe de rost, și seara, în pat, citeam aceeași carte, așteptând să termine și celălalt pa­gina. Ultima a fost Calea Regală a lui Malraux, tradusă de Miron Radu Paras­chi­vescu, cu puțin înainte de a muri. O carte care ne-a în­ne­bu­nit pe amândoi. Și a­poi, am trăit bucuria unei iubiri totale. Cu cât trece tim­pul, cu atât îi simt mai tare lipsa băr­batului meu. E ceva ca­re se ac­cen­tuează tot mai mult, aproape îmi dă un aer de ușoară ne­liniște. Îmi scad forțele vitale, totul e mai lent, mai mol­com, și sin­gu­ră­tatea de­vi­ne mult mai apă­să­toare. Dar creierul mi-e încă viu, și fan­te­zia pro­pulsează pu­ter­nic amin­tirea. Știi ce fac?

- O retrăiți?

- Exact. Iau o a­min­tire și o retrăiesc în de­taliu sau îmi imaginez cum ar putea fi altfel și e ex­traor­dinar, fiindcă ima­ginația reușește să ajungă până la alcătuirea noastră fiziologică, coboară în corpul nostru și creează starea. E uluitor! Îți aduci aminte cu o intensitate teribilă de unele momente și chiar simți acei fiori. Imaginația e și ea o formă de amin­tire. Nu putem să inventăm lucruri care nu există, într-o formă sau alta în noi. Ăsta e bagajul care ne rămâne. Moartea nu e decât lepădarea echipa­men­tului pentru exis­ten­ța terestră. Cu ce plecăm din­colo? Nu cu ce am gândit, ci cu ce am iubit și trăit. Și cu ce ne-am imaginat.

- Oare luăm și poezia cu noi?

- Nu cred. Am recitit de curând niște poeme ale lui Nino, dar nu l-am regăsit în ele, n-am putut să-l aduc înapoi cu poezia. Nu știu de ce, pesemne nu vrem să recunoaștem, dar ne cosmetizăm prea mult când facem literatură.

- Dacă nu cu poezia, atunci cu ce-l aduceți înapoi când vă e dor?

- E ca atunci când se produce un scurtcircuit, or­becăiești prin beznă și, deodată, găsești în ser­tarul cu mărunțișuri un fir de liță. Te duci pipăind până la tabloul electric și repari siguranța. Deodată se reaprinde lumina! Și absența redevine prezență.