MIHAI CONSTANTIN (TVR 1) - "Dacă aş dispărea de pe micul ecran, mi-ar plăcea ca lumea să-mi regrete absenţa"

"Întotdeauna am fost un elev silitor"

- Anul acesta, televiziunea română împlineşte 60 de ani de existenţă neîntreruptă şi, în ciuda suişurilor şi coborâşurilor prin care a trecut, ea reprezintă un reper de viaţă pentru noi toţi. Cum te descurci? E greu sau uşor să fii ti­mo­nie­rul te­lejurnalelor de seară, cele mai impor­tan­te emisiuni de ştiri?

- Mă bucură să aud aceste aprecieri, pentru că una din neîmplinirile pe care le simt de când lucrez în TVR (de a­proa­­pe cinci­sprezece ani) este lipsa con­tactului di­rect cu publicul. Singurul indiciu asupra calităţii muncii este ratingul, dar el ilus­trea­ză percepţia telespectatorilor "la pachet", percepţia în privinţa muncii întregii echipe, iar eu aş simţi nevoia unui răspuns personal cu privire la calitatea mun­cii mele, pentru a mă putea, eventual, co­rec­ta.

- Nu eşti copleşit de responsabilitatea pe care o ai? În fond, eşti un purtător de cu­vânt al televiziunii naţionale...

- E bine când alţii îţi dau importanţă, dar nu e bine să-ţi dai tu însuţi importanţă. Mă feresc de asta şi nu glumesc cu slujba mea. Întotdeauna am fost un elev silitor, ajutat, ce-i drept, de o echipă de excepţie, care mun­ceşte alături de mine, zi de zi. Din pă­cate, ei nu au gra­ti­ficarea ime­diată de care mă bucur eu. Nefiind vizi­bili pe ecran, nu se bucură în aceeaşi măsură de aprecierea, de recunoaşterea şi de sim­patia telespec­tatorilor, deşi ar merita bucuria aceasta din plin.

- La capitolul "reuşite", aş vrea să notez cu prioritate, dis­creţia prezenţei tale pe micul ecran, aşa de diferită faţă de stilul obraznic şi gălăgios al majorităţii pre­zentatorilor de la celelalte tele­viziuni. Res­pectul acesta faţă de telespectator este moştenit sau se învaţă?

- Cred că discreţia e nativă, nu se poate învăţa. Şi mai intră în joc şi ce ţi-am spus mai devreme, faptul că eu nu-mi acord prea multă importanţă. De ce aş face-o? Cine sunt eu? În plus, nici TVR-ul nu pot să spun că mă cocoloşeşte excesiv. Nu mă simt tratat ca o vedetă. Totuşi, nu pot să pretind că n-am şi eu orgoliu. De pildă, mi-ar plăcea să cred că oamenii, deschizând televizorul pe TVR 1, la ora 20, în timpul săptămânii, ar remarca dacă eu nu aş fi acolo. Mi-ar simţi lipsa. Situaţia asta m-ar un­ge pe suflet. Dar nici nu-mi permit aroganţa de a spune că, fără mine, nu s-ar mai face Te­le­jur­­nalul.

Marinarul lăsat pe mal

- Cum ai pornit pe drumul jurnalismului?

- În decembrie 1989, aveam treisprezece ani şi am văzut Revoluţia la televizor. M-a închis tata în casă şi-am mai ieşit afară abia prin ia­nuarie. Trofeul tangibil al acestui eveniment l-au reprezentat două gloanţe culese din balconul apartamentului în care locuiam - în zona Lacul Tei - Stadionul Dinamo - care nu ştiu cum au ate­rizat acolo. În orice caz, în 1990, a explodat presa românească: au apărut publicaţii peste publicaţii, unele calitative, altele mai puţin, dar, cum dorinţa noastră de informaţii era uriaşă, la chioşcuri se găseau zilnic stive de ziare şi reviste. Tata îmi dădea 10 lei şi-mi zicea: "Du-te şi ia zia­rele!". "Pe care?", îl întrebam. Iar el îmi răspundea "Pe toate." În consecinţă, zi de zi, căram acasă câte un braţ de ziare. Aşa am început să citesc multă presă şi, la un mo­ment dat, mi-am spus că ar fi grozav să fac şi eu asta, să fiu jur­nalist. Iar de­cizia care a în­mu­gurit atunci, când eram în cla­sa a VIII-a, nu a fost zdrun­­cinată, ci, dim­potrivă, a fost întărită de anii de liceu. După Ba­ca­lau­reat, am dat la Fa­cul­tatea de Jurna­lism.

- Părinţii te-au sus­ţinut? După '89, ziaristica era abia la început. O meserie nesi­gură.

- Ai mei aveau o formaţie realistă - de altfel, şi eu am făcut liceul la mate-fizică -, însă aveau şi mult drag de lectură, dovadă că în casa noastră exista o bibliotecă destul de consistentă, pe care am parcurs-o şi eu. O bună parte din ea cu lanterna, pe sub plapumă. (râde) Mama venea şi-mi dădea stin­gerea, dar, după plecarea ei, aprindeam lanterna - una pătrată, de CFR, pe care o chema Elba - şi-mi vedeam de citit. Când aveam vreo zece ani, tata, preocupat de soarta unicului copil şi întrezărind probabil şi posibilitatea de a-şi împlini prin mine un vis propriu, a decis că aş fi avut stofă de marinar. Argumentul lui era "eşti bine plătit şi călă­toreşti", ceea ce, în perioada comunismului, era o pers­pectivă încă şi mai trandafirie decât azi. Îmi aduc aminte că, în vara lui '89, am fost în Deltă şi tata a aranjat cu un căpitan de vas - vasul fiind doar o şa­lupă mai mare - să mă lase la timonă, să-mi ex­plice puţin cum se iau repere pe apă şi alte câteva ele­mente de ABC marinăresc. Am mers apoi şi la farul din Sulina şi am urcat până în varf, unde căpitanul mi-a mai făcut un mic instructaj... Cert e că tata era chitit pe ideea asta! Atât doar că, după Revoluţie, lumea s-a schimbat, iar schimbările astea l-au dezorientat complet. Ca atare, când eram în clasa a X-a, a venit la mine şi mi-a spus: "Nu ştiu ce să mai zic. Fă ce vrei!". Aşa s-a stins visul tatei, iar eu am fost liber să-mi văd de visul meu, cel cu jurna­lismul. Şi azi mă felicit că nu l-am abandonat!

"Oameni buni, aveţi grijă ce consumaţi"

- Asemenea societăţii, şi jurnalismul, mai ales în ultimul deceniu, s-a schimbat foarte mult: tonul tabloid a invadat piaţa, superficialitatea a câştigat teren în detrimentul substanţei, iar formatorul opiniei publice a devenit internetul. Se simte asta şi pe micul ecran?

- Responsabilitatea felului în care arată presa de azi nu mai e la noi, la jurnalişti, decât parţial, ci s-a transferat masiv la cei care o consumă. S-a ajuns în punctul în care ar trebui să facem un apel şi să spunem "Oameni buni, aveţi grijă ce consumaţi!". Pentru că, pe vremuri, înainte de 1989, informaţiile erau puţine şi orice informaţie avea valoare. Acum suntem la polul opus: există un excedent de informaţie şi trebuie să intervină un filtru personal, extraordinar de riguros, care să determine ce are valoare şi ce nu. Trebuie să ne folosim discer­nă­mântul ca să nu ne lăsăm co­pleşiţi. Mai există puţine surse de informaţii care au cuprinse în ele un asemenea filtru, dar nici ele nu mai sunt apreciate la justa valoa­re. De pildă, TVR-ul are un ase­menea filtru, înmagazinat în pro­pria structură, dar rezultatul este o audienţă îngrijorătoare. Dacă vorbeşti cu oamenii, toţi îţi spun "Da, TVR-ul are programe cu­ra­te, emisiuni interesante, filme bune, neîntrerupte de publicitate! Îmi place mult!". În schimb, când te uiţi pe audienţe, e limpede că ele nu reflectă entuziasmul acela declarat. Deci, în clipa asta, oa­menii pot fie să consume brand-uri de presă care selectează pentru ei informaţia şi nu îi îngroapă în frânturi de adevăr şi multă gălăgie, fie să ştie ei înşişi foarte bine ce caută şi să-şi găsească surse de încredere. Altfel... se ajunge în zona "dureroasă" a consumului de pre­să fără dis­cer­nământ, pentru că jurnalismul tabloid, care a devenit preponderent, e foarte bine propagat şi răs­punde unor slăbiciuni ale structurilor noastre fi­zio­logice şi mentale, astfel încât e extrem de simplu să cazi în capcanele lui dulcege. E ca în su­permarket: vrei să mănânci sănătos, trebuie să te ins­truieşti, să descoperi care sunt sursele de încre­dere şi să fii dispus să plăteşti puţin mai mult. Dacă vrei să ieşi ieftin, te duci la orice raft şi pui în coş produsele cu ambalajul cel mai colorat şi care miros cel mai plă­cut. Neluând în considerare ingredientele dubioase ale acelor produse, faptul că mirosul lor plăcut e sintetic, iar ambalajele care-ţi iau ochii sunt rezul­tatul unor studii de marketing care ţi-au iden­tificat slăbiciunile şi acum le exploatează.

Anii americani

- Vreme de doi ani ai stat în America şi ai rea­lizat corespondenţe pentru TVR. Ţi-a folosit aceas­tă experienţă, de neimaginat înainte de '89?

- În State, am văzut la prima mână un jurnalist intrând la închisoare, pentru că a refuzat să-şi di­vulge sursa în faţa unui judecător federal. Am văzut presa fiind extrem de părtinitoare, dar într-un mod transparent. Pe principiul "Te uiţi la noi/ ne citeşti? Atunci vezi că noi ţinem cu X şi astea sunt prin­cipiile noastre". Inclusiv "New York Times"-ul are nişte principii pe care le declară limpede. Mi se pare important să-ţi respecţi consumatorul într-atât încât să-l anunţi clar, din start, că "uite, asta e părerea mea". Stilul ăsta de presă s-a potrivit perfect cu primele două lecţii pe care le-am învăţat eu la şcoa­la de jurnalistică: 1. Nu există obiectivitate şi 2. Prima dată, în pagina de ziar, se pune pu­bli­ci­tatea. E bine să fii scuturat aşa, de la început, ca să nu te duci în donquijotisme! În America am văzut presă foarte bine făcută, am cunoscut nişte legende ale domeniului... Pe de altă parte, având norocul să merg de câteva ori la Casa Albă, în Congres şi la De­partamentul de Stat, am acoperit procesul lui Christopher Van Goethen, sergentul american care l-a ucis pe Teo Peter, românul nostru de la "Com­pact", şi aşa am putut să constat cât de bine sunt instruiţi şi cei din instituţii în ceea ce priveşte relaţia cu presa. Răs­pun­deau cu promptitudine şi substan­ţial oricăror în­tre­bări, chiar şi celor venite din partea unui co­res­pondent străin, sosit dintr-o ţară pe care poate că nu erau capabili nici s-o localizeze pe harta lumii. Sau, dacă nu puteau să răspundă în clipa aceea, dar promiteau că, a doua zi, la 10, să spunem, aveau să-mi dea răspunsul, atunci a doua zi, la 10, telefonul îmi suna şi primeam răspunsul. Apoi am mai ob­ser­vat ceva: oamenii au atât de multă încre­dere în pre­să, încât o "simplă" anchetă jurnalistică este su­fi­cien­tă ca să angreneze consecinţe politice. Am vă­zut demisii din Congresul american, demisii ale unor oameni foarte puternici, date pentru că apăruse în presă o anumită informaţie care năştea suspiciuni justificate în legătură, nu cu legalitatea -atenţie! -, ci cu mora­litatea ocupării unei funcţii. În situaţii de acest gen, oamenii respectivi se retrag sau sistemul politic îi expulzează. Când am con­sta­tat această rea­litate, mi s-a părut ceva incredibil. Pentru că la noi, presa era plină, încă din anii 1990, de demas­cări, anchete şi dezvăluiri, dar ele nu avu­seseră niciodată vreun efect.

- America, marea putere a lumii, cum ţi s-a părut? Visul american este o realitate?

- Am pornit spre Statele Unite cu impresia că plec de la marginea imperiului, la Roma. După doi ani, m-am întors în România mult mai puţin naiv. (râde) Am constatat că democraţia există doar în scrierile lui Platon şi că în Statele Unite e o formă de gu­ver­nare funcţională, dar care nu cred că bi­fează toate punctele unei democraţii ideale. Şi-ţi dau şi un exemplu recent: preşedintele Barack Oba­ma, în discursul de adio susţinut înainte de plecarea de la Casa Albă, a trebuit să dedice primele 5-10 minute explicării unor principii democratice popo­rului american. Or, nu poţi să nu te întrebi şi să nu te miri cât de fragilă e democraţia americană dacă un pre­şedinte trebuie să ţină lecţii elementare de principii democratice, în anul 2016! În esenţă, Ame­rica func­ţionează. Cel puţin până la un punct. Sau, altfel spus, acolo problemele intervin la scară mult mai ma­re decât la noi. Cei din State nu-şi mai pierd vre­mea cu mărunţişuri. De asta, uneori, e greu să de­pis­tezi problemele respective. Un lucru uriaş e mai greu de văzut - vezi o unghie şi-ţi e dificil să-ţi dai sea­ma că unghia aia îi aparţine Colosului din Rho­dos. Apoi, tot în America, am văzut sărăcie cum nu am văzut în România, tot în America am văzut fir­­­me de asigurări care făceau tot ce le stătea în pu­tinţă ca să nu plătească poli­ţe­le... Şi-ar mai fi multe de povestit. În concluzie, eu n-aş trăi în Statele Unite, dar m-aş duce oricând aco­lo în vizite scurte.

- Nici în România noastră viaţa nu este sim­plă. Nu prea mai există principii. Nici un mâine nu este aşa cum îl aştep­tăm. Te temi de schimbări?

- Sunt în TVR de 15 ani, dar anii aceştia nu au fost lini, ci presăraţi cu ne­numărate schimbări. Aşa­dar, profilul meu psiho­lo­gic nu e acela al unui om care se teme de schimbare, iar ceea ce am învăţat din toate aceste "răsuciri" de tra­seu e că ideea de schim­bare perpetuă e valoroasă în sine, dar unele lucruri capătă greutate în timp, datorită anduranţei lor. Şi ca să aduc oile în ţarc şi să mă refer la ceea ce fac eu: cred că oamenii se rapor­tează cel mai bine la un prezen­tator care îmbătrâ­neş­te ală­turi de ei, pe ecran. Asta e ceva ce am desco­perit tot în America: acolo am văzut prezentatori care erau "pe sticlă" de 30 de ani şi care, pentru că de-a lungul în­tre­gii cariere îşi res­pec­taseră standardele şi principiile, se bucurau şi după atât de mult timp de o simpatie şi de un respect uriaş din par­tea telespec­tatorilor. Îmi pa­re rău că, în România, cel mai longeviv pre­zen­ta­tor nu este la tele­viziunea publică, ci la una privată. Nu ar fi trebuit să se întâm­ple aşa!

Mama, tata şi prietenii

- Mihai, în existenţa ta atât de dedicată tele­vi­ziu­nii, mai este loc şi pentru viaţă privată?

- Viaţa mea privată se compune din mama şi tata, care s-au mutat din Bucu­reşti, dar cu care am o re­laţie strânsă şi-i văd săptă­mânal, şi din prietenii mei, nu mulţi, dar apropiaţi, de încredere şi cu care mă simt foarte bine. Mi se pare destul de obositoare viaţa socială şi atunci stau retras în propriul meu univers... Sunt pasionat de arta plastică. Am şi un site măricel (artindex.ro), pe care l-am pornit în 2007. În perioada şcolii am de­senat şi eu, studiasem în facultate semiotică, foto­gra­fie, scenariu de film, deci domenii tangente, în plus, întotdeauna mi-a plăcut să înţeleg ce văd. Ajun­gând în America, am descoperit că muzeele pot să fie şi altfel decât cele pe care le ştiam eu - mai deschise, mai dinamice. Sunt ca nişte fiinţe vii. Şi expoziţiile la fel, se lepădaseră de conceptul rigid pe care îl cunoşteam eu din ţară. Întors în Ro­mânia, mi-am dat seama că nu cunosc nimic despre viaţa ar­tistică românească, mă refer la cea con­tem­porană. M-am dus la Inter­net, să văd ce se întâmplă pe la noi, şi era pustiu. Atunci am apelat la un fost pro­fesor din facultate, Tudor Octavian, care era conec­tat la lumea ate­lie­relor artistice şi mi-a deschis şi mie uşa asta. După care m-am gândit că poate şi alţii, interesaţi de domeniu, au resimţit aceeaşi frus­trare ca şi mine, că pe Internet nu existau nici un fel de informaţii şi am iniţiat un blog, care, în 2010, s-a transformat în site. Între timp, situaţia s-a schimbat radical. Domeniul artei contemporane este foarte bine reprezentat on-line, ceea ce nu poate decât să mă bucure. În rest, sunt mare amator de călătorii. Iubesc cu pasiune muntele: în facultate am făcut cursuri de ghid, mi-ar fi plăcut să mă dedau şi la căţărări şi la ceva activităţi speologice, dar am fost nevoit să mă înfrânez, căci sunt prea înalt şi masiv pentru aventuri de genul ăsta. Mă rezum deci la a face tot felul de trasee prin munţi. Cel mai recent m-am dus pe Jepii Mari şi, când am ajuns la Piatra Arsă, eram epuizat. Acum însă mă îmbol­deş­te dorul de Piatra Craiului. N-am mai fost de mult pe-acolo. Altfel... continui să citesc. Mi-am păstrat dragul de lectură din adolescenţă şi citesc şi azi de rup. Cel puţin două cărţi, în paralel: una de ficţiune, cealaltă de non-ficţiune.

- Din toate pasiunile tale lipseşte un singur cuvânt: dragostea. Nu eşti căsătorit, n-ai copii. De ce?

- Pur şi simplu, până acum n-a fost să fie. Dar, cândva, îmi doresc să am şi copii.