- Rona, tu eşti ca un licurici care zboară necontenit. Un licăr ici, unul colo, dacă vrea cineva să te prindă, nu are nicio şansă. Ieri erai în Bucureşti, azi, când să vorbim, dusă ai fost. Eşti acasă, la Paris?
- Sunt acasă, dar nu la Paris. Tocmai m-am mutat definitiv din capitală. Anul acesta ne-am adunat un grup de artişti şi ne-am propus să creăm un loc cu ateliere de pictură, sculptură, muzică şi dans. Ceva pentru noi, pentru inimile şi pasiunile noastre, ceva special. Locul ales a fost sudul Franţei, şi în câteva luni, mutaţi am fost cu toţii, aşa că acum organizăm un centru artistic creştin, care să cuprindă toate aceste activităţi. De locuit, am ales un orăşel mic, al cărui nume prefer deocamdată să-l păstrez pentru mine, că prea-mi place aici.
- Îmi amintesc că la ultimul nostru interviu pomeneai că ţi-ar plăcea să ai o casă în sudul Franţei. Aşadar, vis împlinit?
- Am spus eu asta? Colosal! Genial! Chiar nu mai ţin minte, şi mă mir, pentru că eu consider decizia mutării ca fiind una spontană. Dar faptul că eu ţi-am spus atunci că mi-ar plăcea o astfel de schimbare totală nu face decât să-mi întărească convingerea că am făcut un lucru extraordinar. De multe ori în viaţă mi s-a întâmplat să am de ales, fără să aleg. Adică, să mă trezesc că a ales viaţa pentru mine anumite lucruri. Iar acum mă simt ca şi cum dintotdeauna am vrut să fiu în acest loc, ba chiar parcă aş fi trăit mereu aici. Foarte ciudat. M-am născut într-un oraş mare, în oraş mare am crescut, în oraş mare m-am maturizat, dar abia acum sunt acasă. Cred că, de fapt, vocaţia mea reală a fost dintotdeauna să locuiesc la ţară. Probabil că de aceea acum, când am prima mea casă pe pământ, mă simt, în sfârşit, cu adevărat acasă. Ciudată e viaţa... După Revoluţie, eu m-am mutat din Bucureşti la Paris cu o valiză, şi acum, de la Paris în sudul Franţei, am avut nevoie de trei camionete. Cum oi fi reuşit să adun atâtea lucruri?! Spun asta şi pentru că de ani de zile m-am dezvăţat să mai păstrez toate nimicurile: o piatră care-mi aduce aminte de nu ştiu ce moment, o bluză veche, dar care are o amintire... Am învăţat să trăiesc în prezent. Nu mai colecţionez nostalgii, cu excepţia mobilelor stil din casă, pe care mi le-au lăsat drept zestre părinţii mei. Acum mutarea a durat două luni, iar de la Bucureşti la Paris, m-am mutat într-o după amiază. Primul meu apartament de la Paris a fost în Montmartre, un cartier foarte boem. Aveam o valijoară şi o lampă de cristal, pe care o recuperasem de la cineva care o aruncase. La vremea aceea francezii se modernizau, nu mai voiau ca locuinţele lor să semene cu palatul de la Versailles (ha, ha!), aşa că aruncau foarte des şi obiecte cu adevărat preţioase. Îmi aduc aminte că apartamentul avea scară exterioară, iar iubitul meu, pentru care venisem de fapt la Paris, urca la mine pe ea şi intra pe fereastră. Un soi de Romeo şi Julieta. Ce să-ţi doreşti mai mult la vremea aceea, la vârsta aceea, decât un apartament în Paris şi un iubit francez extrem de romantic, care intră la tine pe fereastră?!
- E totuşi surprinzător pentru un artist, care are locul lui în Paris, să plece definitiv într-un mic orăşel. De ce sudul?
- Totul îmi place aici. Căldura, mâncarea pe care o ador se găteşte aici, raţa mea preferată nu merge fără smochine, iar aici e patria lor, uleiul de măsline, pe care eu l-aş adăuga peste orice, e la el acasă în sudul Franţei. Apoi, e lumina. Lumina asta propice pentru pictură: minimum trei sute de zile însorite pe an. Cândva, am strecurat un bilet sub statuia Sfântului Iosif, în care îi spuneam că mi-ar plăcea să am o casă, o capelă, un atelier de creaţie, o mică grădină, o terasă şi un balcon. În casa aceasta în care m-am mutat le am pe toate. E foarte frumos: vegetaţie luxuriantă, marea e la cinci minute, muntele pe care se poate schia - la o oră distanţă. Acum sunt 26 de grade. Parcă aş fi în vacanţă, în propria mea casă.
Iarnă cu flori de lămâi
În costum popular
Iubitul de tata
- Nu-mi va lipsi Crăciunul cu zăpadă. Şi oricum, Les Alpiels (Alpii Mici) sunt foarte aproape, iar acolo e zăpadă adevărată. Aici, la mare, decoraţiunile sunt cam artificiale, dar tot e frumos. Căsuţe de Crăciun, luminiţe, târg cu obiecte create manual şi bunătăţi de tot felul. Te plimbi cu măgăruşul prin iarmaroc, precum Fecioara Maria, acum două mii de ani. Nu frigul şi zăpada fac Crăciunul, ci tot ceea ce semnifică el. Vinerea viitoare, de pildă, împreună cu fata mea, Sumalya, vom cânta, în corala bisericii, colinde de Crăciun în franceză şi engleză. Să faci lucrul acesta te umple de bucurie creştină mult mai mult decât o iarnă autentică.
- Arată frumos, nimic de spus. Parisul e luminat feeric, precum marile oraşe ale Europei, dar să ştii că nici la Paris nu dădeam importanţă acestor lucruri, precum nu dau nici acum. Alte întâmplări îmi aduceau mie bucurie. În fiecare an făceam o misiune cu cântece de Crăciun, colindam peste tot şi invitam oamenii la slujbă. Apoi, organizam o masă la Biserica Sfânta Treime (Trinité) pentru cerşetori, oamenii străzii, nevoiaşi. În fiecare an, preferam să facem Crăciunul aşa, şi nu acasă, cu o masă doldora de mâncare numai pentru noi. Era divin. Dădeam cadouri, beam şampanie. Pentru mine, acesta este spiritul Crăciunului, de care se tot vorbeşte. "Aproapele" care are nevoie de ajutor nu e chiar cel de lângă tine din casă, e ceva mai încolo, zgribulit de frig, fără casă şi rude care să-l cheme la masă. Trăim într-o lume în care este nevoie ca fiecare dintre noi să fie aproapele celuilalt. Era frumos de Crăciun la Paris, vedeam de pe fereastră întreg oraşul, de pe dealul de la Sacré Coeur, dar cele mai frumoase erau aceste evenimente caritabile pe care le organizam. Acelaşi lucru voi face şi-aici, în sud, iar dacă zăpada e înlocuită de lămâiul din curte, nins de flori albe şi parfumate, nu mă supăr deloc.
Parisul negru
Ritmuri incendiare
- Deloc. Acum câteva zile am fost la Paris, timp în care s-au lansat două avertizări de atentate şi era poliţie peste tot. În curând plec iar pentru un concert acolo, şi parcă am inima strânsă. Lumea face eforturi să se distreze, dar ştim cu toţii, mai ales cei care trăim sau am trăit acolo, că în mod progresiv, în ultimii ani, oraşul a devenit din ce în ce mai sumbru şi mai periculos. O stare de alertă, de bănuială, de îndoială. Dacă cineva îşi uită sacoşa pe peron, nu mai circulă trenurile două ore până vine o armată întreagă să o ridice. E un sentiment de frică permanent. Îţi spun sincer, în minunatul Paris este acum o atmosferă în care nu se poate trăi. Ştiu că peste tot este nesigur astăzi, se poate întâmpla oriunde orice, dar la Paris, la fiecare colţ de stradă, sunt patrule înarmate până în dinţi. Degeaba mergi la o piesă de teatru, dacă la intrare e un soldat cu patru grenade atârnate de el. Ce mai, pentru mine Parisul nu mai este deloc ce-a fost şi nu cred că va mai fi vreodată. Uite un exemplu: eu, pe vremuri, la Paris, nu intram niciodată mai devreme de cinci dimineaţa în casă. Trăiam noaptea. Mergeam la multe cursuri de dans, de la hip hop, la tango argentinian. Noaptea mergeam pe stradă în costum de tango, cu perucă, eram cât de frumoasă puteam să fiu, şi nicio clipă nu mi-a fost frică, niciodată nu mi s-a întâmplat nimic. Îţi vine să crezi că astăzi, oamenii din Paris se urâţesc intenţionat, ca să nu atragă atenţia?! Eu cred că pe termen lung aceasta este adevărata lovitură dată Parisului: i s-au furat libertatea, pentru care francezii au făcut revoluţie, farmecul, boemia. Cât de trist poate fi ca vestita cochetărie pariziană să dispară în câţiva ani! Acesta nu mai este Parisul meu, aşadar un motiv în plus să plec de acolo.
Un Bucureşti mondializat
Acasă, peste tot
- Nu voi discuta politică. Nici nu mă interesează. Îţi voi răspunde la întrebare doar prin ceea ce observ, aşa cum mi-ai propus. Voi începe cu Bucureştiul, oraşul meu natal. Metropola aceasta va intra în colaps în curând, pentru că nu va mai putea susţine aglomeraţia. A centralizat tot ce înseamnă business din România. A devenit o metropolă gigantică, în care este de netrăit. Au construit mall-uri în centrul unui oraş care nu a fost conceput pentru aşa ceva. Mall-urile acestea au aglomerat şi mai tare oraşul şi, în plus, prezenţa lor a distrus orice urmă de comerţ de proximitate. Micile magazine, atelierele, meşteşugurile de familie: ucise. Toată lumea merge la hipermarket şi ia tone de mâncare de proastă calitate, pe care ajunge să o arunce. Ca un exemplu, nu de mult m-a sunat un prieten francez, dintr-un astfel de hipermarket din Bucureşti, unde mersese să-şi ia un borcan de muştar. Atât. M-a sunat pentru că s-a trezit în faţa a patru raioane de magazin, toate cu borcane de muştar pe rafturi şi nu ştia ce să aleagă. Chiar am şi râs de el: francezul pierdut printre borcanele de muştar din România. De ce avem nevoie de-atâtea lucruri?! Mijloacele de transport în comun sunt îngrozitoare, pentru că nu au niciun fel de prioritate, nu sunt adaptate pentru prezent, iar cu maşina îţi ia o oră să parcurgi 2 km. Lucrul acesta te izolează, devii prizonierul maşinii foarte mult timp dintr-o zi. Iar în trafic, altă nebunie. Se conduce nervos, haotic, cu viteză. Ţin minte şi acum şcoala de şoferi făcută în Bucureşti, în care instructorul îmi ţipa mereu în ureche: "Calc-o, Rona, calc-o!". Şi o călcam. Permisul l-am luat până la urmă în Franţa şi am repetat acolo şcoala. Ştii care au fost primele două lecţii? Curtoazia la volan şi condusul economic, cu minim de poluare, să nu turezi maşina ca un tembel. Eu nu spun lucrurile acestea cu reproş, ci cu tristeţe. M-ai întrebat cum văd Bucureştiul şi aşa îl văd. Iar restul României: o ţară minunată, verde şi pustiită. Totul pare să se fi mutat în capitală, ceea ce face ca restul ţării să pară pustie. Am traversat-o toată în câteva rânduri. Sate goale lângă oraşe goale. Oamenii de pe drum sunt bătrâni sau copii. Se vede clar cum maturii în floarea vârstei sunt plecaţi din ţară. Dinamica de la sat a dispărut. Ar trebui să ne brevetăm produsele tradiţionale, reţetele, ia românească ar trebui şi ea să devină marcă proprie. Să nu ne lăsăm asimilaţi complet şi mondializaţi. Ar fi păcat, mare păcat! Românii, oamenii aceştia frumoşi şi creativi, să se piardă în banal... Minunea asta de ţară să rămână fără păduri, fără sălbăticie, fără tradiţie. Copiii aceştia isteţi şi frumoşi să crească fără părinţi... Eu din dragoste spun lucrurile astea.
- Dar şi tu ai plecat. Cu cine să facem toate aceste lucruri, dacă românii pleacă?
- Să nu creadă cineva că aş vrea să mă disculp. Şi eu am plecat, aşa e, dar eu am plecat din România acum foarte multă vreme, urmându-mi dragostea. M-am îndrăgostit, mi-am luat valiza de care-ţi povesteam şi am plecat. Am aruncat cu pietre la Revoluţie, am urlat de bucurie că a căzut comunismul, mi-am făcut planuri prin care să pun umărul la reconstrucţia ţării. Dar iată că viaţa te poartă unde nici nu te aştepţi: nu am plecat din România pentru un alt fel de trai, ci după inimă. Fără această poveste de dragoste, aş fi asistat şi eu, în direct, la istoria ţării mele din ultimii douăzeci şi cinci de ani, cel mai probabil, aş fi fost un martor la fel de neputincios precum românii rămaşi, poate că aş fi trecut prin aceleaşi crize, poate că aş fi plecat ca şi ei, la mai bine, poate că aş fi rămas. Nu ştiu. Acum nu mă pot întoarce definitiv, pentru că tatăl fetei mele este francez. Să mă stabilesc în România ar fi pe de o parte ilegal, pe de alta, nedrept pentru tatăl Sumalyei. Aceasta e situaţia mea. În ciuda faptului că România are o populaţie foarte îmbătrânită, iar concepţiile celor de vârsta a doua nu se mai schimbă, au rămas totuşi oameni care pot face o diferenţă, tineri inimoşi şi creativi, care au ales să nu plece, au poftă şi putere de a schimba lucrurile. Trebuie doar să fie lăsaţi. Să nu fie nevoie de o nenorocire, precum cea de acum un an, de la Colectiv, pentru ca aleşii ţării să asculte cu adevărat ce vrea tineretul. Am încredere. Ne vom reveni, ne vom trezi.
"Sunt în pace cu mine"
Frumuseţe gânditoare
- Da. A fost un an creativ. Lucrez la două proiecte personale de disc şi un al treilea cu "DJ Tagada". Am trei filme în care am jucat în Franţa, la unul am scris şi muzica. Sunt filme de succes, care se difuzează de luni de zile încontinuu. Am avut concerte, emisiuni, şi în ţară, şi în Franţa. E drept că am avut nevoie şi de o perioadă de linişte şi retragere, pentru că anul acesta l-am pierdut pe tata, şi timp de şase luni am fost într-un doliu de o tristeţe nemărginită. Abia de curând mi s-au luminat inima şi sufletul, cu certitudinea că tata este viu, în ceruri. Până acum, tristeţea mi-a copleşit convingerile creştine. O tristeţe surdă e doliul. Dar acum sunt bine, ştiu cu certitudine că tata e viu, doar nu mai există pe pământ. Muzical vorbind, voi încheia anul cântând la Londra, pentru o comunitate enormă de români de acolo, iar pe 31 decembrie, voi cânta la Bruxelles, pentru o sută de mii de români. Am un sentiment ciudat: pe de o parte, este o bucurie pentru mine să le pot cânta, să fiu dorită, pe de altă parte, încerc un sentiment de tristeţe, că în Europa există comunităţi gigantice de români, că România s-a mutat în afara României. În plus, lucrez la o carte. O carte despre mine şi viaţa mea, dar care este mai degrabă o mărturie despre credinţă. O carte scrisă în stilul Dan Puric, şi nu un roman autobiografic în sensul clasic al termenului. Vor fi şi proiecte în România, anunţate la timpul lor.
- Rona, cum te găseşte sufleteşte finalul acesta de an?
- Sunt în pace cu mine. Casa aceasta nouă mi-a adus un mare echilibru, şi simt că intru într-o perioadă de reconstrucţie a mea. Primul pas este reîntoarcerea la natură. Casa unui om este o prelungire a epidermei sale, şi poate de aceea am dispreţuit mereu blocurile. Ele anulează complet acest sentiment de intimitate, de comuniune cu locul în care locuieşti. În casa în care m-am născut era un univers al bunicilor mei: unic, recognoscibil, care vorbea foarte mult despre ceea ce ei erau. Am vrut şi eu lucrul acesta şi aflu acum, în cel mai plăcut şi mai surprinzător mod cu putinţă, că aveam dreptate să mi-l doresc. Zâmbesc încontinuu aici, am adus-o şi pe mama din Canada, să locuiască cu mine şi cu Sumalya. Aşadar, sunt foarte fericită şi liniştită. Un an destul de greu, răsplătit de un final fericit.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
