Stop-cadru
- Suntem la doar o zi distanţă de victoria ta fulminantă de la "Vocea României", pentru care te felicităm. Nu e chiar uşor să câştigi o asemenea competiţie, la doar 17 ani! Deşi emoţia e greu de pus în cuvinte, te întreb cum a fost?
- În prima clipă am îngheţat. Nu mai eram sigură că am auzit realmente numele meu sau că doar mi s-a părut! Apoi, în următoarea fracţiune de secundă, când am realizat că, totuşi, eu am câştigat, am avut senzaţia că s-a oprit lumea în loc. Parcă eram într-un stop-cadru dintr-un film! Nu ştiam cum să reacţionez: să mă mişc din loc sau nu, ce să fac... Nu m-am confruntat niciodată cu o asemenea bucurie imensă. Nu-mi venea să cred că eu sunt Vocea României. Chiar eu! Am înnebunit de fericire! Nu m-am mai stăpânit şi am început să ţopăi pe scenă, m-am aruncat pe podea... Luminile parcă dansau împrejurul meu, iar când a prins să cadă şi ploaia de confeti, a fost ca într-un vis. Parcă eram într-o altă lume: plângeam şi râdeam în acelaşi timp.
- A fost un premiu pe deplin meritat. Vocea ta este, cu adevărat, de excepţie. O moştenire pe linie de familie?
- Nici vorbă! Toţi din familia mea au voci de măgăruşi. (râde) Poate - cine ştie! - o fi existat vreun străbun talentat, dar amintirea lui s-a pierdut. Chiar nu am habar cu cine semăn din punctul ăsta de vedere. M-am trezit, pur şi simplu, că pot să cânt.
- Când s-a întâmplat asta?
- Iniţial, la patru ani, am început să iau lecţii de pian, deşi la ore mai mult mă jucam cu profesoara mea, Diana: îi făceam unghiile, o coafam, râdeam împreună... Însă, ceva-ceva din muzică tot s-a lipit de mine, adică noţiunile de bază le-am asimilat. Apoi, la zece ani, am decis să renunţ la pian şi să încep să studiez chitara. Tatăl meu e prieten din copilărie cu Mihai Mărgineanu şi mereu mergeam la concertele lui. Mama lucra pe vremea aceea ca stewardesă şi tata nu avea cu cine să mă lase acasă. La concerte, Mihai mă lua şi mă căţăra pe o boxă, pe scenă, şi de-acolo vedeam şi ascultam tot. Aşa că, la un moment dat, am zis că vreau şi eu să cânt la chitară. "Ce? Eu sunt mai fraieră?" (râde) Ca atare, în clasa a IV-a, când aveam zece ani, am făcut rocada. Şi prima melodie pe care am învăţat-o la chitară a fost "Andri Popa", pe care o cântam şi cu vocea. Atunci am realizat că, de fapt, am şi glas, şi-am tot cântat şi-am tot cântat... nu m-am mai lăsat de "sportul" ăsta. (râde) Numai că, dintr-un anume punct încolo, am simţit că am nevoie de cineva care să mă ghideze. Pentru că eu cântam de capul meu, fără nici un fel de tehnică. Îmi plăcea cum mi se auzea vocea, însă crescând, am început să-mi doresc să înţeleg cum şi de ce ies sunetele într-un fel sau altul. Şi voiam să-mi şi controlez glasul mai bine. Aşa că în clasa a IX-a, prin semestrul doi, am mers la Crina Mardare şi am început să iau lecţii de canto. Datorită ei, am evoluat extraordinar de mult.
- Eşti singurul copil din familie?
- Da, şi am avut noroc de o mamă şi de un tată foarte deschişi, care întotdeauna m-au lăsat să fac ce vreau şi m-au sprijinit din răsputeri. Un singur lucru mi-au cerut: când fac ceva, să fiu cea mai bună. De-asta, de pildă, nu s-au împotrivit nici când am cerut să merg la liceul Tonitza. Îmi plăcea să desenez şi i-am rugat să mă mute la şcoala asta. Între timp, s-a dovedit că desenul nu e drumul meu, adică nu vreau să fac o carieră din asta, îl păstrez doar ca pe o metodă de relaxare şi ceva care îmi încântă sufletul. Drumul meu are legătură cu scena - de muzică, de teatru, scenă să fie!
- Te interesează şi teatrul?
- Da, un an şi jumătate am făcut parte din trupa de teatru "Ocaua". Era o trupă de liceeni, îndrumată de doi profesori - Gabriela Bobeş şi Ionuţ Popescu. În formula asta am mers şi am jucat foarte mult în festivaluri de teatru pentru liceeni. Jucam orice. Am fost şi prinţesă, şi călugăriţă, şi bârfitoare, şi "paraşută"...
O surpriză cât toate zilele
- La "Vocea României" cum ai ajuns?
- Într-o zi, astă vară, eram la bunica, când m-a sunat tata şi mi-a zis: "Ştii ce-am făcut eu azi?" "Ce-ai făcut, tată?", l-am întrebat. "Te-am înscris la Vocea României." "Cum aşa? Fără să-mi spui nimic? Nu pot să cred!" Îţi dai seama: m-a luat ca din oală! Întâi m-am blocat, după care mi-am dat seama că e o hotărâre măreaţă. (râde) În schimb, când am ajuns la preselecţii, m-au luat nişte emoţii cât casa. Iar ele nu s-au diminuat deloc pe parcurs. Din contră! Cu cât înaintam în competiţie, deveneam din ce în ce mai emoţionată şi mai stresată. Miza era din ce în ce mai mare, trofeul se apropia din ce în ce mai mult şi nu voiam să-l las să-mi scape.
- Păreai stăpână pe tine, chiar sigură... Mă şi miram, de unde atâta detaşare, la doar 17 ani...
- Mi-a fost foarte greu, chiar sunt mândră de mine că am fost capabilă să mă ţin în frâu.
- Ai vreo tehnică de dat împrumut?
- Am încercat să gândesc pozitiv, să nu mă las cuprinsă de îndoieli şi de frici. Mi-am zis tot timpul că o să fie bine şi că, orice s-ar întâmpla, eu mereu trebuie să dau tot ce pot, fiecare apariţie pe scenă să însemne cea mai bună prestaţie a mea pe piesa respectivă. Uite, aseară, puteam să ies şi pe locul cinci, că tot nu m-aş fi supărat, pentru că de fiecare dată când am cântat am fost "varianta" mea cea mai bună.
Doi aşi: Tudor Chirilă şi Tibi Albu
- Minunat! M-am înţeles foarte, foarte bine cu el. Tudor e un profesor extraordinar. Mi-a dat nişte sfaturi excelente, care mă vor ajuta încă mult timp de-acum încolo. Mai ales că ele nu s-au rezumat doar la muzică - mi-a dat sfaturi şi pe zona de actorie şi sfaturi aşa, de viaţă... Tudor e şi un om foarte bun, cu o inimă mare şi caldă. M-am bucurat foarte tare că l-am cunoscut şi că am avut ocazia să lucrez cu un om aşa minunat. Şi în continuare vreau să ţinem legătura. Nu scapă el de mine aşa, cu una, cu două! (râde)
- Dintre ceilalţi membri ai juriului, te-a impresionat careva în mod special?
- De respectat îi respect pe toţi, pentru că fiecare dintre ei este un artist excepţional. Dar trebuie să recunosc că m-am legat ceva mai mult de Marius Moga. Faţă de mine, el s-a purtat cu multă căldură, aşa că, în culise, cel mai mult cu el am vorbit. A fost, pur şi simplu, o chestiune instinctivă, eu fiind o structură foarte emoţională: sunt plângăcioasă dar şi râzăcioasă, sunt iubăreaţă, lipicioasă... Ce mai, ca un copil! (râde)
- Crezi că duetul cu Tibi Albu a fost un punct important pe drumul tău către izbândă?
- Da, foarte, foarte important! Când am fost acceptată la "Vocea României", am început să visez cum ar fi să câştig, şi mereu mă imaginam cântând la un moment dat cu Tibi. Apoi, când am aflat că am intrat în finală, i-am zis lui Tudor: "Trebuie să ne apucăm de treabă, dar mai e ceva: eu vreau din tot sufletul să cânt cu Tibi Albu!" Ideea a fost a mea. Dar când l-a adus Tudor, parcă tot nu mi-a venit să cred! Am fost incredibil de fericită! Nu-l cunoşteam pe Tibi, îl văzusem doar la televizor, dar îl apreciam foarte, foarte mult pentru vocea lui, şi ca artist. Iar acum, după ce am lucrat cu el, mi-am dat seama că e şi un om extraordinar de bun şi de frumos. Plus că e şi foarte haios! Ne-am înţeles super-bine! Iar la nivel de muzică, m-a ajutat enorm: a fost un coechipier foarte generos, mi-a dat multă încredere în mine. Am simţit că mă susţine cu adevărat. Şi vocile ni s-au potrivit foarte bine... De-asta a ieşit momentul cu el superb! Sau, cel puţin, eu aşa l-am perceput.
- Familia şi prietenii tăi cum au reacţionat faţă de triumful tău la "Vocea României"?
- Aseară i-am avut lângă mine, în gradene, pe mama, pe tata, pe Iris, cea mai bună prietenă a mea, pe Ştefan, iubitul meu, şi pe Aurică, vărul mamei mele. Şi, bineînţeles, în secunda în care s-a anunţat că eu am câştigat, au sărit cu toţii în sus până la tavan - ţipau şi plângeau de fericire şi ţopăiau şi ei, ca nişte copii. Iar când am ieşit de pe scenă, a început să-mi sune telefonul în neştire: o mulţime de cunoscuţi voiau să mă felicite. Iar apoi, acasă, mă aşteptau alţi prieteni: cu artificii, cu vuvuzele... A fost o nebunie! Am stat împreună toată noaptea să sărbătorim.
- Ce ai de gând să faci cu vocea ta, Teodora? Ai în faţă un viitor extraordinar.
- Până atunci, soseşte Crăciunul şi se anunţă şi Anul Nou... Cu trofeul "Vocea României" în braţe, mai încap şi alte dorinţe la finalul acesta de an?
- Mai am o dorinţă mare, care nu ţine doar de anul 2017, ci de toată viaţa: vreau să mă menţin cu picioarele pe pământ, să nu mă las dusă de valul succesului! Asta îmi propun: să fiu atentă, să nu mă las copleşită de izbânda de la "Vocea României" şi de ce o mai urma. Vreau să rămân, în suflet şi în comportament, aceeaşi fată care sunt azi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
