Colindele bătrâneşti şi cocile mamei
- Noi am fost 10 copii, şi de Crăciun sărbătoream foarte simplu: cântam toţi, în familie. Chiar dacă am fost o familie strâmtorată, în asemenea seri pofteam vecinii la noi: oameni bătrâni, care acum nu mai sunt, dar de la care am păstrat amintiri minunate. Făcuseră războiul, răbdaseră de sărăcie şi foame, dar aveau sufletul rupt din rai. Se mai încingeau şi la câte un cântec frumos - erau cântece tradiţionale, uneori chiar cântece de război, alteori doine, unele de jale... Vecinii noştri, şi bătrânele, şi bătrânii, ştiau să cânte foarte frumos colindele străvechi, care azi s-au pierdut.
De Crăciun, mama ne făcea coci. Pentru că un an de zile mâncam doar mămăligă, iar de sărbători nu aveam pâine, mama punea deoparte tot anul făină, o frământa de Crăciun şi cocea aluatul pe plita sobei. Îl lăsa să crească puţin, şi rupea câte o mână, o întindea frumos, o aşeza pe plită şi după ce se cocea, o întorcea pe partea cealaltă. Cocile ăstea erau tare simple, doar din făină albă, drojdie şi sare. Erau, de fapt, nişte mici pâinici, foarte gustoase, ceva foarte special pentru noi.
Dacă ar fi să mă întorc cu gândurile la perioada copilăriei, să ştiţi că nici acum nu aş vrea să o trăiesc altfel decât o trăiam atunci, chiar dacă eram tare săraci. Acum am ladă frigorifică şi două frigidere în casă, dar nu mă încântă deloc, mie unul îmi e dor de Crăciunul de atunci, de cântecele bătrânilor şi de cocile pe care le făcea mama pe sobă.
- Care o fi secretul, părinte, că bucatele Crăciunului din anii copilăriei ni se par de o mie de ori mai bune decât bunătăţile sărbătorii de acum?
- Dragostea este ingredientul care le face pe toate. Dragostea a creat universul, dragostea ne-a creat pe noi şi dragostea făcea şi cocile care ieşeau din mâna mamei. Acesta este secretul. Să ştiţi că mâncarea pe care o mâncăm acum e seacă şi stearpă, pentru că totul se face comercial şi fără dragoste. Adică, ţinta nu mai este să îi placă aproapelui meu ce am făcut eu, ci să îi iau banii. De aceea trăim aşa, pentru că e tot mai puţină dragoste, iar unde e mai puţină dragoste, e tot mai puţin Dumnezeu, pentru că Dumnezeu însuşi este negrăitul izvor al iubirii. De aceea îmi e foarte drag să îmi aduc aminte de mama mea. Ea le făcea pe toate din dragoste, draga de ea. A fost o femeie specială, şi chiar dacă am fost zece copii, am ştiut şi eu şi o ştiu şi fraţii mei că pe mine m-a iubit cel mai mult dintre toţi. Cred că forţa care m-a împins înainte în viaţă a fost dragostea mamei mele. Şi acum beneficiez încă de acea încărcătură. Mi-a dat atâta iubire, cât să îmi ajungă pentru o viaţă întreagă. Cred că şi în veşnicie o să îmi ajungă dragostea pe care mi-a dat-o mama mea.
Busuiocul Crăciunului
Mama, draga de ea
- Da. Şi acum, după 25 de ani de preoţie, simt în nări mirosul busuiocului de la Crăciun şi Bobotează. Abia aşteptam să vină preotul, era mare sărbătoare în casa noastră. Aveam respect unul faţă de celălalt şi ne aşezam, când sărutam crucea sau icoana Naşterii de la Stea, în ordinea în care ne-am născut - nimeni nu se punea înaintea celui mai mare. Tata era primul, după aceea mama, iar noi, în ordinea în care ne-am născut. Era un ritual foarte frumos, şi niciodată nu aşteptam Steaua de Crăciun sau pe preot cu Boboteaza, fără să fim îmbrăcaţi curat. Nu aveam noi haine bune, dar trebuia să fie neapărat foarte curate, şi noi foarte spălaţi. Îmi aduc aminte că cel care mergea cu Steaua era chiar naşul meu, cantorul bisericii. Acum se merge cu icoana Naşterii Domnului, dar la noi, se mergea cu o Stea. Era Steaua bisericii, avea o coadă ca de cometă şi era îmbrăcată în staniol, iar fiecare colţ al ei se termina cu câte un ciucure colorat. Această Stea se învârtea, iar în mijlocul ei era icoana Naşterii Domnului, care rămânea fixă. Parcurgerea întregului sat cu Steaua se făcea într-o singură zi, în ajunul Crăciunului. Uneori se întâmpla ca naşul cu steaua să ajungă acasă la noi târziu, când noi, copiii, cădeam ca eroii şi adormeam, pentru că de mici a trebuit să muncim în gospodărie. Dar dimineaţa, când mă trezeam, găseam întotdeauna în sân o bancnotă de 50 de lei, pe care mi-o lăsa el întotdeauna. Îmi amintesc şi acum că era o bancnotă cu chipul lui Alexandru Ioan Cuza pe ea, erau bani destul de mulţi - dacă am spune în bani de acum, cam cât o zi de coasă la un cosaş bun, care munceşte foarte greu. Cât o să trăiesc, şi poate şi în veşnicie, o să ţin minte bunătatea acelui om pentru mine, un copil smerit. Pentru mine era foarte special bănişorul acela lăsat de naş în ajunul Crăciunului, pentru că simţeam că particip şi eu cu ceva la bunăstarea familiei, adică se cumpăra ceva din darul pe care eu îl primeam din dragostea naşului meu.
- Crăciunul şi-a pierdut farmecul şi semnificaţia creştină de-odinioară. S-a comercializat total. Cum să facem să ne întoarcem la frumuseţea acestei sărbători?
Pe când era doar un copilaş care mânca, de Crăciun, coci
Rugăciuni în iarba verde
Părintele Gheorghe Colţea
- Dumnezeu a fost totdeauna cel mai apropiat prieten al meu - şi o spun cu mare sinceritate. Am stat de vorbă cu El, încă de când eram foarte mic. Am fost un copil foarte ciudos, pretenţios, şi întotdeauna mi se părea că sunt nedreptăţit. În clipele când mă simţeam aşa, îi spuneam lui Dumnezeu toată suferinţa sufletului meu. Mă exilam din casă, mă duceam în şopron şi stăteam în fân şi îmi plângeam problemele mele şi mă tânguiam cu voce tare. Îi spuneam lui Dumnezeu toate necazurile mele şi mi se părea că El mă ascultă. Şi de fiecare dată, El mi-a rezolvat suferinţele. După aceea, în adolescenţă, petrecându-mi toate vacanţele la stână, la tata, aş fi dorit să am şi eu un anturaj, să am prieteni, colegi cu care să zburd, ca orice năzdrăvan. Or, părinţii mei erau nevoiţi să ne ducă la stână vara, aşa că, de la 15 iunie, când luam vacanţă, a doua zi eram deja la stână, şi abia pe 14 septembrie veneam acasă. Îmi petreceam vacanţele în pustietatea frumoasă, ce-i drept, dar şi foarte grea, a muntelui. În pădure, în munţi, mă gândeam mereu la colegii mei, unde or fi, ce-or face? Şi îmi tânguiam necazul, mă jeluiam lui Dumnezeu. Păzeam câte un cârd de oi, singur, şi vorbeam cu El, stând aşezat pe câte o butură, pe un deluleţ. Aşa am învăţat psalmii. Ştiam foarte mulţi pe de rost, şi-i spuneam cu gura mare prin munţi. Simţeam că sunt într-un templu extraordinar de mare, o catedrală nefăcută de mâini omeneşti, de o măreţie necuprinsă. Eram înnebunit, pe atunci, de revărsatul zorilor şi de amurg. Noi ne sculam la patru şi jumătate dimineaţa, ca să mulgem oile, şi atunci păsările începeau deja să mişune, parcă natura, Creaţia, începea să prindă putere, zorii zilei erau ceva extraordinar pentru mine. Stânile noastre erau aşezate în apropierea unor izvoare care se scurgeau prin uluci fie din lemn, fie din piatră. Şi-mi aduc aminte că, pe la şapte şi jumătate dimineaţa, mă duceam să spăl găleţile în care mulsesem oile; şi mă dezbrăcam şi mă băgam în pielea goală în apa aceea ca gheaţa - nu stăteam mult - mă învârteam ca un peşte în ea şi ieşeam apoi afară. Iar seara, îmi plăcea să stau până spre 12 noaptea, când mergeam cu mânzările la însărat. Mă întindeam cu spatele pe iarbă, cu mâinile desfăcute, să privesc cum se aprind stelele pe cer şi să ascult simfonia pe care o intonau oiţele mele... Închipuiţi-vă, patru mii de picioare care se mişcă, şi pe care eu le auzeam prin pământul de care-mi lipeam urechea, şi o mie de guri care rup, încet, iarba. Şi, în tot timpul ăsta, când se întâlnea ziua cu noaptea, aerul prindea să se mişte în adieri de vânt care făceau să tremure încet frunzele copacilor. Era doar o boare, care la liziera pădurii nu mişca ramurile, numai frunzele, iar ele fremătau uşor, ca nişte clinchete de clopoţei. Şi atunci începeam să spun Psalmul 103 - "Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte. Întru strălucire şi în mare podoabă
"Fiind băiet, păduri cutreieram..." Gheorghiţă (dr.) cu un tovaraş din copilărie
- Şi aţi făcut asta?
- N-am făcut acest lucru, în schimb, am făcut altceva: m-am întors, nu demult, în acele locuri, cu prieteni de-ai mei, ca să le arăt cum este, să nu le cunoască doar din vorbe. Şi am pus trupul meu, care acum este deja trecut spre îmbătrânire, l-am aşezat pe pământ, cu mâinile desfăcute în formă de cruce, am privit cerul, dar n-am mai simţit ceea ce simţeam atunci. M-am dus acolo un alt om, un om care acum este bolnav, care pricepe altfel lucrurile. Atunci, în tinereţe, altfel vedeam şi simţeam lumea. Cred că perioada în care oamenii sunt cei mai iubiţi de Dumnezeu este tinereţea. Este tulburător de frumoasă. Pentru că Domnul Însuşi este permanent tânăr şi viguros. Noi credem, astăzi, că doar la bătrâneţe se ivesc marii duhovnici - într-adevăr, acumulăm experienţă şi avem la final mai multă ştiinţă a vieţii. Dar dragostea, zburdălnicia şi simplitatea vieţii sunt combinate cu acea naivitate a omului tânăr, care îi dă bucuria de a exista. Pentru a te însura, trebuie să fii puţin naiv pentru a avea curaj să iei pe cineva, să faci copii. Pentru a te aventura în examenele vieţii trebuie să fii puţin naiv. E frumoasă tinereţea, pentru că e frumos să ai prieteni, să ai încredere în oamenii de lângă tine, să ai încredere în creaţia lui Dumnezeu, să ai încredere în Dumnezeu.
Pe braţul tatei
Colţul de rai al Branului
- Tata a fost cioban, un om de munte, un om foarte puternic. M-a iubit mult. Îmi amintesc mâinile lui, mâini vânjoase - era tare bărbătos. Eu îl admiram, îmi plăceau barba, mustăţile lui, îmi plăcea că purta chimir, care avea mai multe buzunare, în care punea bănişorul pe care îl câştiga cu multă trudă. Iar toamna, când plecam la şcoală ca să învăţ să mă fac preot, tata sucea chimirul - pentru că în partea din spate avea banii mari, la care nu umbla, pentru că trebuia ca ei să se adune pentru şcoala mea. Acolo era banca lui tata! Sucea chimirul, mă îmbrăţişa, mă săruta şi scotea bănişorii strânşi acolo şi îmi dădea de drum.
Era un om cu o credinţă adâncă. De la el am deprins obiceiul să mă rog întotdeauna când mă spăl. Parcă îl văd şi acum, dimineaţa devreme, după ce mulgeam oile, avea obiceiul să se spele în zer. Aveam întotdeauna în curtea stânii nişte bidoane în care se aduna zerul, acolo veneau caii ciobanilor şi-l beau. Tata se spăla în zerul acela, apoi îşi lua câte un prosop, aşa, ca de stână, se ştergea pe mâini, în timp ce se plimba prin curtea stânii şi rostea rugăciuni.
Cârd de oi în Leaota
Îmi aduc aminte cum dormeam la stână, cu capul pe braţul lui. Noaptea, pe la unu, când isprăveam cu treburile şi ne trăgeam lângă strunga de oi, aşterneam un cojoc direct pe pământ ca să dormim, şi tata mă lua lângă el şi întindea mâna, iar eu îmi aşezam capul pe braţul lui. În nopţile acelea, când dormeam cu capul pe braţul lui, mă trăgea spre el şi îmi zicea: "Gheorghiţă, dă-mi spăticul, ca să nu răceşti". Mă încălzea cu trupul lui. Să ştiţi că dacă ar fi să îmi aleg moartea, mi-ar fi cel mai drag să adorm pe mână la tata, pentru totdeauna.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
