RONA HARTNER - "Sunt foarte fericită și liniștită"

Locuința mea totală e la țară

- Rona, tu ești ca un licurici care zboară ne­contenit. Un licăr ici, unul colo, dacă vrea cineva să te prindă, nu are nicio șansă. Ieri erai în Bucu­rești, azi, când să vorbim, dusă ai fost. Ești acasă, la Paris?

- Sunt acasă, dar nu la Paris. Tocmai m-am mu­tat definitiv din capitală. Anul acesta ne-am adunat un grup de artiști și ne-am propus să cre­ăm un loc cu ateliere de pictură, sculptură, muzică și dans. Ceva pentru noi, pentru inimile și pasiunile noastre, ceva special. Locul ales a fost su­dul Franței, și în câ­teva luni, mutați am fost cu toții, așa că acum or­ganizăm un centru artistic creștin, care să cuprindă toate aceste activități. De locuit, am ales un o­rășel mic, al cărui nu­me prefer deocam­dată să-l păstrez pen­tru mine, că prea-mi place aici.

- Îmi amintesc că la ultimul nostru in­ter­viu po­meneai că ți-ar plăcea să ai o casă în sudul Fran­ței. Așadar, vis împlinit?

- Am spus eu asta? Colosal! Genial! Chiar nu mai țin minte, și mă mir, pentru că eu consider decizia mutării ca fiind una spontană. Dar faptul că eu ți-am spus atunci că mi-ar plăcea o astfel de schimbare totală nu face decât să-mi întărească convingerea că am făcut un lucru extraordinar. De multe ori în viață mi s-a întâmplat să am de ales, fără să aleg. Adică, să mă trezesc că a ales viața pentru mine anumite lucruri. Iar acum mă simt ca și cum dintotdeauna am vrut să fiu în acest loc, ba chiar parcă aș fi trăit mereu aici. Foarte ciudat. M-am născut într-un oraș mare, în oraș mare am crescut, în oraș mare m-am maturizat, dar abia acum sunt acasă. Cred că, de fapt, vocația mea reală a fost dintotdeauna să locuiesc la țară. Probabil că de aceea acum, când am prima mea casă pe pământ, mă simt, în sfârșit, cu adevărat acasă. Ciudată e via­ța... După Revoluție, eu m-am mutat din Bucu­rești la Paris cu o valiză, și acum, de la Paris în su­dul Franței, am avut nevoie de trei camionete. Cum oi fi reușit să adun atâtea lucruri?! Spun asta și pentru că de ani de zile m-am dezvățat să mai păstrez toate nimicurile: o piatră care-mi aduce amin­te de nu știu ce moment, o bluză veche, dar care are o amintire... Am învățat să trăiesc în pre­zent. Nu mai colecționez nostalgii, cu excepția mo­bilelor stil din casă, pe care mi le-au lăsat drept zes­tre părinții mei. Acum mu­tarea a durat două luni, iar de la București la Paris, m-am mutat într-o după amiază. Primul meu apartament de la Paris a fost în Mont­martre, un car­tier foar­te boem. Aveam o vali­joa­ră și o lampă de cris­tal, pe care o re­cu­pera­sem de la cineva care o arun­case. La vre­mea aceea fran­cezii se modernizau, nu mai voiau ca locuințele lor să semene cu palatul de la Versailles (ha, ha!), așa că aruncau foarte des și obiecte cu adevărat prețioase. Îmi aduc aminte că apar­ta­mentul avea scară ex­te­rioară, iar iubitul meu, pentru care ve­nisem de fapt la Paris, urca la mine pe ea și in­tra pe fereastră. Un soi de Romeo și Ju­lieta. Ce să-ți dorești mai mult la vremea aceea, la vârsta aceea, decât un apartament în Paris și un iubit fran­cez extrem de ro­man­tic, care intră la tine pe fereastră?!

- E totuși surprinzător pentru un artist, care are locul lui în Paris, să plece definitiv într-un mic orășel. De ce sudul?

- Totul îmi place aici. Căldura, mâncarea pe care o ador se gătește aici, rața mea preferată nu merge fără smochine, iar aici e patria lor, uleiul de măsline, pe care eu l-aș adăuga peste orice, e la el acasă în sudul Franței. Apoi, e lumina. Lumina asta propice pentru pictură: minimum trei sute de zile însorite pe an. Cândva, am strecurat un bilet sub statuia Sfân­tului Iosif, în care îi spuneam că mi-ar plăcea să am o casă, o capelă, un atelier de creație, o mică grădină, o terasă și un balcon. În casa aceasta în care m-am mutat le am pe toate. E foarte frumos: ve­getație luxuriantă, marea e la cinci minute, mun­tele pe care se poate schia - la o oră distanță. Acum sunt 26 de grade. Parcă aș fi în vacanță, în propria mea casă.

Iarnă cu flori de lămâi

- Rona, vine Crăciunul. Nu prea știu cum arată în sud, oricum nu cu nămeți de zăpadă ca pe la noi. Nu-ți va fi dor de sărbătoarea de-acasă proiectată pe un fundal de iarnă autentică?

- Nu-mi va lipsi Crăciunul cu zăpadă. Și ori­cum, Les Alpiels (Alpii Mici) sunt foarte aproape, iar acolo e zăpadă adevărată. Aici, la mare, deco­ra­țiunile sunt cam artificiale, dar tot e frumos. Căsuțe de Crăciun, luminițe, târg cu obiecte create manual și bunătăți de tot felul. Te plimbi cu mă­gă­rușul prin iarmaroc, precum Fecioara Maria, acum două mii de ani. Nu frigul și zăpada fac Cră­ciunul, ci tot ceea ce semnifică el. Vinerea viitoare, de pildă, împreună cu fata mea, Sumalya, vom cânta, în corala bise­ricii, colinde de Crăciun în franceză și engleză. Să faci lucrul acesta te umple de bucurie creștină mult mai mult decât o iarnă autentică.

- Și Parisul? Am auzit că pe Sena, Crăciunul e fabulos...

- Arată frumos, nimic de spus. Parisul e lumi­nat feeric, precum marile orașe ale Europei, dar să știi că nici la Paris nu dădeam importanță acestor lucruri, precum nu dau nici acum. Alte întâmplări îmi aduceau mie bucurie. În fiecare an fă­ceam o misiune cu cân­tece de Crăciun, colindam peste tot și invitam oamenii la slujbă. Apoi, orga­nizam o masă la Biserica Sfânta Tre­ime (Trinité) pentru cer­șetori, oamenii străzii, ne­vo­­iași. În fiecare an, pre­feram să facem Crăciunul așa, și nu acasă, cu o masă doldora de mâncare numai pentru noi. Era divin. Dădeam ca­do­uri, beam șampanie. Pen­tru mine, acesta este spiritul Crăciunului, de care se tot vorbește. "Aproapele" care are nevoie de ajutor nu e chiar cel de lângă tine din casă, e ceva mai în­colo, zgribulit de frig, fără casă și rude care să-l cheme la masă. Trăim într-o lume în care este ne­voie ca fiecare dintre noi să fie aproapele celuilalt. Era frumos de Crăciun la Paris, vedeam de pe fereastră întreg orașul, de pe dealul de la Sacré Coeur, dar cele mai frumoase erau aces­te eveni­mente caritabile pe care le organizam. Același lucru voi face și-aici, în sud, iar dacă zăpada e înlocuită de lămâiul din curte, nins de flori albe și parfumate, nu mă supăr deloc.

Parisul negru

- Să mai adăstăm puțin la Paris. Oare și-a recâștigat marea capitală franceză strălucirea și bucuria, după grelele încercări prin care a trecut?

- Deloc. Acum câteva zile am fost la Paris, timp în care s-au lansat două avertizări de atentate și era poliție peste tot. În curând plec iar pentru un con­cert acolo, și parcă am inima strânsă. Lumea face eforturi să se distreze, dar știm cu toții, mai ales cei care trăim sau am trăit acolo, că în mod progresiv, în ultimii ani, orașul a devenit din ce în ce mai sumbru și mai periculos. O stare de alertă, de bănuială, de îndoială. Dacă cineva își uită sacoșa pe peron, nu mai circulă trenurile două ore până vine o armată întreagă să o ridice. E un sentiment de frică permanent. Îți spun sincer, în minunatul Paris este acum o atmosferă în care nu se poate trăi. Știu că peste tot este nesigur astăzi, se poate întâmpla oriunde orice, dar la Paris, la fiecare colț de stradă, sunt patrule înarmate până în dinți. Degeaba mergi la o piesă de teatru, dacă la intrare e un soldat cu pa­tru grenade atârnate de el. Ce mai, pentru mine Parisul nu mai este deloc ce-a fost și nu cred că va mai fi vreodată. Uite un exemplu: eu, pe vremuri, la Paris, nu intram niciodată mai devreme de cinci dimineața în casă. Trăiam noaptea. Mergeam la multe cursuri de dans, de la hip hop, la tango ar­gen­tinian. Noaptea mergeam pe stradă în costum de tango, cu perucă, eram cât de frumoasă puteam să fiu, și nicio clipă nu mi-a fost frică, niciodată nu mi s-a întâmplat nimic. Îți vine să crezi că astăzi, oa­menii din Paris se urâțesc intenționat, ca să nu atra­gă atenția?! Eu cred că pe termen lung aceasta este adevărata lovitură dată Parisului: i s-au furat liber­ta­tea, pentru care francezii au făcut revoluție, farme­cul, boemia. Cât de trist poate fi ca vestita coche­tărie pariziană să dispară în câțiva ani! Acesta nu mai este Parisul meu, așadar un motiv în plus să plec de acolo.

Un București mondializat

- Cum vezi România? Ești un cetățean uni­versal, umblat peste tot, cred că poți observa țara obiectiv, fără implicarea sentimentală a omului care trăiește aici permanent...

- Nu voi discuta politică. Nici nu mă intere­sează. Îți voi răspunde la întrebare doar prin ceea ce observ, așa cum mi-ai propus. Voi începe cu Bucureștiul, orașul meu natal. Metropola aceasta va intra în colaps în curând, pentru că nu va mai putea susține aglomerația. A centralizat tot ce înseamnă business din România. A devenit o metropolă gi­gantică, în care este de netrăit. Au construit mall-uri în centrul unui oraș care nu a fost conceput pentru așa ceva. Mall-urile acestea au aglomerat și mai tare orașul și, în plus, prezența lor a distrus orice urmă de comerț de proximitate. Micile ma­gazine, atelierele, meșteșugurile de familie: ucise. Toată lumea merge la hipermarket și ia tone de mâncare de proastă calitate, pe care ajunge să o arunce. Ca un exemplu, nu de mult m-a sunat un prieten francez, dintr-un astfel de hipermarket din București, unde mersese să-și ia un borcan de muștar. Atât. M-a sunat pentru că s-a trezit în fața a patru raioane de magazin, toate cu borcane de muștar pe rafturi și nu știa ce să aleagă. Chiar am și râs de el: francezul pierdut printre borcanele de muș­tar din România. De ce avem nevoie de-atâtea lucruri?! Mijloacele de transport în comun sunt îngrozitoare, pentru că nu au niciun fel de prioritate, nu sunt adaptate pentru prezent, iar cu mașina îți ia o oră să parcurgi 2 km. Lucrul acesta te izolează, de­vii prizonierul mașinii foarte mult timp dintr-o zi. Iar în trafic, altă nebunie. Se conduce nervos, ha­otic, cu viteză. Țin minte și acum școala de șoferi fă­cută în București, în care instructorul îmi țipa mereu în ureche: "Calc-o, Rona, calc-o!". Și o căl­cam. Permisul l-am luat până la urmă în Franța și am repetat acolo școala. Știi care au fost primele două lecții? Curtoazia la volan și condusul eco­nomic, cu minim de poluare, să nu turezi mașina ca un tembel. Eu nu spun lucrurile acestea cu reproș, ci cu tristețe. M-ai întrebat cum văd Bucureștiul și așa îl văd. Iar restul României: o țară minunată, verde și pustiită. Totul pare să se fi mutat în ca­pitală, ceea ce face ca restul țării să pară pustie. Am traversat-o toată în câteva rânduri. Sate goale lângă orașe goale. Oamenii de pe drum sunt bătrâni sau copii. Se vede clar cum maturii în floarea vârstei sunt plecați din țară. Dinamica de la sat a dispărut. Ar trebui să ne brevetăm produsele tradiționale, rețetele, ia românească ar trebui și ea să devină marcă proprie. Să nu ne lăsăm asimilați complet și mondializați. Ar fi păcat, mare păcat! Românii, oamenii aceștia frumoși și creativi, să se piardă în banal... Minunea asta de țară să rămână fără păduri, fără sălbăticie, fără tradiție. Copiii aceștia isteți și frumoși să crească fără părinți... Eu din dragoste spun lucrurile astea.

- Dar și tu ai plecat. Cu cine să facem toate aceste lucruri, dacă românii pleacă?

- Să nu creadă cineva că aș vrea să mă dis­culp. Și eu am plecat, așa e, dar eu am plecat din România acum foarte multă vreme, urmându-mi dragostea. M-am îndrăgostit, mi-am luat valiza de care-ți povesteam și am plecat. Am aruncat cu pietre la Revoluție, am urlat de bucurie că a căzut comunismul, mi-am făcut planuri prin care să pun umărul la reconstrucția țării. Dar iată că viața te poartă unde nici nu te aștepți: nu am plecat din România pentru un alt fel de trai, ci după inimă. Fără această poveste de dragoste, aș fi asistat și eu, în direct, la istoria țării mele din ultimii douăzeci și cinci de ani, cel mai probabil, aș fi fost un martor la fel de neputincios precum românii rămași, poate că aș fi trecut prin aceleași crize, poate că aș fi plecat ca și ei, la mai bine, poate că aș fi rămas. Nu știu. Acum nu mă pot întoarce definitiv, pentru că tatăl fetei mele este francez. Să mă stabilesc în Ro­mânia ar fi pe de o parte ilegal, pe de alta, nedrept pentru tatăl Sumalyei. Aceasta e situația mea. În ciuda faptului că România are o populație foarte îm­bătrânită, iar con­cepțiile celor de vârsta a doua nu se mai schimbă, au ră­mas totuși oameni care pot face o di­ferență, tineri ini­moși și creativi, care au ales să nu plece, au poftă și pu­tere de a schim­ba lucrurile. Tre­bu­ie doar să fie lăsați. Să nu fie nevoie de o neno­rocire, pre­cum cea de acum un an, de la Co­lec­tiv, pentru ca aleșii țării să asculte cu adevărat ce vrea tineretul. Am încre­dere. Ne vom re­veni, ne vom trezi.

"Sunt în pace cu mine"

- Nu putem încheia fă­ră să te întreb despre mu­zică. Ai avut un an artistic bun?

- Da. A fost un an cre­ativ. Lucrez la două proiecte personale de disc și un al treilea cu "DJ Tagada". Am trei filme în care am jucat în Franța, la unul am scris și muzica. Sunt filme de succes, care se difuzează de luni de zile încontinuu. Am avut concerte, emisiuni, și în țară, și în Franța. E drept că am avut nevoie și de o perioadă de liniște și retragere, pentru că anul acesta l-am pierdut pe tata, și timp de șase luni am fost într-un doliu de o tristețe nemărginită. Abia de cu­rând mi s-au luminat inima și sufletul, cu certitudinea că tata este viu, în ceruri. Până acum, tristețea mi-a co­ple­șit con­vin­gerile creștine. O tristețe surdă e do­liul. Dar acum sunt bine, știu cu certitudine că tata e viu, doar nu mai există pe pământ. Muzical vor­bind, voi încheia anul cântând la Londra, pentru o comunitate enor­mă de români de acolo, iar pe 31 decembrie, voi cânta la Bruxelles, pentru o sută de mii de români. Am un sentiment ciudat: pe de o parte, este o bucu­rie pentru mine să le pot cânta, să fiu dorită, pe de altă parte, încerc un sentiment de tristețe, că în Eu­ro­pa există comu­nități gigantice de români, că Ro­mânia s-a mutat în afara României. În plus, lu­crez la o carte. O carte despre mine și viața mea, dar care este mai degrabă o măr­turie despre cre­dință. O carte scrisă în stilul Dan Puric, și nu un roman auto­bio­grafic în sensul clasic al termenului. Vor fi și pro­iecte în România, anunțate la timpul lor.

- Rona, cum te găsește sufletește fi­nalul acesta de an?

- Sunt în pace cu mine. Casa aceasta nouă mi-a adus un mare echilibru, și simt că intru într-o pe­rioadă de recons­trucție a mea. Primul pas este re­în­toar­cerea la natură. Casa unui om este o pre­lun­gire a epidermei sale, și poate de aceea am dis­prețuit mereu blocurile. Ele anulează complet acest sen­timent de intimitate, de comuniune cu locul în care locuiești. În casa în care m-am născut era un univers al bunicilor mei: unic, recog­nos­cibil, care vorbea foarte mult despre ceea ce ei erau. Am vrut și eu lucrul acesta și aflu acum, în cel mai plăcut și mai surprinzător mod cu putință, că aveam dreptate să mi-l doresc. Zâmbesc în­con­tinuu aici, am adus-o și pe mama din Canada, să lo­cuiască cu mine și cu Sumalya. Așadar, sunt foar­te fericită și liniștită. Un an destul de greu, răsplătit de un final fericit.