Profesorul universitar Dan Mohanu este un erudit. Limba în care îţi vorbeşte musteşte de migala şi rafinamentul formulărilor pline de miez, în cuvinte rare, unele aproape pierdute azi. Cu aceeaşi calmă şi rafinată migală, Dan Mohanu a făcut să reînvie frescele Basarabilor de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, una dintre cele mai frumoase picturi murale din România. Profesorul Mohanu a fost doctorul multor altor biserici vechi, a căror pictură a readus-o la viaţă. Dar el este şi un pictor de marcă, membru al grupului Prolog, iar credinţa puternică în Dumnezeu întregeşte portretul unei personalităţi exemplare.
Biserica misterelor
- D-le profesor, să începem interviul nostru cu Biserica Domnească din Curtea de Argeş, la care aţi lucrat cu o dedicaţie exemplară. Este o adevărată Capelă Sixtină a ortodoxiei româneşti.
- Biserica Domnească de la Curtea de Argeş este un monument-efigie al ţării noastre. Nu i-aş spune Capela Sixtină, căci nu are aspectul acela revoluţionar, secularizant. Dimpotrivă, Biserica Domnească a fost un monument de devoţiune creştină maximă, un monument extraordinar, în care s-a concentrat toată experienţa bizantină de la sfârşitul Imperiului. Şi este o biserică plină de mistere încă nedezlegate, începând cu inscripţia despre moartea lui Basarab Voievod, care spune că marele voievod s-a stins, la 1352, la Câmpulung. Scrisă pe rostul zidăriei, ea e considerată fie o simplă amintire a unui eveniment petrecut mai demult, fie o consemnare, din chiar vremea morţii lui Basarab Întemeietorul. Misterioasă este şi inscripţia adăugată deasupra tabloului votiv, care ne spune despre stăpânirea unui Basarab asupra Vidinului. Dar nu aflăm nici numele voievodului, nici data pisaniei. Aşadar, biserica Sf. Nicolae Domnesc este un monument de primă mână, dar care a avut un destin dramatic.
- Când aţi început să lucraţi acolo?
Prof. univ. Dan Mohanu
- Îi puteţi descrie, pe scurt, excepţionalitatea? Nu toţi cititorii revistei noastre au ajuns să o vadă, deşi este mare păcat...
- Biserica a suferit enorm după cutremure, necesitând repictări succesive. Prima repictare datează din secolul al XVIII-lea şi aparţine, se pare, lui Radu Zugravu, o a doua, de la 1827, este datorată lui Pantelimon Zograf, şi o alta s-a produs la 1837-1838, dar prima frescă este din timpul întâilor Basarabi. Că se datorează lui Basarab I, sau celor doi voievozi urmaşi ai săi, rămâne o problemă controversată, încă un mister al acestei biserici. Este, însă, o pictură de factură paleologă, de o valoare excepţională, la care au lucrat cel puţin doi zugravi cu personalitate puternică şi hărăziţi.
Plângerea Lui Iisus
- Este cel mai mare ansamblu medieval din Ţara Românească ajuns până la noi. Dar e posibil să avem o revelaţie în biserica rupestră de la Corbii de Piatră, unde subzistă o pictură extraordinar de valoroasă, foarte posibil tot din timpul întâilor Basarabi, dacă nu chiar anterioară ansamblului iconografic de la Sf. Nicolae Domnesc.
- Cum arăta biserica în momentul intrării dvs. în scenă?
- După cutremurul din 1977, la Biserica Domnească reapăruseră dislocări majore, care au silit Direcţia Monumentelor să o sprijine în interior. Abia în 1980 s-a hotărât, în sfârşit, intervenţia de consolidare şi restaurare. Aşa am ajuns eu acolo. Din păcate, la Biserica Domnească am fost într-un veşnic conflict cu autorităţile, care pretindeau ca totul să se facă repede. Şi, mai ales, să "cosmetizăm". Termenul l-am auzit rostit de Tamara Dobrin, membru în CC al PCR şi cândva profesoară la Arte. Ea dorea o grabnică cosmetizare la nivelul "epidermei" (n.r. adică al picturii) murale. Se voia o restaurare superficială. Noi trebuia să restaurăm pictura, dar ne confruntam în acelaşi timp cu problemele grave de consolidare a bisericii. Şi am făcut cu totul altceva decât ni se cerea. Ceea ce puteam noi face era să restituim ansamblul, fără să comitem un fals. Intervenţia noastră la biserica Sf. Nicolae Domnesc a fost numai în limitele lacunelor imaginii. Nu s-a intervenit pe culoarea originală. Imaginea a fost scoasă la iveală, uneori în prospeţimea ei neaşteptată şi inegalabilă. Aşa se poate vedea, de la o anume distanţă, unde a intervenit restauratorul. Dar tot ne-am izbit de neînţelegerea autorităţilor, chiar şi după 1989. De ce? Printre altele, pentru că intervenţia noastră impunea dispariţia unor suprafeţe sau detalii, care fuseseră repictate incisiv, la 1914, de pictorul Dumitru Norocea. Şi reapărea o suprafaţă originală degradată. Uneori, sfâşietor de degradată. Prin urmare, dispăreau zone în care se repictase masiv, producându-se un fals. Soluţia a fost să facem să convieţuiască toate straturile istorice, bine delimitate. Am căutat însă în permanenţă să recuperăm pictura secolului al XIV-lea, în maiestuoasa ei autenticitate.
Un tezaur formidabil: bisericile ţărăneşti
Biserica Urşi restaurată
- Am lucrat şi eu la biserica lui Luca Arbore, în 1974 şi 1975. Am stat mult în preajma frescelor reabilitate de Dragoş Coman, le-am studiat îndeaproape. Este o pictură unică în toată Moldova. O pictură, am spune astăzi, de autor. Pictura de la Arbore este o minune a picturii moldoveneşti. Ea ne situează într-un fel de renaştere moldovenească. Unde s-a şcolit pictorul Dragoş Coman e greu de spus. Uneori, pictura lui te face să te gândeşti la Renaştere sau la un gotic târziu. Este, în acelaşi timp, o pictură foarte personală, bine definită stilistic. Dominată de un tip angelic, diafan, ce se regăseşte în toate chipurile.
- Care e locul picturii noastre bisericeşti în Europa?
- Bisericile noastre sunt un ansamblu unic şi faţă de lumea bizantină, şi faţă de cea occidental europeană. La noi, lumea romanică şi gotică venită din apus, împreună cu lumea bizantină, se interferează într-o formă pe care n-o regăsim nicăieri. În România sunt pomenite bisericile din nordul Moldovei sau cele de lemn ale Maramureşului, dar nu e văzut niciodată ansamblul ţării, Haţegul, Ţara Românească, Banatul. O lume atât de complexă şi pe care nu o poate oferi nicio altă ţară. Italia are Bizanţ şi Antichitate, dar nu are o expresivitate a interferenţelor de o asemenea vitalitate şi supravieţuire în timp a "Bizanţului după Bizanţ", ca la noi. România este un loc al interferenţei culturilor unic.
- Aveţi vreo amintire specială legată de toţi aceşti ani de restaurări?
- Am avut un parcurs foarte lung, care mi-a dăruit multe momente frumoase. O bucurie recentă a fost salvarea bisericii de lemn din Urşi. Este o biserică monument istoric. Ca ea, sunt toate bisericile noastre ţărăneşti târzii, un tezaur formidabil, cu care se întâmplă ceva straniu. Bisericile acestea dispar primele. Situate între arta populară şi marea artă medievală, sunt considerate în afara "căii mari a istoriei". Dar ele sunt mărturia unei lumi vii, prin care noi am supravieţuit, atunci când în jurul nostru, o lume întreagă îşi schimba chipul. Când la ruşi sau în alte spaţii ortodoxe, era doar o artă profund decadentă prin imagine, lumea ţărănească de la noi a născut biserici excepţionale. Ele vor dispărea primele şi pentru că sunt cele mai multe din lemn. Trebuie să ne ocupăm şi de ele! În ce mă priveşte, am profitat de un moment bun. Arhitectul Şerban Sturdza lansase un proiect puternic şi ambiţios: 60 de biserici de lemn trebuiau salvate. Iar biserica de lemn din Urşi era într-o rână, se prăbuşea. Am văzut-o ridicată pe cricuri şi restaurată bârnă cu bârnă. A fost un eveniment extraordinar.
Omul lui Dumnezeu
Cupola de lumină
Hurezi
- Neîndoielnic! Când lucrezi în spaţiul eclezial, ca pictor restaurator condiţia ta pentru a duce bine la capăt ceea ce faci este să ai credinţă şi să fii un trăitor al vieţii bisericeşti. Spun asta, pentru că restaurarea, aşa cum o înţelegem noi astăzi, pare un produs al lumii moderne, secularizate. O lume care se doreşte eminamente ştiinţifică, şi în care problema restaurării nu mai e o problemă de credinţă, ea ţine de ştiinţă şi de un tehnicism extrem de aplicat. Azi putem rezolva probleme de conservare într-un mod de neimaginat cândva. Avem sisteme de investigaţie care permit să vezi printr-o cameră multispectrală ceea ce nu puteai să concepi că poţi vedea cândva. Poţi controla totul, poţi prin analize sofisticate şi multiple, să intri în cele mai fine şi punctuale locuri ale materiei picturale. Plus o întreagă ştiinţă a materialelor noi. Dar acest tehnicism pur nu are nicio valoare dacă nu e dublat şi de o mistică, atunci când te afli într-o biserică. E o problemă foarte grea, căci tu ai de a face cu o întreagă teologie prin imagine. Şi din acest discurs de pe pereţii bisericii nu trebuie să lipsească ceva. Ca restaurator, trebuie să-i refaci şi unitatea şi continuitatea. Dificil, de multe ori imposibil! Aici e problema mare: contradicţia între autenticitate, în viziunea restaurării moderne, şi integritate, în viziunea teologală, care consideră că imaginea trebuie să fie integrală. Iar eu trebuie să refac această unitate, fără să produc imagini false. Uneori, asta vine în contradicţie cu dimensiunea metafizică a bisericii. Care trebuie şi ea respectată. Pentru mine e ceva dramatic.
Adormirea Maicii Domnului
- Pentru mine, întâlnirea cu Prologul, cu Paul Gherasim, cu Horia Paştina, cu Mihai Sârbulescu, cu Constantin Flondor a fost un moment extrem de important, pentru a-mi găsi un drum. A fost tot un fel de exprimare prin imagini a unei trăiri mistice, pe care am simţit-o posibilă în grupul Prolog. Am simţit că pot să nu fac pictură bisericească şi totuşi să trăiesc foarte bine ca pictor creştin. În ultimii 20 de ani, experienţa asta m-a ajutat foarte mult. Şi nu am renunţat la pictură, deşi, acest model dual, restaurator-pictor, nu e recomandabil.
- De ce?
- Dacă o să vă duceţi să vedeţi ce se întâmplă în lume la acest nivel, veţi constata că restauratorii sunt restauratori. Nimic altceva. Uneori, a practica pictura fiind şi restaurator reprezintă riscul unui eşec! Pentru că lucrurile sunt despărţite. Se consideră că subiectivitatea artistică insinuată în actul restaurării prejudiciază patrimoniul, în loc să-l ajute. Este proiecţia unei subiectivităţi artistice care poate duce la decizii de-a dreptul periculoase din punctul de vedere al restaurării, al restituirii unui obiect în autenticitatea sa. Există confuzia că a restaura înseamnă a te confunda cu pictorul care a realizat opera şi a face şi tu întocmai. E cea mai mare eroare posibilă în materie de patrimoniu. Aşa că, în ceea ce mă priveşte, a trebuit să despart cele două lumi. Asta, pentru mine, a însemnat să rup substanţial din timpul picturii.
"De Crăciun, mă simt tot atât de copil ca şi altădată"
Scara de lumină
- Întâlnirea cu Biserica, în meseria mea de restaurator, m-a apropiat, fără îndoială, mai mult de Dumnezeu. Este un parcurs asemănător medicinei. Un medic împlineşte o misiune sacră, în opinia mea. Este în contact cu omul, cu trupul şi sufletul său. A pătrunde într-o biserică e ca şi cum ai cunoaşte omul. Intri într-un veritabil cosmos, cu un spaţiu conceput ca atare. Eşti în contact cu o materie care a fost construită cu un gând de credinţă, iar asta nu-i puţin lucru. Faptul acesta se vede de la un capăt la altul al unei ctitorii: de la zidărie, aşa cum este ea pusă, cărămidă peste cărămidă, în soliditatea zidurilor sau în arcuirea bolţilor, până la imaginea picturală. Să ai pictura, icoana, sub ochi, să o atingi, să simţi cum s-a născut, creată întru credinţă - toate te conduc în spaţiul liturgic şi în trăirea mistică a bisericii.
- Suntem în postul Crăciunului. Credeţi că abstinenţa şi însingurarea ne pot ajuta să ne lăsăm sufletul să trăiască plenar bucuria Naşterii lui Iisus?
- Una e să fii singur cu Dumnezeu şi alta e să trăieşti într-o însingurare depresivă. Eu nu sunt adeptul însingurării depresive. Singurătatea cu Dumnezeu e altceva. Este o condiţie a rugăciunii însăşi. Dar însingurarea în sensul celălalt este o îndepărtare de Dumnezeu. Însingurarea cu Dumnezeu, însingurarea monahului, izolarea lui totală este cu totul altceva. Eu n-am ajuns la treapta aceasta şi probabil că nu voi ajunge niciodată, pentru că existenţa este scurtă şi puţini sunt vrednici să urce toate treptele nevoinţei.
- Mai simţiţi splendoarea sărbătorilor vechi?
- Întotdeauna! De de fiecare dată, Naşterea Domnului este un eveniment, o bucurie mereu reînnoită, pe care o trăieşti în familie şi în comunitate. Şi când trăieşti Crăciunul în comunitatea Bisericii, eşti în Biserică în mod autentic, rememorezi la nesfârşit o istorie care e imposibil să nu te emoţioneze. Asta trăiesc eu, de fiecare dată. Cu o mare bucurie. Mă simt tot atât de copil ca şi altădată.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
