VICTOR TEIŞANU - "Aşa suntem noi, romii, avem muzica în sânge"

Poveşti lăutăreşti

De pe uliţa plină de noroi şi de voie bună pe care a învăţat singur să cânte pe pris­pa casei, Victor Teişanu a ajuns printre reprezentanţii de seamă ai muzicii lăutăreşti, în perioada ei de glorie, care, din păcate, a început să apună. Astăzi, este unul dintre ultimii lăutari pe care-i mai putem asculta cântând şi povestind despre frumuseţea acelor ani.

"Aruncă ghiozdanul ăla şi adu bani acasă!"

"Ăsta nu-i numele meu adevărat, din buletin, e nu­mele de firmă, aşa mă ştiu toţi. Pentru că pă­rin­ţii, toată familia mea vine de la Halta Teiş, de lân­gă Târgovişte. Şi veneau ţiganii să mă ia la o nun­tă, la un botez, să cânt, şi ziceau: «Hai să-l luăm pe ăla de la Teiş», cântă bine cu acordeonu'! Când ne-am mutat, am umplut două străzi în cartieru' Herăstrău: era o stradă care-i zicea Prejbei, numai cu lăutari, şi o stradă, Prăşitoresei, cu zidari. Aco­lo m-am născut eu, pe Prejbei, într-o casă amărâtă, cu două cămăruţe, în care au crescut cinci copii. Când ploua, era un noroi pe stradă, vai de mine, cum ajungeam un kilometru pe jos, până la tram­vaiu' 5. Da era viaţă frumoasă, că ne înţelegeam bine cu toţii, toată ziua cânta muzica. Acolo am învăţat eu să cânt, pe prispă. Luam acordeonu' în braţe, cântam un pic în curte şi ieşeau imediat ţigăncile, fete, femei, să joace, de prin case. Şi eu mă luam după picioru' lor, să nu pierd măsura, ele jucau şi eu învăţam după picioru' lor să cânt."
La 11 ani, Victor Teişanu şi fratele său, Sile, au primit instrumente de la tatăl lor: Victor, o vioară şi Sile, un acordeon. Tatăl lor, Gheorghe Măslină, era un cobzar renumit al acelor vremuri şi avea nevoie în taraf de un viorist şi un acordeonist, însă amândoi băieţii au ajuns să cânte la acordeon, pentru că vioara nu prea s-a lipit de Victor. Încă dinainte de a începe să cânte, Victor îl însoţea pe tatăl său fie la Teatrul Giuleşti, acolo unde cânta după spectacol, cu taraful lui Ilie Udilă, fie în stu­dio­uri, unde acesta înregistra cu Gabi Luncă, Ro­mica Puceanu, soliste cu care Victor avea să cânte la rândul său, peste mai mulţi ani. Gheorghe Măs­li­nă a cântat în 14 ţări, cu diferite ansam­bluri, însă atunci când s-a îm­bol­năvit de astm şi nu a mai putut să cân­te, a rămas cu o pen­sie de 250 de lei, cu care trebuia să crească cinci copii. "Am cântat puţin cu tata, el cu cob­za, eu cu acor­deo­nul. Cân­tam la un restau­rant în cartier, La Ene îi zicea, avea o gră­dină frumoasă în spate. Eu, dacă mă lăuda ci­neva ce frumos cânt, îi dă­deam banii înapoi, nu luam bani de la el, aşa mă bucuram, copil, ce vrei, şi tata îmi dădea cu picioru' pe sub ma­să şi-mi făcea semne cu ochii «Ce faci, mă?». Ţin minte că acasă a ieşit belea mare, a răsturnat cu picioru' ceaunu' cu mâncare, i-a zis lu' ma­ma «Uite, fă, fi-tu, ce face!». După ce s-a îm­bol­năvit şi n-a mai putut să meargă să cânte, am înţeles eu cum stă treaba la lăutari: Nu cânţi, nu ai ce mânca!. Mi-a zis într-o zi tata «Aruncă ghioz­danu' ăla şi adu bani acasă!». M-am dus şi eu prin tramvaie, prin autobuze, cu acordeonu' de gât, şi de atunci am adus bani acasă. Eu am crescut cei­lalţi fraţi, am fost ca un tată pentru ei. Aduceam bani şi mămica lua pâine, făină, ulei, aveam ce pune pe masă."

"De unde aveţi, mă, voi dulceaţa asta?"

"Eu am învăţat singur să cânt la acordeon, de la mine din cap. Aşa suntem noi, romii, avem mu­zica-n sânge. Să vedeţi, cântam într-o zi prin curte ,şi vine unu, Titel, care repară maşini şi-mi zice. «Ia vino un pic, că te cheamă Marcel Budală». Când l-am auzit, m-am speriat, nu ştiam ce să fac, ăsta era mare acordeonist, ce-o vrea de la mine? El oprise mai devreme maşina şi mă ascultase, fără să ştiu, după aia se dusese la reparat, la Titel, aproape de casa noastră şi-l întrebase «Cine-i băiatu' ăla, poţi să-l chemi la mine?» Şi m-a rugat să-i cânt. Vă dau cuvântu' meu, că plângea ca un copil. «Mă, cum aveţi voi dulceaţa as­ta-n muzică?». Mi-a dat şi bani, am fu­git la tata: «Uite, tată, Marcel Bu­dală». Cei care cântă după note cântă mai sim­plu, mai strict, dar noi o mai înflorim, cântăm la sentiment, as­ta-i plăcuse lui. Când am mai crescut şi eu, am mers la un profesor, la Mieluţă Surdu, mare acor­deonist, a murit acu vreo doi ani să­racu', fără să fi făcut o casetă, un disc, ceva. Ne-am împrietenit, mi-a arătat café con­cert, un om foarte cuminte, de treabă. Da' erau mereu certuri în casă, că soţia lui era sora lui Toni Iordache, şi Toni, când pleca undeva în turneu, nu-l lua pe Mieluţă, îl lua pe Ionică Minune. Acum, Ionică e cel mai bun de pe glob, altu' ca el nu se mai naşte, mai sunt acor­deonişti de valoare, da' ca Ionică, nu se mai poate. Eu eram cam cel mai bun de pe strada Prejbei. Mai era unu, maestru' Bulumac, bun la başi, da' nu prea le avea cu tehnica. Da' am învăţat şi de la el, meseria asta se fură, ai de oriunde de învăţat, chiar de la unu mai slab ca tine."
Talentul lui Victor Teişanu a început să fie re­mar­cat în lumea lăutarilor, după care a ajuns repe­de la televizor, în ansamblul lui Paraschiv Oprea, a cântat la restaurante mari, la Caru cu Bere, la crama Rapso­dia, şi-a făcut un nume. Cu ba­nii câştigaţi, s-a îngrijit să nu lipsească nimic familiei sale, a adus curent electric în casă şi primul televizor.
"La 17 ani, m-am angajat la fabrica Auto­matica. Mi-au dat şi un loc de muncă pe hâr­tie, da' mai mult cântam la an­sam­blu' de dansuri. Acolo m-am însurat eu cu prima mea soţie, o româncă de la dansuri. Am luat-o la mine acasă şi, după câteva luni, când a venit sora ei în vizită şi a văzut în ce hal stă­team, toată familia în do­uă că­măruţe, a zis că ne dă ea gar­sonieră, numai să ne mu­tăm de acolo. Eu am zis că nu plec de la mama şi de la ta­ta, aşa că ne-am despărţit. Da' ori­cum nu eram căsătoriţi legal."

"Auzi, n-ai o găină de vânzare?"

Victor Teişanu are cinci co­pii, cinci nepoţi şi două micuţe strănepoate. S-a însurat, aşa cum se întâmplă deseori în această meserie, cu fata unui lăutar. Socrul său era un viorist foarte apreciat, Nicolaie Ciulei, văr cu Dona Dumitru Siminică, iar Aurora, soţia sa, e vară bună cu Romica Puceanu. "Eu provin dintr-o familie de lăutari, din tată-n fiu. Romica cânta cu Bebe Petrechioaia, la acordeon, trăia cu el, dar când el era ocupat în altă parte, mă lua pe mine. Romica făcea tot felu' de glume, se lua de oameni, da finuţ, ca o doamnă. Când eram prin sate, se ducea dimineaţa pe la curţile oamenilor şi-i întreba «Auzi, n-ai o găină de vân­zare?». O aducea şi-o pregătea, când ne tre­zeam noi era gata mâncarea. Când era bolnavă, eu am cântat la restaurantu' «Budapesta», ea lo­cuia în acelaşi bloc şi a coborât, aşa bolnavă cum era, şi m-a ascultat «Bravo, Victore, acum cânţi şi cu vocea, bravo, îmi place!». La «Budapesta» am cântat mult cu Aurel Gore. E naşul meu. Ma­re violonist, mergea prin sa­te şi aduna cântece, toate jocu­rile de acum sunt găsite de el. Mă trimitea peste tot, mă punea la muncă, o mie de treburi, du-te la naşu' mare, la ăla, la ăla. Da îi sunt recunoscător, că m-a ajutat să aduc o pâine pe masă. Pe atunci, stăteam cu chirie şi aveam două fetiţe. Au­rel Gore avea firmă mare şi ve­neau o grămadă de nunţi. Noi nu-i spuneam Aurel, îi ziceam Fernandel, că semăna cu ma­es­tru' Fernandel, actoru' francez. Era un tip comic şi noi făceam multe glume pe seama lui. Îi plăcea să vină la mine, la restaurantu' la care cântam, că era plin de gagicuţe acolo. Îmi spunea să-i dau telefon când apar gagicuţele. Noi îl sunam să vină repede, îi făceam cunoştinţă cu una, îi lăsam să vorbească o oră şi după aia îi spuneam la ureche «Vezi că asta-i nevasta şoferului». Sărea omu' în sus «Aoleo, ce-mi făcuşi? Mă omoară ăla!». El nu prea bea, nu era obişnuit, şi la o nuntă, băiatu' care se ocupa de staţii i-a dat numai ţuică fiartă. S-a îmbătat cui, dormea pe scenă în picioare, cu vioara în braţe. S-au supărat oamenii, dimineaţa să-l bată, am făcut noi cerc în jurul lui, am luat eu un pumn. Uite aşa mi s-a umflat buza".

"Când ieşeau ţigăncile pe prispă să joace"

Spre regretul lui Victor, nici unul dintre copii nu s-a arătat interesat să-i urmeze meseria. Are câţi­­va elevi, între care unul-doi, foarte buni. Mai cân­tă la câte o petrecere, o nuntă, pe la un res­ta­u­rant, dar spune că de când au apărut manelele, muzica lăutărească a trecut în umbră. "S-a cam dus mu­zica noastră, dar cine ştie, poate odată o re­veni". Îi place să cânte cu acordeonul şi cu vocea cân­­tece de pahar, de jale, "La şalul cel negru", "Inel de aur", "La fântâna cu găleată".
Stăm de vorbă într-un apartament de bloc spa­ţios şi dichisit, cu o terasă uriaşă şi îl întreb dacă a mai trecut prin mahalaua copilăriei, dacă se mai gândeşte la ea. "Aici m-am mutat când am făcut schimb cu fratele meu, Sile. I-am dat casa pă­rin­ţilor, un acordeon şi o butelie. Acolo s-a demolat de mult, nu mai sunt străzile alea. Dar eu am ple­cat, pentru că, oricum se stricase treaba, veniseră mulţi ursari, se îmbătau, se certau între ei, se bă­teau. Noi când îi auzeam, ne închideam în case. Nu mai era viaţa aia frumoasă, cum o ştiam de mic. Ce frumos era atunci, ce chefuri ieşeau, cum ră­suna muzica! Acum stau aici, am tot ce-mi tre­buie, da' ştiu că pe străduţa aia am fost eu fericit, când mă întâlneam dimineţile cu ceilalţi băieţi, de 14-15 ani, la o cafeluţă şi discutam de ale noastre, când studiam toată noaptea un cântec pe care-l au­zisem undeva şi nu-i dădeam de cap, când mă aşe­zam dimineaţa cu acordeonul pe prispă şi ieşeau ţigăncile de prin case să joace.