De pe ulița plină de noroi și de voie bună pe care a învățat singur să cânte pe prispa casei, Victor Teișanu a ajuns printre reprezentanții de seamă ai muzicii lăutărești, în perioada ei de glorie, care, din păcate, a început să apună. Astăzi, este unul dintre ultimii lăutari pe care-i mai putem asculta cântând și povestind despre frumusețea acelor ani.
"Aruncă ghiozdanul ăla și adu bani acasă!"
"Ăsta nu-i numele meu adevărat, din buletin, e numele de firmă, așa mă știu toți. Pentru că părinții, toată familia mea vine de la Halta Teiș, de lângă Târgoviște. Și veneau țiganii să mă ia la o nuntă, la un botez, să cânt, și ziceau: «Hai să-l luăm pe ăla de la Teiș», cântă bine cu acordeonu'! Când ne-am mutat, am umplut două străzi în cartieru' Herăstrău: era o stradă care-i zicea Prejbei, numai cu lăutari, și o stradă, Prășitoresei, cu zidari. Acolo m-am născut eu, pe Prejbei, într-o casă amărâtă, cu două cămăruțe, în care au crescut cinci copii. Când ploua, era un noroi pe stradă, vai de mine, cum ajungeam un kilometru pe jos, până la tramvaiu' 5. Da era viață frumoasă, că ne înțelegeam bine cu toții, toată ziua cânta muzica. Acolo am învățat eu să cânt, pe prispă. Luam acordeonu' în brațe, cântam un pic în curte și ieșeau imediat țigăncile, fete, femei, să joace, de prin case. Și eu mă luam după picioru' lor, să nu pierd măsura, ele jucau și eu învățam după picioru' lor să cânt."
La 11 ani, Victor Teișanu și fratele său, Sile, au primit instrumente de la tatăl lor: Victor, o vioară și Sile, un acordeon. Tatăl lor, Gheorghe Măslină, era un cobzar renumit al acelor vremuri și avea nevoie în taraf de un viorist și un acordeonist, însă amândoi băieții au ajuns să cânte la acordeon, pentru că vioara nu prea s-a lipit de Victor. Încă dinainte de a începe să cânte, Victor îl însoțea pe tatăl său fie la Teatrul Giulești, acolo unde cânta după spectacol, cu taraful lui Ilie Udilă, fie în studiouri, unde acesta înregistra cu Gabi Luncă, Romica Puceanu, soliste cu care Victor avea să cânte la rândul său, peste mai mulți ani. Gheorghe Măslină a cântat în 14 țări, cu diferite ansambluri, însă atunci când s-a îmbolnăvit de astm și nu a mai putut să cânte, a rămas cu o pensie de 250 de lei, cu care trebuia să crească cinci copii. "Am cântat puțin cu tata, el cu cobza, eu cu acordeonul. Cântam la un restaurant în cartier, La Ene îi zicea, avea o grădină frumoasă în spate. Eu, dacă mă lăuda cineva ce frumos cânt, îi dădeam banii înapoi, nu luam bani de la el, așa mă bucuram, copil, ce vrei, și tata îmi dădea cu picioru' pe sub masă și-mi făcea semne cu ochii «Ce faci, mă?». Țin minte că acasă a ieșit belea mare, a răsturnat cu picioru' ceaunu' cu mâncare, i-a zis lu' mama «Uite, fă, fi-tu, ce face!». După ce s-a îmbolnăvit și n-a mai putut să meargă să cânte, am înțeles eu cum stă treaba la lăutari: Nu cânți, nu ai ce mânca!. Mi-a zis într-o zi tata «Aruncă ghiozdanu' ăla și adu bani acasă!». M-am dus și eu prin tramvaie, prin autobuze, cu acordeonu' de gât, și de atunci am adus bani acasă. Eu am crescut ceilalți frați, am fost ca un tată pentru ei. Aduceam bani și mămica lua pâine, făină, ulei, aveam ce pune pe masă."
"De unde aveți, mă, voi dulceața asta?"
"Eu am învățat singur să cânt la acordeon, de la mine din cap. Așa suntem noi, romii, avem muzica-n sânge. Să vedeți, cântam într-o zi prin curte ,și vine unu, Titel, care repară mașini și-mi zice. «Ia vino un pic, că te cheamă Marcel Budală». Când l-am auzit, m-am speriat, nu știam ce să fac, ăsta era mare acordeonist, ce-o vrea de la mine? El oprise mai devreme mașina și mă ascultase, fără să știu, după aia se dusese la reparat, la Titel, aproape de casa noastră și-l întrebase «Cine-i băiatu' ăla, poți să-l chemi la mine?» Și m-a rugat să-i cânt. Vă dau cuvântu' meu, că plângea ca un copil. «Mă, cum aveți voi dulceața asta-n muzică?». Mi-a dat și bani, am fugit la tata: «Uite, tată, Marcel Budală». Cei care cântă după note cântă mai simplu, mai strict, dar noi o mai înflorim, cântăm la sentiment, asta-i plăcuse lui. Când am mai crescut și eu, am mers la un profesor, la Mieluță Surdu, mare acordeonist, a murit acu vreo doi ani săracu', fără să fi făcut o casetă, un disc, ceva. Ne-am împrietenit, mi-a arătat café concert, un om foarte cuminte, de treabă. Da' erau mereu certuri în casă, că soția lui era sora lui Toni Iordache, și Toni, când pleca undeva în turneu, nu-l lua pe Mieluță, îl lua pe Ionică Minune. Acum, Ionică e cel mai bun de pe glob, altu' ca el nu se mai naște, mai sunt acordeoniști de valoare, da' ca Ionică, nu se mai poate. Eu eram cam cel mai bun de pe strada Prejbei. Mai era unu, maestru' Bulumac, bun la bași, da' nu prea le avea cu tehnica. Da' am învățat și de la el, meseria asta se fură, ai de oriunde de învățat, chiar de la unu mai slab ca tine."
Talentul lui Victor Teișanu a început să fie remarcat în lumea lăutarilor, după care a ajuns repede la televizor, în ansamblul lui Paraschiv Oprea, a cântat la restaurante mari, la Caru cu Bere, la crama Rapsodia, și-a făcut un nume. Cu banii câștigați, s-a îngrijit să nu lipsească nimic familiei sale, a adus curent electric în casă și primul televizor.
"La 17 ani, m-am angajat la fabrica Automatica. Mi-au dat și un loc de muncă pe hârtie, da' mai mult cântam la ansamblu' de dansuri. Acolo m-am însurat eu cu prima mea soție, o româncă de la dansuri. Am luat-o la mine acasă și, după câteva luni, când a venit sora ei în vizită și a văzut în ce hal stăteam, toată familia în două cămăruțe, a zis că ne dă ea garsonieră, numai să ne mutăm de acolo. Eu am zis că nu plec de la mama și de la tata, așa că ne-am despărțit. Da' oricum nu eram căsătoriți legal."
"Auzi, n-ai o găină de vânzare?"
Victor Teișanu are cinci copii, cinci nepoți și două micuțe strănepoate. S-a însurat, așa cum se întâmplă deseori în această meserie, cu fata unui lăutar. Socrul său era un viorist foarte apreciat, Nicolaie Ciulei, văr cu Dona Dumitru Siminică, iar Aurora, soția sa, e vară bună cu Romica Puceanu. "Eu provin dintr-o familie de lăutari, din tată-n fiu. Romica cânta cu Bebe Petrechioaia, la acordeon, trăia cu el, dar când el era ocupat în altă parte, mă lua pe mine. Romica făcea tot felu' de glume, se lua de oameni, da finuț, ca o doamnă. Când eram prin sate, se ducea dimineața pe la curțile oamenilor și-i întreba «Auzi, n-ai o găină de vânzare?». O aducea și-o pregătea, când ne trezeam noi era gata mâncarea. Când era bolnavă, eu am cântat la restaurantu' «Budapesta», ea locuia în același bloc și a coborât, așa bolnavă cum era, și m-a ascultat «Bravo, Victore, acum cânți și cu vocea, bravo, îmi place!». La «Budapesta» am cântat mult cu Aurel Gore. E nașul meu. Mare violonist, mergea prin sate și aduna cântece, toate jocurile de acum sunt găsite de el. Mă trimitea peste tot, mă punea la muncă, o mie de treburi, du-te la nașu' mare, la ăla, la ăla. Da îi sunt recunoscător, că m-a ajutat să aduc o pâine pe masă. Pe atunci, stăteam cu chirie și aveam două fetițe. Aurel Gore avea firmă mare și veneau o grămadă de nunți. Noi nu-i spuneam Aurel, îi ziceam Fernandel, că semăna cu maestru' Fernandel, actoru' francez. Era un tip comic și noi făceam multe glume pe seama lui. Îi plăcea să vină la mine, la restaurantu' la care cântam, că era plin de gagicuțe acolo. Îmi spunea să-i dau telefon când apar gagicuțele. Noi îl sunam să vină repede, îi făceam cunoștință cu una, îi lăsam să vorbească o oră și după aia îi spuneam la ureche «Vezi că asta-i nevasta șoferului». Sărea omu' în sus «Aoleo, ce-mi făcuși? Mă omoară ăla!». El nu prea bea, nu era obișnuit, și la o nuntă, băiatu' care se ocupa de stații i-a dat numai țuică fiartă. S-a îmbătat cui, dormea pe scenă în picioare, cu vioara în brațe. S-au supărat oamenii, dimineața să-l bată, am făcut noi cerc în jurul lui, am luat eu un pumn. Uite așa mi s-a umflat buza".
"Când ieșeau țigăncile pe prispă să joace"
Spre regretul lui Victor, nici unul dintre copii nu s-a arătat interesat să-i urmeze meseria. Are câțiva elevi, între care unul-doi, foarte buni. Mai cântă la câte o petrecere, o nuntă, pe la un restaurant, dar spune că de când au apărut manelele, muzica lăutărească a trecut în umbră. "S-a cam dus muzica noastră, dar cine știe, poate odată o reveni". Îi place să cânte cu acordeonul și cu vocea cântece de pahar, de jale, "La șalul cel negru", "Inel de aur", "La fântâna cu găleată".
Stăm de vorbă într-un apartament de bloc spațios și dichisit, cu o terasă uriașă și îl întreb dacă a mai trecut prin mahalaua copilăriei, dacă se mai gândește la ea. "Aici m-am mutat când am făcut schimb cu fratele meu, Sile. I-am dat casa părinților, un acordeon și o butelie. Acolo s-a demolat de mult, nu mai sunt străzile alea. Dar eu am plecat, pentru că, oricum se stricase treaba, veniseră mulți ursari, se îmbătau, se certau între ei, se băteau. Noi când îi auzeam, ne închideam în case. Nu mai era viața aia frumoasă, cum o știam de mic. Ce frumos era atunci, ce chefuri ieșeau, cum răsuna muzica! Acum stau aici, am tot ce-mi trebuie, da' știu că pe străduța aia am fost eu fericit, când mă întâlneam diminețile cu ceilalți băieți, de 14-15 ani, la o cafeluță și discutam de ale noastre, când studiam toată noaptea un cântec pe care-l auzisem undeva și nu-i dădeam de cap, când mă așezam dimineața cu acordeonul pe prispă și ieșeau țigăncile de prin case să joace.