- Printre înnoirile salutare ale Televiziunii Române se află şi promovarea de forţe şi feţe noi pe micul ecran, printre care te afli şi tu. De câtăva vreme, eşti titulara ştirilor de pe TVR 2, în ultimele zile ale săptămânii, şi-adaug imediat - o prezenţă seducătoare, şi ca farmec personal, şi ca profesionalism. Urmează o întrebare mai scurtă: cum ai ajuns din Basarabia ta natală, direct la postul naţional?
- Eu nu sunt pentru prima dată în România şi în Bucureşti. Întâi am stat opt luni de zile aici, când am urmat un stagiu de pregătire pentru jurnalismul de televiziune la Pro TV, iar a doua oară am stat în Bucureşti trei ani, între 2008 şi 2010. O perioadă foarte tulbure! La conducerea Republicii Moldova erau comuniştii, iar eu, pur şi simplu, n-am mai putut să accept politica editorială a postului de televiziune la care lucram acolo. Aşa că mi-am făcut bagajele şi am venit în România: mi-am făcut un blog, în care reflectam realităţile moldoveneşti, şi am realizat o emisiune pentru un post de radio din Chişinău, "Vocea Basarabiei", pe vremea aceea foarte ascultat. Practic, am deschis aici un mini-sediu, din dorinţa de a face auzită, peste Prut, România. Tot atunci am început să scriu şi un roman, "100 de zile", pe care l-am publicat în februarie 2010 şi care a pornit, într-un fel, ca o anticipare, iar ulterior a devenit o descriere a Revoluţiei Twitter, survenită în Chişinău, în 2009. Era ca şi cum cuvintele se aşterneau pe pagină de la sine - simţeam că avea să se petreacă un eveniment, ceva de amploare, iar ulterior, am avut sentimentul că era de datoria mea să "înregistrez" ceea ce se întâmpla, inclusiv prin intermediul unor experienţe personale, pe care le-am descris în carte. După schimbarea de regim, m-am întors în Chişinău şi, plină de speranţă, m-am angajat la postul de televiziune Jurnal TV. Am prezentat principalul buletin de ştiri şapte ani şi am pus mult suflet în ceea ce am făcut, dar, la un moment dat, am realizat că îmi doream ceva mai mult, o nouă provocare profesională. Şi consideram că împlinirea acestei dorinţe nu puteam s-o găsesc decât în România. Frământarea asta probabil că a rezonat undeva, în univers, pentru că într-o zi, stând de vorbă la Chişinău cu Claudiu Lucaci, de la TVR, care forma noua echipă TVR Moldova, el m-a invitat să mă alătur "trupei" din Chişinău. Am fost onorată de propunere, dar am fost sinceră şi i-am spus că-mi doream să merg în România. La vreo patru luni după această discuţie, Claudiu m-a sunat de la Bucureşti şi m-a întrebat direct: "Vii la TVR, în Bucureşti?" Îţi dai seama că am sărit în sus de bucurie.
- Te-ai simţit acceptată în România?
- Total! Deşi ştiam că românii au o tandreţe aparte pentru basarabeni şi îi primesc cu braţele deschise, am fost surprinsă şi extrem de fericită să constat că, şi la televiziune, Basarabia era la fel de iubită şi oamenii m-au acceptat cu bucurie, m-au îmbrăţişat cu toată căldura. Înaintea primei zile de muncă la TVR 2, mă temeam totuşi de invidiile care se strecoară în mediul jurnalistic. Dar n-am simţit aşa ceva din partea nimănui. Dimpotrivă! Colegii, inclusiv de la TVR 1, m-au ajutat foarte mult la primele emisii. Mă doare sufletul că lucrurile nu stau la fel şi în Basarabia şi, mai ales, în Chişinău: acolo, genul acesta de deschidere faţă de românii din România nu e de găsit la toată lumea.
- Cum s-a-ntâmplat că eşti altfel, diferită de ei?
- Eu m-am născut în Coşcodeni, o localitate aflată nu departe de malul Prutului, într-o casă de profesori. În familia noastră nu s-a vorbit decât limba română şi nu s-au citit decât cărţi - multe, multe cărţi - în română. De-aici, aşadar, am primit sămânţa de românism. Mai mult, nici la televizor nu urmăream posturi ruseşti. Ne uitam doar la TVR - pe care îl prindeam, pentru că eram la 30 de kilometri de Prut - şi TVM, Televiziunea Naţională Moldovenească, aşa cum se numea pe atunci actualul post public din Moldova. Ţin minte că odată l-am întrebat pe tata: "Tata, dar peste Prut chiar se vorbeşte aşa, ca la televizor?" Îţi dai seama: noi trăiam în URSS, vorbeam româna cu accent, or limba de la televizor mi se părea extraordinar de frumoasă şi de dulce. De-atunci mi-am zis că "aşa trebuie să vorbesc şi eu, ca la televizor". Uitându-mă în urmă, asta mi se pare a fi fost o măsură "tangibilă" a trăirilor mele româneşti de atunci, nu foarte bine definite. Apoi, la 11 ani, în 1993, pentru că la şcoala din localitate nu se prea mai făcea carte, ai mei au decis să mă mute direct la Chişinău, la liceul pro-românesc "Prometeu", urmând să locuiesc la o mătuşă. "Prometeu" era o şcoală nouă, cu profesori din România: din Iaşi, din Roman... Doamne, şi ce profesori extraordinari am avut! Dincolo de ceea ce am deprins de la părinţi, ei, profesorii de la "Prometeu", mi-au pus temelia vieţii. Întotdeauna le voi fi recunoscătoare!
Viţelul deştept, care suge la două vaci
Mama şi Stela
- Ce înseamnă, concret, "lipsa de deschidere" a basarabenilor faţă de România?
- M-am referit la societatea basarabeană, în general. Asta s-a văzut, de altfel, şi la alegerile din noiembrie. Societatea este scindată: o parte este pro-europeană - dintre pro-europeni, o parte sunt şi pro-români, dar nu toţi! -, o parte este pro-moscovită. Aşa că, dacă un român ajunge la Chişinău, să spunem, primirea de care va avea parte depinde de omul cu care se întâlneşte: dacă dă de un pro-român, va fi tratat ca un frate, dacă dă de un "moldovenist" sau pro-moscovit... Moldoveniştii sunt cei care cred că moldovenii sunt altceva decât românii, chiar dacă unii dintre ei acceptă că limba e română. Unii moldovenişti sunt pro-europeni, alţii susţin şi Estul, şi Vestul, ca viţelul "deştept", care suge de la două vaci, iar alţii sunt doar cu Moscova. Cum e, de exemplu, nou-alesul preşedinte Igor Dodon, care e un moldovenist antiromân, pro-moscovit, dar ai cărui copii învaţă la liceul pro-românesc "Prometeu"! Dar nu e nevoie să vii din România ca să ai probleme cu ruşii sau cu pro-ruşii din Moldova. Scindarea socială le creează dificultăţi inclusiv moldovenilor pro-români. Îţi dau un singur exemplu: m-am dus într-o zi la o poştă din Chişinău să-mi achit o factură şi, văzând o coadă destul de risipită la ghişeu, am întrebat în româneşte: "Cine e ultima persoană?". Nu vrei să ştii cu câtă ură am fost privită de una dintre persoanele de la coadă şi cu cât dispreţ în glas mi s-a răspuns. Bineînţeles, în ruseşte. Ba am mai fost şi "trasă de urechi": "De ce vorbeşti în română?" Şi nimeni, absolut nimeni nu a sărit să-mi ia apărarea. Uite, genul ăsta de situaţii te pune pe gânduri după douăzeci de ani de independenţă a Republicii Moldova.
- Ai putea să faci o estimare: câţi basarabeni sunt pro-Bucureşti, pro-Europa, şi câţi sunt pro-Moscova?
- Dacă e să judecăm strict, în funcţie de cifre, inclusiv cele de la alegerile din noiembrie, e limpede că balanţa înclină în favoarea pro-moscoviţilor. Însă situaţia e nuanţată. În opinia mea, în realitate, cei pro-România, pro-Europa, sunt mai mulţi. Doar că unii nu au votat, pentru că nu s-au simţit reprezentaţi de cei doi finalişti, iar alţii sunt plecaţi peste hotare. Primul val migraţionist a fost reprezentat de oamenii din generaţia părinţilor mei, cei care au fost la Podul de Flori, cei care au cerut ruperea de Imperiul Sovietic. După 2009, s-a pus în mişcare un al doilea val, alcătuit din tinerii din generaţia mea. Oamenii aceştia, mergând în străinătate, văd ce înseamnă România şi Europa şi înţeleg nivelul de manipulare şi realitatea din Moldova. Căci manipularea mediatică a funcţionat şi funcţionează de minune. Cabliştii din Republica Moldova difuzează masiv posturi ruseşti sau în limba rusă. Pe televizor, limba română e prea puţin prezentă. Posturi din România aproape că nu există. Acum eu mă zbat, împreună cu Claudiu Lucaci şi alţi colegi, să introducem şi TVR 2-ul acolo, să-l facem disponibil măcar în Chişinău. Pentru că, repet, e o nevoie acută de posturi româneşti peste Prut. Basarabenii cu conştiinţă românească trebuie să facă un efort financiar şi să-şi ia antene de satelit din România. Însă, din păcate, mulţi nu dispun de atâţia bani. Iar situaţia asta îi afectează inclusiv pe cei mici. Copiii până la şapte ani vorbesc foarte bine româneşte, chiar fără accent moldovenesc, pentru că se uită la cele câteva posturi de desene animate în română, pe care majoritatea operatorilor nu au de ales şi le retransmit din România. Presiunea părinţilor a fost prea mare. Mi-am dat seama de asta inclusiv la lansările cărţilor de poveşti pe care le-am scris. Însă, când pruncii aceştia încep să meargă la şcoală şi să ia contact cu copiii vorbitori de rusă, cu societatea, cu televiziunile ruseşti, lucrurile se schimbă. Se simte imediat în felul în care vorbesc. Şi discuţia ar putea să continue până ajungem la acei basarabeni care nu se uită la posturile de televiziune româneşti şi care nu trec Prutul. Ei nu-şi dau seama ce înseamnă Europa şi, mai ales, ce înseamnă România, cât de mult a evoluat România prin comparaţie cu Moldova, din 1990 încoace, cât de deschisă e societatea românească, cu câtă simpatie îi priveşte pe "fraţii de peste Prut" şi cât de mult îi ajută să se integreze, să se simtă "acasă". Ei înghit pe nemestecate propaganda pro-moscovită şi votează aşa cum votează.
Un drept strămoşesc: cetăţenia română
Cel mai iubit cititor, băiatul ei
- Ce crezi tu că au de învăţat basarabenii de la români, dar şi românii de la basarabeni?
- Cred că basarabenii ar trebui să înveţe de la fraţii lor din România să fie mai critici. Îmi place spiritul acesta critic din România. Deşi, uneori, e împins chiar spre extrem. Însă, dacă basarabenii şi-ar însuşi măcar pe jumătate spiritul critic despre care îţi spun, cred că multe s-ar schimba în Republica Moldova. Poate şi-ar da seama că să-ţi pleci capul, pe principiul "capul ce se-ndoaie, sabia nu-l taie", nu e, de fapt, ceva util. Iar românii cred că ar trebui să re-înveţe de la fraţii lor de peste Prut ce înseamnă puritatea sufletului. Basarabenii adevăraţi şi mai ales cei din zonele rurale au rămas nealteraţi, şi-au păstrat puritatea sufletului.
- În sinea ta cu cine votezi? Te consideri româncă? Basarabeancă?
- Eu sunt româncă basarabeancă. Aşa m-am considerat dintotdeauna. Dar am şi cetăţenie română. Şi să ştii că, pentru mine, cetăţenia română este ceva important şi am ţinut neapărat să "devin" româncă nu prin căsătorie, ci prin mine însămi. De-asta mi-am solicitat acest drept strămoşesc înainte de a mă mărita. A fost o chestiune de onoare, de simţire, dar şi un gest reparatoriu, în amintirea străbunicului meu. În momentul în care ruşii au venit în Basarabia, străbunicul, care avea o mică moşie, s-a opus direct soldaţilor invadatori. Când i s-a cerut să le dea animalele din gospodărie, a răspuns fără să clipească: "Nu le dau nimic ruşilor!" Acel "Nu" categoric l-a costat viaţa. A fost împuşcat pe loc. (începe să plângă) Doamne, am fost atât de bine primită de români! În plus, l-am avut alături de mine şi pe soţul meu, care e din România.
- Cum s-a produs întâlnirea?
- Ne-am întâlnit în Chişinău, în perioada preşedinţiei lui Voronin, într-un context profesional. O vreme, am rămas simple cunoştinţe. Apoi, în 2008, când am venit eu în România, am început să ne împrietenim, iar din prietenia aceea, încetul cu încetul, s-a născut şi dragostea. Ne-am căsătorit în 2012 şi, după un timp, ni s-a născut băieţelul, Dănuţ, care are acum doi ani şi jumătate.
- Să revenim la profesie. Cititorii noştri care te urmăresc pe TVR 2 ar vrea, cu siguranţă, să ştie cum ai ajuns pe micul ecran?
- Aaaa, de foarte mică am ştiut c-o să fac asta! Când eram încă în Coşcodeni, mă aşezam în faţa oglinzii şi începeam să vorbesc, imaginându-mi că sunt prezentatoare de ştiri. (râde) Apoi, când a venit vremea să dau la facultate, tata ar fi vrut să fac Dreptul, mama tindea către Limbi Străine, iar eu o ţineam una şi bună cu Jurnalismul. Până la urmă, deşi fără tragere de inimă, am zis că mă duc la Drept. Însă, în ziua în care am mers la comisia de admitere, am văzut că la Drept era un rând imens, iar la Jurnalistică, unul mititel. În clipa aceea, mi-am zis: "Nu, eu nu vreau să fiu ca toţi ceilalţi!" Şi m-am dus la Jurnalistică. Din fericire, tata şi mama nu s-au supărat. Mi-au zis: "Foarte bine. Ţi-ai asumat alegerea." Şi m-au sprijinit din răsputeri. Iar azi, amândoi sunt foarte mândri de mine. Deşi îşi manifestă mândria în mod diferit şi paradoxal: mama, care e mai interiorizată, mă laudă, îmi spune "Bravo!", tata, în schimb, cu toate că e un tip extrovertit, în atâţia ani nu mi-a spus decât o dată sau de două ori "Bravo!". Probabil ca să nu mi se urce la cap!
- Cum apreciezi calitatea şcolii de jurnalism din Chişinău?
Sărbătoarea autografelor
- Poţi să faci o comparaţie între atmosfera din televiziunile din Chişinău, unde ai lucrat, şi cea de la TVR 2? Atmosfera indică deseori şi nivelul de profesionalism al unui colectiv.
- Spun adeseori că în viaţă am avut noroc de oameni buni, inclusiv în ceea ce-i priveşte pe colegi. Foştii colegi de la Jurnal TV, televiziunea din Chişinău de unde am plecat ca să vin încoace, au ţinut mult la mine şi eu la ei. Păstrăm legătura şi acum! Nivelul meu de profesionalism li se datorează în mare măsură, pentru că asta e o meserie în care nu poţi să fii bun de unul singur, ci doar în echipă. La fel stau lucrurile şi aici, la TVR 2. Fac parte dintr-o echipă de adevăraţi profesionişti şi, din nou, dacă eu mă prezint bine în faţa telespectatorilor, nu e doar meritul meu, ci şi al tuturor celorlalţi oameni care nu se văd pe sticlă.
- Deci, eşti fericită aici?
- Da, o spun din suflet: sunt fericită! Şi mă bucur că oamenii care mă înconjoară, dincolo de familie, cred în forţele mele.
"Plăcinte moldoveneşti şi cozonac de la Târgu Mureş"
Frumoasă şi convingătoare
- În oraşe, şi cu precădere în Chişinău, Crăciunul a început să fie sărbătorit pe stil nou, deci la fel ca în România. La asta a contribuit mult primarul Chişinăului, Dorin Chirtoacă, un pro-european şi un pro-român sută la sută. El a fost cel care, luând exemplu din România, a început să împodobească oraşul de sărbătoare şi să aprindă luminiţele chiar din 1 decembrie. La ţară, în schimb, acolo unde satele nu sunt cu totul pustii, Crăciunul continuă să se sărbătorească pe stil vechi. Atât doar, că tradiţiile au început să se piardă, din lipsa tinerilor. Nu mai are cine să meargă cu colindul, pentru cine să se împodobească bradul... În mare parte, ceea ce se mai respectă sunt tradiţiile culinare.
- Tu unde îl vei aştepta anul ăsta pe Moş Crăciun?
- În Bucureşti, împreună cu familia şi cu bradul uriaş pe care îl vom împodobi împreună. Acolo, lângă brad, o să-l poftim pe Moşul să se odihnească. Dănuţ repetă deja poeziile pe care o să i le spună. În ceea ce priveşte partea cu bucătăreala, slavă Domnului că e mama cu mine. Gătitul nu e punctul meu forte, o să fiu doar ajutor de bucătar. O să pregătim neapărat sarmale şi răcituri ca în Basarabia. În rest, meniul o să fie la inspiraţia mamei. Iar ca desert, tot ea o să facă nişte plăcinte moldoveneşti, de să te lingi pe degete, nu alta! Sunt excepţionale! Asta, pe lângă minunăţia de cozonac pe care ne-o trimite soacra mea, de la Târgu Mureş, şi pe care abia o aştept.
- În afară de gândul la cozonac, ai şi un gând de Crăciun pentru cititorii "Formulei AS"?
- Am un gând şi un îndemn: nu-i uitaţi pe fraţii voştri din Basarabia! Pentru că Basarabia este România!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
