Zvonuri din zăpezile de-altădată - Crăciun cu bunici

ANCHETĂ "FORMULA AS"

Matei Florian
Ograda cu stele

Multă vreme am crezut că ograda era ceva ce eu nu puteam avea. Pentru că ograda nu e la bloc. Pentru că eu locuiam la bloc. Pentru că atunci când mi-am întrebat părinţii, noi de ce nu avem o ogradă, ei au râs şi au ridicat din umeri. Şi m-am re­semnat. N-aveam o ogradă.
Noroc cu bunicii. Din poe­zii am aflat că nu există bunici fără ogradă. Ei aveau cu sigu­ranţă una. Nu eşti bunic dacă n-ai ogradă. Aşa spuneau toate versurile pe care le în­vă­ţam la grădiniţă. Aşa că i-am rugat să-mi arate ograda lor. Ei n-au râs, n-au ridicat din umeri. Doar au tăcut, doar au oftat. Şi mi-au povestit ceva ce nu învăţasem în nici o poezie. Cum e să fii pe munte. Acolo, în apartamentul lor mic, tot de la bloc, bunica i-a zâmbit bunicului cum n-am mai văzut-o s-o facă vreodată, el m-a luat pe genunchi şi, cu vocea lui şoptită şi adâncă, a început să vorbească despre un Crăciun cum nu s-a mai po­menit. Se făcea că erau la poalele unui munte uriaş, care se numea Făgăraş. Şi au început să urce, dis-de-dimineaţă, prin­tr-o pădure îngheţată, pădurea de sticlă, i-a zis bunica, iar urmele lor se amestecau cu cele de căprioare, mistreţi şi lupi. Erau tineri, erau singuri, erau o femeie şi un bărbat, care lăsau urme într-o pădure nesfârşită. Şi vântul era de sticlă, şi cerul, şi lumina, şi respiraţia lor. Era frumos, a zis bunica, era frig, a zis bunicul. Soarele se tot rărea prin desişul ăla îngheţat, se făcea tot mai moale, mai mic, mai zgribu­lit, până a dispărut cu totul. O lumină mare şi roşie a coborât atunci peste ei, a acoperit zăpada şi i-a purtat mai departe. Au ieşit din pădurea aia, cu totul şi cu totul de sticlă, şi au ajuns în poiana de sus, poiana fermecată, a zis bunica, acolo unde mai rămăseseră doar munţii ăia uriaşi, Făgăraş. Ei şi nişte stele. Tot cerul se umplea de stele, mi-a zis bunicul, Andro­me­da, Pasărea pa­ra­disului, Cassio­peia, Centaurul, Peştele de Aur, Hidra, Indianul, Şopârla, Licor­nul, Ursa Mare, Ur­sa Mică, Orion, Peştele Zburător, toate conste­la­ţiile erau acolo, deasupra noastră. Bunica a închis ochii şi a zâmbit. Am ştiut că le vede iar. Şi le-am văzut şi eu, mi le arăta bunicul pe un cer invizibil, în apartamentul lor mic, din inima oraşului. Şi zăpada pe care păşeau s-a prefăcut atunci într-o oglindă, şi tot cerul cu toate constelaţiile s-a mutat pe pământ, la picioarele lor, scânteind albastru. Au cules stelele din zăpadă şi le-au atârnat într-un brad, aşa mi-au spus, una câte una, constelaţie după constelaţie, doar era Crăciu­nul, doar aveau nevoie de globuri. Şi bradul a în­ceput să se facă albastru, şi bunicul i-a spus bunicii hai. Au găsit o stână părăsită în poiana aceea cu stele şi munţi, s-au adăpostit acolo, au făcut focul. Au auzit şi lupii şi vântul care sufla prin horn. Bu­nicii i s-a fă­cut frică, bunicul a zâmbit.I-a spus să nu-i fie teamă, că ăsta e Ajunul Crăciunului şi nimic rău nu se poate întâmpla. Şi i-a mai spus bunicul bunicii să cânte. Şi au cântat. Bunicul cu vocea lui adâncă şi mormă­ită, de urs, a zis bu­nica, ea, cu vocea ei înaltă, de sirenă, a râs bunicul. Au cântat colinde, până când în stâna aia părăsită s-a făcut cald, până când din foc a mai rămas doar cenuşa, iar pe lume, doar fâl­fâitul unor aripi albastre. Ca să ştii şi tu ce-i o ogra­dă, a mai zis bunicul. Şi ca să mai ştii că ograda noastră e plină de munţi şi de stele, a spus bunica. Eram copil atunci, copiii înţeleg totul mult mai bine. Ceva, totuşi, trebuia să mai ştiu. Nu se putea altfel. Pentru că nu există Crăciun fără asta. Şi i-am în­tre­bat: dar Moşul v-a adus ceva sub brad? Abia atunci bunicii mei au râs cu poftă, s-au uitat unul la altul, apoi la mine şi mi-au răspuns, ciufulin­du-mă pe păr, amândoi deodată: da, pe tine. Am tăcut. Asta însemna că am fost acolo. În ograda cu stele a bunicilor. De Crăciun. Şi mi-era atât de ciudă că nu-mi aminteam nimic. Atât de ciudă! Apoi am închis ochii şi am în­ceput să văd. Mai în­tâi, pădurea de sticlă. Apoi urmele. Pe bu­­nicii mei urcând în­cet, cu ruc­sacii în spa­­­te. Po­iana cu ste­­le şi munţi. Lu­mi­nile. Cons­tela­ţii­le. E­ram a­colo, dea­­su­pra lor, as­cuns. A­veam niş­te a­ripi al­bas­tre, fâl­fâiam uşor cu ele: uite-mă. Şi am ştiut că am fost a­co­lo. Din­tot­dea­una.

Veronica D. Niculescu
Colindul nucii poleite

E-atâta alb în amintirea asta,/ cum caut s-o des­fac ca pe o nucă/ ce-mi poleieşte peste ani fereastra/ c-un licăr încercând să îmi adu­că/ timpul trecut, cu scânteieri şi stele,/ un urs de pluş cu şorţ şi cu tichie,/ căluţi sub brad, în crengi lumânărele,/ şi patru ver­suri din­tr-o poezie/ rostite de fetiţe bu­că­late/ (când nu le-aud pitici băr­boşi iviţi/ de printre por­to­cale), ciocolate,/ ciubuc şi tur­tă dul­­ce, biscuiţi,/ fereastra abu­ri­tă... Şi, doar mie,/ părinţii tineri, în bucătărie.
E seară şi suntem cu toţii în casă. Flori de gheaţă la ferestre, piftie pe masă. E încă devreme, zi­ua e dusă, şi totuşi, e-un frea­măt în toate, lumea pare că abia stă să înceapă. Sania e-n hol, proptită de perete. Pe caloriferul din sufragerie, patru mănuşi ro­şii cu un deget, ale noastre. Între elemenţii calorife­rului s-au în­căl­zit până de curând picioarele noastre. Am stat to­lănite pe jos, două surori privind în tavan, povestind vrute şi nevrute, căutând să domolim ­toată forfota asta care creşte, tot creşte, deşi acum nici nu ne mai tăvălim prin zăpezi construind caze­mate, nici nu mai tragem la sanie.
În bucătărie, mama taie pâine, tata scoate mu­ră­turi dintr-un borcan: gogonele, varză roşie şi că­pă­ţâni de conopidă înfloresc într-o farfurie. Ştim toate astea şi fără să îi vedem. "La masă!", ne strigă ma­ma, cu glasul ei de păsăruică. Dar noi avem altă trea­bă acum. Pe canapea ne-am înşirat darurile bu­nicii: fular, căciulă şi mănuşi pen­tru fiecare. Sunt tricotate de mâna ei, din fir bleu şi alb, iar că­ciulile au apli­cată de jur îm­pre­jur o împle­ti­tură frumoasă, cum n-am mai văzut la nimeni niciodată. Ni le punem în cap şi suntem, deo­dată, păpuşi ru­seşti, cu cosiţe împletite de bunica nem­­ţoaică. Ne punem şi mănuşile, şi ţipăt după ţipăt: sunt zece lei în dreapta şi încă zece în stânga. Şi poţi face atâtea cu douăzeci de lei doar ai tăi. Eu, de pildă, îmi voi lua... "La masă, la ma­să!" Spăla­rea pe mâini şi la ma­să. Eu, de pildă, luni îmi voi lua... Să­punul ne sare din mâini ca un peşte, alu­necă în chiuvetă, îl prindem, îl to­cim po­ves­tind ce ne-am lua... "La masă, nu se-aude?" Gonim ieşind din ba­ie, tre­cem prin hol, prin sufra­gerie, pe lângă bra­dul deo­cam­dată tăcut, şi ţuşti în bucătărie."Cine nu mănâncă nu se miş­că de-aici", zice mama şi ie­se, ples­nind cu cârpa de masă. Ne pri­vim cam mirate: cine-ar face mofturi chiar azi?
Memoria, ah, memoria ne şterge adesea din minte bucurii şi ne lasă doar clipele dureroase. Dar se întâmplă şi altfel: memoria, ah, memoria, ne şter­ge uneori din minte orice durere şi ne lasă doar bucu­riile. Când e vorba de copilărie, de sărbătorile de iarnă, fie ele şi din anii '80, '70, to­tul se cerne pâ­­nă rămâne numai lumină. Masa e îm­belşugată. Mi­­rosurile - şi ele, o împletitură ca a bunicii. Co­zo­nac şi friptură, clinchet de pahare, far­furii, fur­culiţe, abur lipit de ferestre. Noi patru aici, în apar­tamentul de la primul etaj, un glob auriu în­tr-o lume albastră, şi undeva, în alte oraşe, mereu prea de­par­te, mereu foarte aproape, bu­ni­cii.
Mama se întoarce în bu­că­tărie, noi o zbughim în sufra­ge­rie. În amintire, veselia noastră se înalţă, se suie pe-un nor de mătase şi porneşte dând ocol can­­delabrului, un animal săl­batic evadat din po­veste. Acum totul e vis: s-au aprins luminile din brad, focuri vii, iar sub crengile lui, nu sclipesc pa­chete legate cu şnururi în cru­ce, ci sunt de-a dreptul aşezate pe jos, gata să facă un pas şi să por­nească în lume, asemenea nouă, un urs, o păpuşă, un avion şi o minge, alături de portocale şi nuci poleite, şi nici o nelinişte, nici o nelinişte.

ADINA ROSETTI
Crăciun cu Nona şi Taiu

Totul începea de dimineaţă, cu mirosul. Mă în­văluia încă dinainte de a deschide ochii, intra pe sub uşa cu ferestre prevăzute cu perdeluţe dantelate şi mă ade­menea din patul cu tăblie îm­podobită cu ab­ţibilduri primite la pachet de o prietenă de-a bu­nicii, de la fiica ei plecată pes­te ho­tare. Erau o raritate abţibil­durile alea lu­cioa­se, cu per­so­naje Dis­ney, le tre­ceam con­şti­incioasă pe toate scri­sorile şi listele mele de do­rinţe către Moş Gerilă - singurul moş cu aprobare de la Partid. Mi­ro­sul înnebunitor al mâncărurilor era prea ade­me­ni­tor, aşa că mă dădeam jos din pat şi lipăiam în pi­cioarele goale, până în bucătăria unde trona Nona, bunica mea; o gă­seam fă­când câte zece lucruri deo­dată, plutind între oalele puse pe foc şi tăvile din cuptor, scoţând bu­­nă­tăţi din că­ma­ră şi frământând a­luatul, râş­nind nuci şi topind unt, vorbind în tot a­cest timp cu ti­gă­ile, sucitoarele, ră­ză­toarele şi for­mele de chec, ca şi când vorbele ei le-ar fi putut in­sufla viaţă. Îmi plă­cea să-mi vâr nasul şi degetele în toa­te, să ronţăi foi de var­ză murată şi să gust din co­ca necoap­tă, să stric aranja­mentul salatei de boeuf şi să simt textura moale şi lucioasă a câr­na­ţilor de casă. Deşi o în­curcam, Nona nu mă trimitea îna­poi, mă certa doar pentru lipsa papucilor şi apoi mă lăsa să-mi fac poftele în bucătăria unde domnea ca o regină atot­puternică. Aşa începea dimineţa de ajun, cea mai frumoasă din lume, cu mine în că­ma­şă de noapte, în bucătărie, urmărind fascinată tre­bă­luiala bunicii, gustând bunătăţi şi depănând po­veşti, până când uşa bucă­tăriei se deschidea, nu cea dinspre casă, ci cea din­spre marchiza care dădea direct afa­ră, şi intra Taiu, bunicul, cu lemnele, adu­când înă­un­tru o pală de vânt îngheţat şi câţiva fulgi răzleţi de zăpadă. În­ce­peau atunci micul lor duel verbal, în care puneau întotdeauna o căldură blândă şi amu­zată (el) şi o serie de reproşuri şi nemulţumiri zise-n glumă (ea). Nona şi Taiu au fost modelul meu de cuplu ideal, către care am aspirat mereu în secret, con­vinsă însă că "nu se mai fabrică" şi că nu am să-l mai găsesc decât în literatură. Acum nu mai sunt niciunul dintre ei, el s-a dus primul şi ea l-a urmat curând, în nici mă­car doi ani, pentru că nu a mai gă­sit, pur şi simplu, vreun sens în a supravieţui sin­gură. Dar mi-i amin­tesc întotdea­una în bu­că­tărie, do­meniul ei ab­so­lut, în care el primea în­voire să intre şi să o ajute cu diverse treburi de "în­cepător", de exemplu, să cureţe cartofi sau să spar­gă nuci, timp în care con­tinuau micul lor duel verbal, în­văluit într-o căl­dură după care voi tânji probabil pen­tru tot restul vieţii. În cele din urmă, Nona ho­tăra că mai mult o încurcam şi mă trimitea cu Taiu să văd de alte tre­buri. Cu Taiu împo­do­beam bradul şi aranjam masa. Avea întotdeauna bomboane de cio­colată şi mă lăsa să aprind lumâ­nările (cu care, într-un an, am şi re­uşit să dau foc bra­du­lui...). După-amiaza îmi re­pe­tam, cu simţul da­toriei împli­nite, poezioara pen­tru Moş Cră­ciun, de regulă ceva cu iar­nă, fulgi de nea şi săniuş, a­ceeaşi pe care o avu­sesem de în­văţat pentru serba­rea şco­lară. Din exces de zel, pre­gă­team şi ceva supli­mentar, un cântec pe care-l învăţam ascultând discu­rile vechi de vinil de la ei din casă. Aveam nu­mai note de 10, bucle perfecte şi rochiţă de catifea cu guleraş alb; genul de copil care nu putea fi ocolit de niciun moş aducător de cadouri. Chestia e că de câte ori venea Moşu' (lucru ca­re se în­tâm­pla, în mod misterios, numai când bu­ni­cul îşi amintea că tre­buie să mai dea o fugă până la ma­ga­zia de lem­ne), mă emoţionam şi mă fâstâ­ceam în­grozitor, iar în mintea mea se bram­bureau poezia de la serbare, cântecelul suplimentar şi alte texte pe care le pregă­tisem. Dar îmi primeam da­rurile şi pu­team atinge barba Moşului, despre care copiii de la şcoală în­cepuseră deja să spună că "nu e ade­vărat". Mă cer­tasem cu copiii ăia şi repetasem cu încăpăţâ­nare şi cu ochii-n lacrimi că Moşul există, chiar există. În clasa a patra, am ajuns la Nona şi Taiu, în vacanţa de iarnă, plină de îndoieli. Simţeam că, de fapt, copiii de la şcoa­lă ar putea avea drep­tate, deşi voiam din tot sufletul să nu fie aşa. Am luat-o pe Nona deoparte şi i-am măr­turisit zbu­ciu­mul meu, iar ea mi-a zis că sunt "fetiţă ma­re de-acum" şi că tre­buie să-mi spu­nă ade­vărul. Uneori, adevărul nu e ceea ce-ţi doreşti să auzi. Nona a deschis de­baraua şi a scos dintr-o pungă costumul de Moş Crăciun pe care-l folosise, ani la rând, Taiu, atunci când ne spunea că se duce la magazie du­pă lemne.Văzut la lumina zilei, costumul im­pro­vizat dintr-o veche draperie de ca­tifea roşie şi barba din câlţi păreau un arsenal sărăcăcios. Am fost dezamăgită, dar am uitat re­pede de Moş Crăciun. Mi-au rămas însă mi­rosul bunătăţilor, dimineţile noastre de Ajun în bu­că­tărie, când stăteam în cămaşă de noapte, fără pa­puci, şi mă ospătam cu cocă de cozonac, în timp ce Nona vorbea cu tigăile şi formele de chec, iar Ta­iu intra în odaie, aducând primii fulgi de ză­padă.