În ajun de Crăciun e cel mai greu să fii departe de ţară. Amintirile te copleşesc şi dorul începe să doară... Şi furia neputinţei se ridică înalt, ca un val: de ce am fost nevoiţi să părăsim ţara? Am studiat cu tenacitate 22 de ani, sacrificând orice distracţie "inutilă", pentru ca prin munca mea să fac ceva folositor, poate extraordinar. Şi am primit în schimb umilinţele de fiecare zi, dinainte şi mai ales de după "schimbare", când a început jaful ţării, care nu trebuia vândută.
N-am crezut că voi pleca vreodată... din limba română, patria mea de suflet, în care toate visele şi speranţele s-au conturat în cuvinte, în care atâtea cărţi au venit spre mine să-mi însenineze, cu gingăşie, existenţa. Şi atâţia oameni extraordinari...
Dar noi continuăm să păstrăm în inimi spaţiul acela fermecat al limbii române, să păstrăm cu sfinţenie vechile noastre sărbători, să cheltuim nesăbuit (spre încântarea companiilor telefonice) doar pentru a auzi vocea celor dragi rămaşi acasă sau, şi mai nesăbuit (spre încântarea companiilor de aviaţie), doar pentru a-i strânge în braţe, cu drag şi dor, pe aceiaşi nepreţuiţi părinţi, rude, prieteni. Şi continuăm să întreţinem speranţa că n-o să fie nevoie de alţi fanarioţi sau prinţi străini, care să termine circul penibil ce macină o ţară frumoasă, cu oameni frumoşi şi harnici şi generoşi, dar cărora le-a îngheţat acum zâmbetul pe buze...
Canada ne-a primit cu braţele deschise, prieteneşte, cu neaşteptată bunăvoinţă. Totul funcţionează, totul se rezolvă eficient şi simplu, totul este normal. Evident, este loc pentru fiecare, de aceea oamenii sunt relaxaţi, plăcuţi, încântători. Şi am reînvăţat, încet-încet, să zâmbim. În sfârşit, tot ce am învăţat şi stăruinţa noastră dau roade, toate posibilităţile se amplifică deodată exponenţial. Şi lumina acestei speranţe ne face să vedem lumea ca un sat mic, care-şi creşte în pace copiii... Uităm brusc situaţia cercetării ştiinţifice româneşti, uităm că ţara părea să nu mai aibă nevoie de noi (Doamne, ce trist sună asta!), uităm durerea transplantării pe un tărâm necunoscut, ne afundăm în muncă cu toată energia, cine ştie, poate în felul ăsta vom putea trimite o rază de speranţă acolo unde ne-a rămas, iremediabil, sufletul...
Şi în sunet de colinde vom plânge, amintindu-ne de părinţi... Şi în aroma de cozonaci şi atmosfera de poveste vom întâmpina noaptea de vis care ni l-a adus pe pruncul Iisus. Ne-a dus promisiunea că viaţa noastră are un sens, că orice s-ar întâmpla, când ne e cel mai greu, cineva ne poartă pe umeri. Şi ne va ridica într-o zi pe aripi de lumină, pe respiraţia zorilor, ne va face să strălucim ca soarele şi ne va ocroti, cu nesfârşită dragoste, în căuşul palmelor Sale...
Nu mai e loc de nimic...
Vă urez tot binele din lume. Cu drag,
LARISA - Canada
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
