PAUL GHERASIM - "Am trăit la ţară. Sunt copil de ţăran. Sufletul meu e un suflet de ţăran"

Un patriarh al spiritului românesc

- Mai multe expoziţii bucureştene au celebrat la sfârşitul acesta de an personalitatea şi opera pictorului Paul Gherasim, întemeietorul grupului Prolog. Pornit spre raiul pentru care s-a pregătit o viaţă întreagă, nici urma de pe pământ a artistului nu se şterge, crescând în purpură şi în aur, la fel ca picturile lui -

În casa Domnului, pentru toate zilele vieţii

Vestea morţii lui Paul Gherasim (în noaptea de 3 august, într-o marţi spre miercuri), la 91 de ani, m-a prins în vacanţă, în însoţire de nepoţi, la Sin­gu­reni, la vreo 40 de km de Bucureşti. Am ajuns la mânăs­ti­­rea Stavropoleos, în preajma tronului "domnului Paul" (cum i se adresau adesea cei apro­piaţi) vineri, pe seară. Era îmbarcat de plecare. Cu pielea albă, cu bar­ba colilie, parcă un pic mai ra­refiată, îmbrăcat în alb (ca totdeauna, cu un bun gust desăvârşit!), într-un sicriu de culoare deschisă (cum s-o spune sicriu în Bucovina lui?), cu horbote simple, fără dantele, cu numele înscris cu alb pe crucea sa... Mult alb... Pă­rea, s-ar fi putut spune, un patriarh. Şi, cu ade­vă­rat, era un patriarh al pic­turii româneşti! Nu numai şi nu în primul rând prin vârstă ci, îndeosebi, prin au­­toritate, prin măiestrie, prin cunoaştere, prin înăl­ţimea trăirii spirituale şi duhovniceşti. Dar eu l-aş fi asemănat mai degrabă cu o mireasă. Gata de Nuntă, gata de întâlnire cu Mi­rele-Hristos, atât de iubit şi atât de dorit de el. Se răsfrângea deja asupra lui ceva din lumina taborică a praznicului Schimbării la Faţă care tocmai venea! Când am intrat eu, părintele Ius­tin Marchiş era cel care citea din Psaltire la căpătâiul lui. Cu ritm mă­surat, apăsând cuvintele, încât ele să ţi se impună, re­velator. Pe urmă s-au perindat alţii şi al­ţii. Prie­teni... Până spre miezul nopţii, când au ră­mas de strajă, cu rândul, maici ale mânăstirii şi doi din­­tre tinerii cei mai apropiaţi lui în ultimii ani de via­­­ţă, arhitectul Marius Pandele şi teologul Ionuţ Lun­­­gu, care l-au înconjurat cu un devotament ex­cep­ţio­nal şi i-au dus la împlinire unele proiecte pe care forţele fizice nu-l mai ajutau să le împli­neas­că sin­gur. Parcă niciodată versetele Psalmilor nu capătă mai multă greutate şi mai mult înţeles ca la căpătâiul unui mort. Când mi-a venit prima dată rândul, am citit Catisma a 6-a. Cât de mult mi s-a părut că i se potrivesc cuvintele versetului al patrulea din Psalmul 26: "Un lucru am cerut de la Domnul şi pe acesta-l voi căuta: să locu­iesc în casa Domnului în toate zi­lele vieţii mele, văzul să mi-l desfăt în frumuseţea Dom­nului şi să cercetez locaşul Său". A avut parte din plin de Casa Domnului şi de frumuseţea re­văr­sa­tă de El în lume, în fel şi chip, nemijlocit şi mij­locit.
Unul dintre sentimentele prime pe care le am lân­gă un om drag care pleacă la Domnul este vino­văţia pentru lipsa de atenţie şi de grijă pe care am ma­nifestat-o faţă de el în diferite perioade, cu dife­rite prilejuri. L-am văzut extrem de puţin în ultimii doi ani pe Paul Gherasim. La ultima întâlnire cu el, m-am dus însoţit de un minunat medic şi om, pro­fe­so­rul Miron Bogdan. Auzisem că situaţia lui Paul Ghe­rasim era tot mai delicată, dar ce-am văzut m-a cu­tremurat. Slab de tot, numai piele şi os, la pro­priu. În­­­tins pe spate, aproape nemişcat, suferea de dureri cum­plite la orice mişcare, dar şi de o in­som­nie re­be­lă, ucigătoare. Era uscat ca un pust­nic după un în­de­lungat timp de asceză în ale hranei şi ale somnului. Bunul medic nu a putut decât să constate povârnirea gra­vă şi ireversibilă a stării de sănătate, pre­co­nizând un sfârşit apropiat. L-a ascultat cu răb­dare, l-a în­curajat cu cuvinte blânde de mângâiere, i-a pre­scris câteva paliative uşoare.

"Cu ciocârlia deasupra noastră"

Avea un respect oarecum evlavios pentru omul vechi, pentru ţăranul român, a cărui spiritualitate sănătoasă şi pătrunzătoare a admirat-o fără rezerve şi a slujit-o ori de câte ori a avut prilejul. Practic, era îndrăgostit de ea. El însuşi era mândru de Bu­co­vina sa natală şi de ţăranii ei. Se revendica a fi ţăran, în felul în care te revendici a aparţine unei vechi şi mari stirpe nobiliare. Ţăranul vechi şi cele ale lumii lui erau date mereu de el spre pildă. Nu, la el nu era vor­ba de vreo ideolatrie sau de vreo ideo­logie. În cazul lui, ca şi în al altor personalităţi de anvergură (Pă­rin­­­tele Dumitru Stăniloae, Ioan Ale­xandru, Horia Ber­nea ş.a.) filonul este unul tare. Ei veneau de aco­lo, dintre ţărani, acolo trăiseră o pe­rioadă a vieţii lor, cea mai curată şi mai deschisă re­cep­tărilor ne­al­terate. Ei trăiseră cu toată impli­carea acolo, respi­raseră aerul şi istoria satelor de obârşie, văzuseră şi străvă­zuseră acea lume. Legă­tura lor cu satul şi cu ţăranul era organică. Chiar dacă ajunsese să fie, la un mo­ment dat, una de tipul paradisului pierdut, sfârşea prin a fi, în chip organic, una a paradisului regăsit. Ei au ştiut şi au putut să vadă acolo Frumuseţea a­ceea care mântuieşte lumea, o Fru­mu­seţe acumulată prin filtrări istorice şi spirituale suc­ce­sive. Frumu­se­ţea-Hris­tos! Au vă­zut la ţă­ran un suflet aşe­zat temeinic şi lămurit prin răb­dă­toare suferinţă şi bună însoţire cu Dum­ne­zeu, printr-o înscriere blândă şi fi­reas­că în lume, în cea fizică şi în cea me­ta­fizică, dusă la simplitate ultimă, la ma­ximum de limpezire şi coerenţă. Măr­turie stau studiile unor eminenţi et­no­logi, în cap cu Ernest Bernea, măr­turie stă povestea Ţăranului Român de la Mu­­zeul lui, aşa cum l-a pictat Horia Ber­­nea. În­tr-un interviu acordat pentru Evenimentul Zilei, Paul Gherasim s-a descris astfel: "Eu am trăit la ţară, eu sunt copil de ţăran, sufletul meu e un su­flet de ţăran. De aia eu sunt un om al tradiţiilor, în con­tinuare. Am trăit, când eram copil, tradiţia în plinătatea ei, pe câmp, cu oile, cu vacile, cu plugul, cu ciocârlia dea­supra noastră, când eram la arat. Şi am trecut printr-o istorie care e o istorie con­densată, ca o sinteză a is­toriei me­le."
În vederea unei prezentări recu­peratoare a Chipului exterior şi lăuntric al acelui Ţăran, în faţa celor din lumea culturală contemporană, Paul Ghe­rasim a fost printre cei din­tâi care au pus în cir­cu­laţie, după 1989, vechi foto­grafii cu chipuri de ţă­rani. De altfel, chipul lui Paul Gherasim era astfel com­pus, în­cât să trimită în acea direcţie, la ţăranii ar­hetipali. Avea acasă un portret al bunicului său, ţăran buco­vi­nean de o mare dem­ni­tate şi frumuseţe, făcut la în­ceputurile sale de pictor. Ţinea foarte mult la lu­crarea aceea, chiar dacă rămânea o operă de tinereţe, poa­te cu mai puţină mă­iestrie, dar cu câtă res­pec­tuoasă candoare. Ni-l arăta adesea cu bună mân­drie. Şi felul în care se îmbrăca se dorea şi reu­şea să fie de inspiraţie ţărănească. Avea o eleganţă aparte. Subtil rafinată. Voit smerită, dar de o sme­renie care nu trecea neobservată. Dim­potrivă.
Tot aşa, în apartamentul său situat la etajul al 9-lea al unui bloc din Titan, era înconjurat de obiecte ţă­­răneşti de o răpitoare frumuseţe. Practic, erau nu­mai capodopere ale acestei culturi. Odăile lui aveau o mireasmă ţărănească, mai precis una monahal-ţă­rănească. Paul Gherasim era de o austeritate slă­vi­toare. Totul răspândea în jurul lui ceea ce numim noi în Biserică o "bună mireasmă duhovnicească".
A realizat expoziţii memorabile, dedicate cul­turii ţărăneşti, între care la loc de frunte ar fi de men­ţio­nat: "Spaţiul spiritual al satului românesc" (1991), la Muzeul Naţional de Artă, şi "Stră­ve­zimea sa­­tului românesc" (2003), la Muzeul Ţăranului Român.
Şi-a dedicat ultima parte a vieţii anume pu­nerii în evidenţă a culturii ţărăneşti şi a consti­tuţiei ei structural creştine. Toată seria de cărţi-al­bume reali­zate în ultimii doi-trei ani, după ce a fost blocat în chi­lia sa, vrea să ne spună, pre­ponderent vizual, des­pre acea cultură tai­nică, simplă şi de un incre­di­bil rafinament spiri­tual şi artistic. Este vorba de Om de trea­bă ţăranul (Ed. Renaşterea, 2016), Urma Sfân­tului Apostol An­drei (Ed. Doxologia, 2016), Stră­ve­zimea fru­museţii (Ed. Bizantină, 2016), Munţii Bu­zăului, locuri ale sfinţeniei (Ed. Ar­hiepiscopiei Bu­ză­u­lui şi Vrancei, 2016), Po­­ezia locuirii (Ed. Bi­zan­tină, 2016), Casa ţă­ra­nu­lui român (Ed. Bi­zan­tină, 2016), Chipul ţăra­nu­lui român (Ed. Ar­hi­epis­copiei Dunării de Jos, 2016). O listă cu totul şi cu totul im­presionantă!

Cer blând şi flori de măr

Era pictor înnăscut. Nu ştiu cum a ajuns el, un co­pil de la ţară, din Boteştii Sucevei, să-şi desco­pere şi să-şi cultive vocaţia, să vină la Bucureşti şi să facă studiile de cuviinţă. Iubea pictura adevărată până la ultima fibră. O cunoştea foarte bine, atât în ceea ce priveşte istoria ei, cât şi temeiul de măiestrie care-i conferă accederea la adevărul ei ultim. O sim­ţea apropiat. Chiar dacă-i văzusem, desi­gur, tablo­u­rile pe la anualele şi bie­nalele pe care UAP le organiza în acele timpuri, în anii '60, '70, '80, nu-l remarcasem anume. Ignoranţa mea întru ale picturii contemporane era încă destul de mare şi "vedeam", cu precădere, acele nume în­conjurate de un anumit zgomot, aparţinând cel mai adesea taberei ba­biş­tilor. Am fost conştient de nume­le lui Paul Ghe­rasim, odată cu realizarea primelor coperţi pentru cărţile de imne ale lui Ioan Alexandru. Nu mă se­duseseră. La găseam simpliste, prea abstracte, prea simbolice. Este drept că se pierdea mult din ceea ce erau ele în original, din pricina pre­carităţii carto­nului şi a calităţii foarte aproximative a tiparului. Tot graţie iubirii pentru Ioan Alexandru am ajuns să mă împrietenesc cu Mihai Sârbulescu şi cu Ho­rea Paştina, iar prin ei, ceva mai târziu, l-am cu­noscut personal pe Paul Gherasim. Îl întâlneam pe la vernisaje, dar mai apropiat, îndeosebi la Mihai Sâr­bulescu acasă. La el, pe strada Ion Bog­dan, era casă deschisă. Seară de sea­ră găseai oameni acolo, îndeosebi din lumea artelor vizuale, la un pahar sau, cel mai adesea, la mai multe. Mai târziu, în câteva rânduri, a ajuns şi la noi acasă. Nu mânca carne şi, atunci, pe un­de era invitat, se pregăteau pentru el, anume, feluri de mâncare cu peşte şi cu brânză. Cam totdeauna, în vremea aceea, apărea însoţit de soţia sa, Ste­lia­na, şi de Corina Pavelescu, sora aces­teia. Femei blajine, delicate, care ră­mâ­neau în umbra lui, ieşind destul de arar la discuţie.
Paul Gherasim făcuse şcoală bună, cu Nicolae Dărăscu (desenul) şi cu Jean Alexandru Steriade (pic­tura). Amintirile lui antebelice se refereau aproa­pe ex­clu­siv la lumea picturii. Ne vorbea des­pre în­cru­cişările lui cu pictori renumiţi, care nouă ni se pă­reau a fi de mult is­torie aparţinând unei lumi relativ în­depăr­tate în timp. Colegii (de facultate? de breas­lă?) îl porecliseră Mielul. Adu­cea cu evan­ghe­licul ani­mal la chip şi la dinamică. Şi-a câştigat des­tul de repede un vădit respect în cadrul breslei, chiar şi prin­tre cei care nu-i împărtăşeau viziunea plastică.
Pictura lui Paul Gherasim este ca un abur. De o transparenţă totală. Un văl. Numai bună pentru cer blând şi pentru mare senină, pentru flori de măr şi pen­tru natură în evaporare. Prima lui lu­crare care m-a izbit şi care mi-a rămas bine întipărită în memorie este una cu cei 40 de mucenici din Sevastia, temă reluată în mai multe rânduri. Par 40 de ţărani. De un dramatism total. Primise de la cineva puţină purpură, de care era foarte mândru şi o folosea cu mare par­ci­monie, nu­mai atunci când credea că subiectul o cere deplin. Iubea cu­lorile vechilor miniaturi mâ­năstireşti: aurul, sineala, pur­pu­riul...
Prologul rămâne, probabil, înfăp­tui­rea sa maximă. Ge­nială! Multe au fost grupurile şi grupările artistice din istoria artei noastre vizuale, dar parcă niciunul şi niciuna nu au avut firescul, genuitatea, subtili­tatea, simplitatea şi farmecul peren al Prologului. Cred că ţinea la el mai mult decât la pro­pria operă şi suferea ori de câte ori i se părea că tovarăşii lui de grup abdică de la o de­di­care totală pentru cauza lor inefabilă şi nenumită. A ştiut să vadă importanţa unei astfel de grupări şi s-o pună şi în lucrare. Fiecare membru al Grupului Prolog este un pictor împlinit, din cei care s-au înscris deja în istoria picturii româ­neşti, dar Grupul înseamnă mai mult decât suma acestor pic­tori. Un liant subteran imposibil de definit îi uneşte şi îi face unici, dincolo de di­fe­renţele lor stilistice sau de personalitate. Gru­pul are un caracter subtil eclesial, fără vreun manifest în acest sens. Afirmă ca pro­gram lipsa de pro­gram (lipsă care ca­pătă o nuanţă de ideologie, în ciuda do­rinţei contrare a celor din Grup). În cadrul Grupului, fiecare este liber să facă ce vrea, dar libertatea aceasta este for­jată de o firească dorinţă interioară de a consuna cu ceilalţi, de a fi în acelaşi duh.

"Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port"

Relaţia lui Paul Gherasim cu Biserica trebuie să fi fost veche, dar eu de când i-am fost mai mult în preaj­mă, îl ştiu ataşat de Stavropoleos. A avut un rol prim la renaşterea aşezământului după decem­brie 1989. Cred că a fost şi epitrop, până când locul a redevenit mânăstire. Înainte de '89, biserica era scoasă din uzul liturgic, iar clă­dirile ei deveniseră depozite ale Pa­tri­ar­hiei. Re­laţia lui Paul Ghe­rasim cu Biserica în la­tura ei instituţională era una de respect şi libertate, în care critica făcută cu dragoste şi compătimire nu lip­­­sea. A făcut de la bun în­ceput o ex­celentă, foarte rod­ni­că echi­pă cu pă­rintele Ius­tin Mar­chiş. Îi lega, între alte­le, o foar­te mare exi­genţă faţă de al­că­tuirea şi com­punerea spa­­ţiului litur­gic, în toate di­mensiunile sale ar­tistice şi spirituale. Îm­pre­ună au ajuns să facă din mâ­năstirea Sta­vro­poleos un loc e­xem­plar, din acest punct de ve­dere, re­pre­zen­tativ pentru Bucu­reşti, vizitat pentru a­ceas­ta, de mari personalităţi ale diferitelor do­menii de ex­ce­­lenţă din toa­tă lumea. Au îndepărtat alu­viu­nile poluan­te şi au adus lu­­cruri vechi, po­trivite locului. Paul Ghe­­rasim cutreiera anticariatele din cen­trul vechi, gă­sea şi sugera obiecte po­trivite, iar pă­rintele Ius­tin găsea mijloa­cele să le achi­ziţioneze, fiind în deplină conivenţă. Astfel a ajuns biserica să arate cum arată astăzi, aşa s-a ajuns să se constituie un muzeu şi o bibliotecă, de mici dimen­siuni, dar do­tate numai cu lu­cruri de mare preţ. Este un loc în care Pa­triarhia ar putea organiza cursuri practice de bun gust şi nobleţe simplă a spaţiului liturgic şi paraliturgic. Sigur, li s-ar putea re­pro­şa, cum o făcea de altfel destul de blând Horia Bernea, că s-a ajuns la un anumit "pu­rism", că nu ar strica şi câteva "ac­ci­dente", din cele fi­reşti, cum se în­tâmplă în viaţa reală, unde nimic nu este "per­fect".
Era pentru slujbele limpezi, în care cuvântul rostit să fie bine auzit şi trăit ca atare. Este de neui­tat şi de neegalat felul în care citea el Apostolul! Cu un tremur emo­ţionat şi emoţionant, cu accente tul­burătoare în glăsuire. O făcea rar, de obi­cei la praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, când toată obştea îl sărbătorea cu voios drag!
A sprijinit la Stavopoleos revenirea la muzica psal­tică, reafirmarea ei. Era iso­nar neobosit al grupului de strană de pio­nerat, ce se formase acolo, la începutul ani­lor '90. De altfel, a făcut cu acest grup nu­meroase turnee în diferite ţări din Eu­ropa. "Îi place să bâzâie", glumea zâm­­bind cu duioşie Ho­ria Bernea. De alt­fel, Grupul acela a generat în continuare, fie direct, fie indirect, alte şi alte gru­puri, încât se poate observa astăzi o prezenţă re­­lativ extinsă şi extrem de benefică a muzicii psal­tice în spaţiul liturgic românesc.
Toate acestea, precum şi multe altele, au făcut ca astăzi el să fie numărat, pe drept cuvânt, printre ctitorii aşezământului.
Lucrarea lui Paul Gherasim şi a părintelui Iustin Marchiş nu s-a oprit la mânăstirea Stavropoleos. Cât a fost în puteri, au călătorit destul de mult îm­preună în ţară, mai ales la mânăstiri. Adesea aceste călătorii deveneau un soi de "vizite pastorale". Suferea pen­tru neglijenţa clericilor în ceea ce priveşte frumu­seţea spa­ţiului liturgic sau a ace­luia învecinat. Pe unde tre­ceau, făceau observaţii di­rec­te destul de aspre, în le­gă­tură cu scăderile în a­ceas­tă privinţă, cerând co­rec­tarea lor cât mai grab­ni­că.
A făcut multe şi pentru mânăstirea Hu­rezi, pe care o adoptase, într-un fel. I-a în­lesnit achiziţionarea unor obiecte de epocă din anti­ca­riate. Când pu­terea finan­cia­ră i-a îngăduit, a cum­părat el însuşi obiecte spre în­zestrare. Pe altele le-a dă­ruit dintr-ale sale...
Vedea Catedrala Mântuirii Nea­mului, dacă tot e să fie una, la Văcă­reşti, pe locul extraordinarei mâ­năs­­tiri transformate în închisoare de capitalişti şi de­mo­­lată de comunişti. La o întâlnire pe această temă, cu vrednicul de po­me­nire patriarh Teoctist, l-a in­ter­pe­­lat destul de vehement. Era o luare de poziţie care fă­­cea parte din pa­na­şul său. Ar fi fost o bine­ve­nită re­­a­bilitare, fie şi tardivă, a unui loc sacru de ex­cep­ţie.
Duhovnicul lui Paul Gherasim în ul­timii ani a fost părintele Nicolae Bordaşiu, poate şi pentru că îşi dorea pe cineva mai în vârstă decât el.
I se potriveau cuvintele Poetului: "Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port... " Dar ce simplitate?! Ce complexe structuri solare se tăinuiau în această simplitate! "Moşneagul" ce-l vedeai nu era "om de rând", era un Domn al picturii ro­mâneşti. Nu numai printr-o valoare incon­tes­tabilă, dar şi prin autoritate profesională şi morală, prin înţelepciune. Un om aşezat. Un om generos. Dăruia şi, mai ales, se dă­ruia. Oamenilor, cauzelor nobile... Tablo­urile ori le dăruia, pur şi simplu, ori, dacă le vindea, banii erau destinaţi cel mai ade­sea unor scopuri culturale în sprijinul Bi­sericii.
Era şi un om pitoresc, printre puţinii care încă mai aduceau la noi, original, ae­rul de interbelic. Un om cu stil în toate ale purtării sale. Un campion al bu­nului simţ şi al bunului gust. Încerca să reabiliteze nobleţea mistică a gustului. Un om ele­gant, de o ele­ganţă construită cu subtilitate, încât să dea senzaţia de smerenie şi de ţărănie.
În ciuda lentorii sale, era un om al faptei. Îmi spu­nea adesea: "Costion, eu nu vorbesc, eu fac!"
Îmi stăruie intonaţia vocii lui, când mi se adresa şi mă chema pe nume, felul în care apăsa vocalele! "Măi, Costion..."
Una dintre ultimele cărţi-album se întitulează "Urma Sfântului Apostol Andrei". Putem spune că avem şi urme ale lui Paul Gherasim, ale paşilor lui prin această lume. Oamenii sensibili, oamenii inte­li­genţi, oamenii atenţi, oamenii preocupaţi de spi­ritualitatea Tradiţiei le vor observa şi vor ţine cont de direcţia spre care se îndreaptă ei... Şi vor păşi pe urma acestor urme.

Foto: MARIUS PANDELE (1)