- Printre înnoirile salutare ale Televiziunii Române se află și promovarea de forțe și fețe noi pe micul ecran, printre care te afli și tu. De câtăva vreme, ești titulara știrilor de pe TVR 2, în ultimele zile ale săptămânii, și-adaug imediat - o prezență seducătoare, și ca farmec personal, și ca profesionalism. Urmează o întrebare mai scurtă: cum ai ajuns din Basarabia ta natală, direct la postul național?
- Eu nu sunt pentru prima dată în România și în București. Întâi am stat opt luni de zile aici, când am urmat un stagiu de pregătire pentru jurnalismul de televiziune la Pro TV, iar a doua oară am stat în București trei ani, între 2008 și 2010. O perioadă foarte tulbure! La conducerea Republicii Moldova erau comuniștii, iar eu, pur și simplu, n-am mai putut să accept politica editorială a postului de televiziune la care lucram acolo. Așa că mi-am făcut bagajele și am venit în România: mi-am făcut un blog, în care reflectam realitățile moldovenești, și am realizat o emisiune pentru un post de radio din Chișinău, "Vocea Basarabiei", pe vremea aceea foarte ascultat. Practic, am deschis aici un mini-sediu, din dorința de a face auzită, peste Prut, România. Tot atunci am început să scriu și un roman, "100 de zile", pe care l-am publicat în februarie 2010 și care a pornit, într-un fel, ca o anticipare, iar ulterior a devenit o descriere a Revoluției Twitter, survenită în Chișinău, în 2009. Era ca și cum cuvintele se așterneau pe pagină de la sine - simțeam că avea să se petreacă un eveniment, ceva de amploare, iar ulterior, am avut sentimentul că era de datoria mea să "înregistrez" ceea ce se întâmpla, inclusiv prin intermediul unor experiențe personale, pe care le-am descris în carte. După schimbarea de regim, m-am întors în Chișinău și, plină de speranță, m-am angajat la postul de televiziune Jurnal TV. Am prezentat principalul buletin de știri șapte ani și am pus mult suflet în ceea ce am făcut, dar, la un moment dat, am realizat că îmi doream ceva mai mult, o nouă provocare profesională. Și consideram că împlinirea acestei dorințe nu puteam s-o găsesc decât în România. Frământarea asta probabil că a rezonat undeva, în univers, pentru că într-o zi, stând de vorbă la Chișinău cu Claudiu Lucaci, de la TVR, care forma noua echipă TVR Moldova, el m-a invitat să mă alătur "trupei" din Chișinău. Am fost onorată de propunere, dar am fost sinceră și i-am spus că-mi doream să merg în România. La vreo patru luni după această discuție, Claudiu m-a sunat de la București și m-a întrebat direct: "Vii la TVR, în București?" Îți dai seama că am sărit în sus de bucurie.
- Te-ai simțit acceptată în România?
- Total! Deși știam că românii au o tandrețe aparte pentru basarabeni și îi primesc cu brațele deschise, am fost surprinsă și extrem de fericită să constat că, și la televiziune, Basarabia era la fel de iubită și oamenii m-au acceptat cu bucurie, m-au îmbrățișat cu toată căldura. Înaintea primei zile de muncă la TVR 2, mă temeam totuși de invidiile care se strecoară în mediul jurnalistic. Dar n-am simțit așa ceva din partea nimănui. Dimpotrivă! Colegii, inclusiv de la TVR 1, m-au ajutat foarte mult la primele emisii. Mă doare sufletul că lucrurile nu stau la fel și în Basarabia și, mai ales, în Chișinău: acolo, genul acesta de deschidere față de românii din România nu e de găsit la toată lumea.
- Cum s-a-ntâmplat că ești altfel, diferită de ei?
- Eu m-am născut în Coșcodeni, o localitate aflată nu departe de malul Prutului, într-o casă de profesori. În familia noastră nu s-a vorbit decât limba română și nu s-au citit decât cărți - multe, multe cărți - în română. De-aici, așadar, am primit sămânța de românism. Mai mult, nici la televizor nu urmăream posturi rusești. Ne uitam doar la TVR - pe care îl prindeam, pentru că eram la 30 de kilometri de Prut - și TVM, Televiziunea Națională Moldovenească, așa cum se numea pe atunci actualul post public din Moldova. Țin minte că odată l-am întrebat pe tata: "Tata, dar peste Prut chiar se vorbește așa, ca la televizor?" Îți dai seama: noi trăiam în URSS, vorbeam româna cu accent, or limba de la televizor mi se părea extraordinar de frumoasă și de dulce. De-atunci mi-am zis că "așa trebuie să vorbesc și eu, ca la televizor". Uitându-mă în urmă, asta mi se pare a fi fost o măsură "tangibilă" a trăirilor mele românești de atunci, nu foarte bine definite. Apoi, la 11 ani, în 1993, pentru că la școala din localitate nu se prea mai făcea carte, ai mei au decis să mă mute direct la Chișinău, la liceul pro-românesc "Prometeu", urmând să locuiesc la o mătușă. "Prometeu" era o școală nouă, cu profesori din România: din Iași, din Roman... Doamne, și ce profesori extraordinari am avut! Dincolo de ceea ce am deprins de la părinți, ei, profesorii de la "Prometeu", mi-au pus temelia vieții. Întotdeauna le voi fi recunoscătoare!
Vițelul deștept, care suge la două vaci
- Ce înseamnă, concret, "lipsa de deschidere" a basarabenilor față de România?
- M-am referit la societatea basarabeană, în general. Asta s-a văzut, de altfel, și la alegerile din noiembrie. Societatea este scindată: o parte este pro-europeană - dintre pro-europeni, o parte sunt și pro-români, dar nu toți! -, o parte este pro-moscovită. Așa că, dacă un român ajunge la Chișinău, să spunem, primirea de care va avea parte depinde de omul cu care se întâlnește: dacă dă de un pro-român, va fi tratat ca un frate, dacă dă de un "moldovenist" sau pro-moscovit... Moldoveniștii sunt cei care cred că moldovenii sunt altceva decât românii, chiar dacă unii dintre ei acceptă că limba e română. Unii moldoveniști sunt pro-europeni, alții susțin și Estul, și Vestul, ca vițelul "deștept", care suge de la două vaci, iar alții sunt doar cu Moscova. Cum e, de exemplu, nou-alesul președinte Igor Dodon, care e un moldovenist antiromân, pro-moscovit, dar ai cărui copii învață la liceul pro-românesc "Prometeu"! Dar nu e nevoie să vii din România ca să ai probleme cu rușii sau cu pro-rușii din Moldova. Scindarea socială le creează dificultăți inclusiv moldovenilor pro-români. Îți dau un singur exemplu: m-am dus într-o zi la o poștă din Chișinău să-mi achit o factură și, văzând o coadă destul de risipită la ghișeu, am întrebat în românește: "Cine e ultima persoană?". Nu vrei să știi cu câtă ură am fost privită de una dintre persoanele de la coadă și cu cât dispreț în glas mi s-a răspuns. Bineînțeles, în rusește. Ba am mai fost și "trasă de urechi": "De ce vorbești în română?" Și nimeni, absolut nimeni nu a sărit să-mi ia apărarea. Uite, genul ăsta de situații te pune pe gânduri după douăzeci de ani de independență a Republicii Moldova.
- Ai putea să faci o estimare: câți basarabeni sunt pro-București, pro-Europa, și câți sunt pro-Moscova?
- Dacă e să judecăm strict, în funcție de cifre, inclusiv cele de la alegerile din noiembrie, e limpede că balanța înclină în favoarea pro-moscoviților. Însă situația e nuanțată. În opinia mea, în realitate, cei pro-România, pro-Europa, sunt mai mulți. Doar că unii nu au votat, pentru că nu s-au simțit reprezentați de cei doi finaliști, iar alții sunt plecați peste hotare. Primul val migraționist a fost reprezentat de oamenii din generația părinților mei, cei care au fost la Podul de Flori, cei care au cerut ruperea de Imperiul Sovietic. După 2009, s-a pus în mișcare un al doilea val, alcătuit din tinerii din generația mea. Oamenii aceștia, mergând în străinătate, văd ce înseamnă România și Europa și înțeleg nivelul de manipulare și realitatea din Moldova. Căci manipularea mediatică a funcționat și funcționează de minune. Cabliștii din Republica Moldova difuzează masiv posturi rusești sau în limba rusă. Pe televizor, limba română e prea puțin prezentă. Posturi din România aproape că nu există. Acum eu mă zbat, împreună cu Claudiu Lucaci și alți colegi, să introducem și TVR 2-ul acolo, să-l facem disponibil măcar în Chișinău. Pentru că, repet, e o nevoie acută de posturi românești peste Prut. Basarabenii cu conștiință românească trebuie să facă un efort financiar și să-și ia antene de satelit din România. Însă, din păcate, mulți nu dispun de atâția bani. Iar situația asta îi afectează inclusiv pe cei mici. Copiii până la șapte ani vorbesc foarte bine românește, chiar fără accent moldovenesc, pentru că se uită la cele câteva posturi de desene animate în română, pe care majoritatea operatorilor nu au de ales și le retransmit din România. Presiunea părinților a fost prea mare. Mi-am dat seama de asta inclusiv la lansările cărților de povești pe care le-am scris. Însă, când pruncii aceștia încep să meargă la școală și să ia contact cu copiii vorbitori de rusă, cu societatea, cu televiziunile rusești, lucrurile se schimbă. Se simte imediat în felul în care vorbesc. Și discuția ar putea să continue până ajungem la acei basarabeni care nu se uită la posturile de televiziune românești și care nu trec Prutul. Ei nu-și dau seama ce înseamnă Europa și, mai ales, ce înseamnă România, cât de mult a evoluat România prin comparație cu Moldova, din 1990 încoace, cât de deschisă e societatea românească, cu câtă simpatie îi privește pe "frații de peste Prut" și cât de mult îi ajută să se integreze, să se simtă "acasă". Ei înghit pe nemestecate propaganda pro-moscovită și votează așa cum votează.
Un drept strămoșesc: cetățenia română
- Ce crezi tu că au de învățat basarabenii de la români, dar și românii de la basarabeni?
- Cred că basarabenii ar trebui să învețe de la frații lor din România să fie mai critici. Îmi place spiritul acesta critic din România. Deși, uneori, e împins chiar spre extrem. Însă, dacă basarabenii și-ar însuși măcar pe jumătate spiritul critic despre care îți spun, cred că multe s-ar schimba în Republica Moldova. Poate și-ar da seama că să-ți pleci capul, pe principiul "capul ce se-ndoaie, sabia nu-l taie", nu e, de fapt, ceva util. Iar românii cred că ar trebui să re-învețe de la frații lor de peste Prut ce înseamnă puritatea sufletului. Basarabenii adevărați și mai ales cei din zonele rurale au rămas nealterați, și-au păstrat puritatea sufletului.
- În sinea ta cu cine votezi? Te consideri româncă? Basarabeancă?
- Eu sunt româncă basarabeancă. Așa m-am considerat dintotdeauna. Dar am și cetățenie română. Și să știi că, pentru mine, cetățenia română este ceva important și am ținut neapărat să "devin" româncă nu prin căsătorie, ci prin mine însămi. De-asta mi-am solicitat acest drept strămoșesc înainte de a mă mărita. A fost o chestiune de onoare, de simțire, dar și un gest reparatoriu, în amintirea străbunicului meu. În momentul în care rușii au venit în Basarabia, străbunicul, care avea o mică moșie, s-a opus direct soldaților invadatori. Când i s-a cerut să le dea animalele din gospodărie, a răspuns fără să clipească: "Nu le dau nimic rușilor!" Acel "Nu" categoric l-a costat viața. A fost împușcat pe loc. (începe să plângă) Doamne, am fost atât de bine primită de români! În plus, l-am avut alături de mine și pe soțul meu, care e din România.
- Cum s-a produs întâlnirea?
- Ne-am întâlnit în Chișinău, în perioada președinției lui Voronin, într-un context profesional. O vreme, am rămas simple cunoștințe. Apoi, în 2008, când am venit eu în România, am început să ne împrietenim, iar din prietenia aceea, încetul cu încetul, s-a născut și dragostea. Ne-am căsătorit în 2012 și, după un timp, ni s-a născut băiețelul, Dănuț, care are acum doi ani și jumătate.
- Să revenim la profesie. Cititorii noștri care te urmăresc pe TVR 2 ar vrea, cu siguranță, să știe cum ai ajuns pe micul ecran?
- Aaaa, de foarte mică am știut c-o să fac asta! Când eram încă în Coșcodeni, mă așezam în fața oglinzii și începeam să vorbesc, imaginându-mi că sunt prezentatoare de știri. (râde) Apoi, când a venit vremea să dau la facultate, tata ar fi vrut să fac Dreptul, mama tindea către Limbi Străine, iar eu o țineam una și bună cu Jurnalismul. Până la urmă, deși fără tragere de inimă, am zis că mă duc la Drept. Însă, în ziua în care am mers la comisia de admitere, am văzut că la Drept era un rând imens, iar la Jurnalistică, unul mititel. În clipa aceea, mi-am zis: "Nu, eu nu vreau să fiu ca toți ceilalți!" Și m-am dus la Jurnalistică. Din fericire, tata și mama nu s-au supărat. Mi-au zis: "Foarte bine. Ți-ai asumat alegerea." Și m-au sprijinit din răsputeri. Iar azi, amândoi sunt foarte mândri de mine. Deși își manifestă mândria în mod diferit și paradoxal: mama, care e mai interiorizată, mă laudă, îmi spune "Bravo!", tata, în schimb, cu toate că e un tip extrovertit, în atâția ani nu mi-a spus decât o dată sau de două ori "Bravo!". Probabil ca să nu mi se urce la cap!
- Cum apreciezi calitatea școlii de jurnalism din Chișinău?
- În perioada studenției mele, era o școală bună, dar se făcea prea puțină practică. Însă profesorii erau dedicați și căutau mereu să se îmbunătățească: mergeau deseori în România, în schimburi profesionale. Manualele de pe care învățam și cărțile care ni se recomandau erau și ele semnate de profesori din România. Să nu uităm că asta se întâmpla în timpul guvernării comuniste, când orice legătură cu România era suspectă. Și a mai fost ceva ce am apreciat la profesorii mei: credeau foarte mult în noi! Or, asta ne dădea aripi.
- Poți să faci o comparație între atmosfera din televiziunile din Chișinău, unde ai lucrat, și cea de la TVR 2? Atmosfera indică deseori și nivelul de profesionalism al unui colectiv.
- Spun adeseori că în viață am avut noroc de oameni buni, inclusiv în ceea ce-i privește pe colegi. Foștii colegi de la Jurnal TV, televiziunea din Chișinău de unde am plecat ca să vin încoace, au ținut mult la mine și eu la ei. Păstrăm legătura și acum! Nivelul meu de profesionalism li se datorează în mare măsură, pentru că asta e o meserie în care nu poți să fii bun de unul singur, ci doar în echipă. La fel stau lucrurile și aici, la TVR 2. Fac parte dintr-o echipă de adevărați profesioniști și, din nou, dacă eu mă prezint bine în fața telespectatorilor, nu e doar meritul meu, ci și al tuturor celorlalți oameni care nu se văd pe sticlă.
- Deci, ești fericită aici?
- Da, o spun din suflet: sunt fericită! Și mă bucur că oamenii care mă înconjoară, dincolo de familie, cred în forțele mele.
"Plăcinte moldovenești și cozonac de la Târgu Mureș"
- Aș vrea să încheiem interviul vorbind și despre un alt fel de fericire: aceea pe care ne-o aduce în suflete Crăciunul. În Basarabia s-au păstrat tradițiile legate de această sărbătoare?
- În orașe, și cu precădere în Chișinău, Crăciunul a început să fie sărbătorit pe stil nou, deci la fel ca în România. La asta a contribuit mult primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, un pro-european și un pro-român sută la sută. El a fost cel care, luând exemplu din România, a început să împodobească orașul de sărbătoare și să aprindă luminițele chiar din 1 decembrie. La țară, în schimb, acolo unde satele nu sunt cu totul pustii, Crăciunul continuă să se sărbătorească pe stil vechi. Atât doar, că tradițiile au început să se piardă, din lipsa tinerilor. Nu mai are cine să meargă cu colindul, pentru cine să se împodobească bradul... În mare parte, ceea ce se mai respectă sunt tradițiile culinare.
- Tu unde îl vei aștepta anul ăsta pe Moș Crăciun?
- În București, împreună cu familia și cu bradul uriaș pe care îl vom împodobi împreună. Acolo, lângă brad, o să-l poftim pe Moșul să se odihnească. Dănuț repetă deja poeziile pe care o să i le spună. În ceea ce privește partea cu bucătăreala, slavă Domnului că e mama cu mine. Gătitul nu e punctul meu forte, o să fiu doar ajutor de bucătar. O să pregătim neapărat sarmale și răcituri ca în Basarabia. În rest, meniul o să fie la inspirația mamei. Iar ca desert, tot ea o să facă niște plăcinte moldovenești, de să te lingi pe degete, nu alta! Sunt excepționale! Asta, pe lângă minunăția de cozonac pe care ne-o trimite soacra mea, de la Târgu Mureș, și pe care abia o aștept.
- În afară de gândul la cozonac, ai și un gând de Crăciun pentru cititorii "Formulei AS"?
- Am un gând și un îndemn: nu-i uitați pe frații voștri din Basarabia! Pentru că Basarabia este România!