O dimineaţă cu VERONICA D. NICULESCU - "Visez să scriu o poveste despre nimic, dar minunat spusă"

Îi place să traducă, dar şi să scrie ea însăşi - lent, pe îndelete, până ce fraza e pe deplin şlefuită. Îi place în egală măsură să privească, să aştepte, să asculte muzica unei fraze care aduce personaje la viaţă. 2016 a fost anul ei. A publicat primul roman, după mai mul­te volume de proză scur­tă, iar proaspăt apă­­rutul volum "Scri­sori către Vera", de Vla­di­mir Nabokov, i-a adus şi premiul de traducere al Târgului de Carte Gaudeamus. Lo­cuieşte la etajul şap­te, încon­ju­rată de flori, face cafea la ibric şi visează la un mo­tan care toarce. Di­mineţile ei încep pâş, pâş, când se crapă de ziuă.

- Bun găsit, Veronica, ai deschis fereastra în dimineaţa asta?

- Bună dimineaţa, brrr, dacă deschid, chiar e de­cem­brie! Văd ultimele frun­ze galbene în cei doi mes­teceni de sub fe­res­tre - mă uit la ei de la eta­jul şapte, iar asta e frumos şi bizar: să priveşti copacii de sus.

- Aş putea scrie o carte despre bucuria scri­itorilor de a privi pe fereastră. Tu cum eşti?

- Sunt dependentă de fereastră, de asta nu mă plictisesc niciodată. Mereu e ceva, altceva de văzut. Şi dac-ar fi doar monotonie, eu iubesc ritmul acesta reconfortant şi dens, repetitiv. De câte ori termin de lucrat ceva care-a durat câteva luni, îmi vine să rotesc biroul, să mi-l aşez cu faţa şi mai bine spre geam, spre afară. 

- Cineva te-a numit "campioană la contem­pla­re". Înclin să-i dau dreptate. Vine oare scrisul şi din nevoia asta de a privi lumea din jur până-n plăsele?

- La complimente e greu de răspuns. Dar da, îmi place să mă uit. Scrisul înseamnă în primul rând să privesc, să mă plimb, să mă gândesc, să în­ceapă o muzică dintr-o imagine, abia apoi să ima­ginez şi să construiesc.

- Aproape opusul muncii de traducător, nu? Cum le împaci, Veronica? Când scrii şi când tra­duci?

- Când traduc, nu scriu. Orice carte de tradus înseamnă o amânare a ta. Uneori e foarte bine că e aşa. În iarna asta nu voi scrie nimic, fiindcă am de tradus o carte lungă. Dar există mereu speranţa că după, undeva, la capăt de tunel, o să apară iarăşi po­vestea mea, de construit, de trăit în ea. Când traduci, eşti în povestea alt­cuiva, în tonul şi-n muzica şi-n temele altcuiva. Inevitabil, te dai deoparte. Uiţi de tine - şi poate că e şi un soi de terapie în asta. E ceva ce am înţeles abia de curând. 

- Pentru cineva din afară, pare muncă de ocnaş. Ore şi ore petrecute cu aceleaşi fraze în faţă. Nu oboseşti niciodată?

- Obosesc. Obosesc ruşinos de tare. Îmi obo­sesc ochii, degetele, spatele şi mai ales mintea. Dar cine nu oboseşte? Sunt multe zile în care aş vrea să mă dau jos din roată, dar parcă nu mai ştiu să o opresc. Şi nu aş mai şti ce altceva să fac. Îmi place enorm să traduc literatură.

- La tine cum a fost? Literatura s-a născut din pasiunea pentru tradus? Sau invers?

- Când am tradus prima carte, aveam deja scrise primele do­uă volume de po­ves­tiri. Am tradus o carte de Nabokov, "Ochiul", din pură în­drăgostire. Îl iubeam pe Nabokov ca autor şi ca om - prin ro­ma­ne şi din biografia lui - dar acolo, la "Ochiul", s-a produs o îndrăgostire subită, în nişte pagini unde personajul vorbea des­pre frumuseţea de ne­posedat - lumina ce­rului la apus, miro­sul unei flori. Poate că, traducând, am vrut să în­cerc să posed, în felul meu, frumuseţea.

- Romanul tău pare, şi el, o încercare de a sal­va de la uitare tocmai acele clipe de sublim.

- Îmi place să scriu poveşti. Romanul meu nu e o colecţie de amintiri. E, dimpotrivă, o pledoarie pentru imaginaţie, pentru literatura care se naşte din imaginaţie. Miranda Dortloft, personajul prin­ci­pal al cărţii, scrie o carte, un basm. Acest basm este, în mare mă­sură, opusul a ceea ce trăieşte ea în clipa aceea. O inversare a rea­lităţii. Foarte pe scurt, despre as­ta e cartea. Despre cum, de pe te­renul accidentat al unei realităţi, se poate inventa un basm. Din depresie se pot ivi turnuri de castel şi nestemate. Însă sigur că, din­colo de detalii, Miranda scrie în basm despre ceva esenţial din via­ţa ei reală: despre iubire şi pier­derea ei.

- Sunt, într-un fel, poveştile Mirandei şi poveştile tale? Şi dacă da, de unde-şi trag sevele?

- Poveştile Mirandei sunt po­veş­tile mele doar în măsura în care eu devin absolut orice personaj despre care scriu. Mă interesează să inventez lumi, nu să scriu despre mine. Însă, chiar în mijlocul acestei ple­doarii pentru construcţie, fac o excepţie: în paginile despre copilărie am împrumutat din geografia lo­curilor unde mi-am petrecut eu copilăria şi din isto­riile familiei mele. Dincolo de mamă, adică Regina din poveste, şi de peticul de iarbă al copilăriei, lucrurile se complică însă grozav, poveştile sunt pur imaginare.

- Unde te-ai născut, Veronica?

- M-am născut în Piteşti, la margine de oraş, în­tr-un loc pe care l-am vizitat de curând şi care, ca prin farmec, s-a păstrat. Mai există chiar şi aceeaşi sonerie roz, la aceeaşi uşă albă. Dar să scriu am început abia la Sibiu, unde m-am mutat când m-am căsătorit. Acolo, sprijinind un pervaz într-o di­mineaţă, am început să scriu poveşti. Cu gândul clar că acum încep să scriu, acum scriu pentru un volum, nu prostii pe bileţele. Sibiul mi-a fost casă timp de treisprezece ani, şi acolo s-a urnit cu ade­vărat scrisul. Poate fiindcă pierdusem tot ce însem­nase înainte casă a mea. Câştigi o casă nouă, într-un loc minunat, dar îţi este mereu dor de locul acela de demult. Mă uitam de la marginea Sibiului, vedeam munţii, ştiam că dincolo de ei era casa mea, oraşul copilăriei mele. Poate de asta am pla­sat-o pe Miranda acolo, i-am croit povestea aşa: ea continuă acolo o viaţă care nu e a mea.

- Scriitor şi traducător, asta îmi imaginez că scrie pe cartea ta de vizită. Dar ce e dincolo? Cine e Veronica de toate dimineţile?

- Un om ca oricare. Muncesc şi iubesc, merg la piaţă şi adulmec aroma de mere, am alături de mine un bărbat bun şi cuminte, ascult multă muzică, de obicei fără cuvinte când scriu, cu cuvinte când nu scriu, şi atunci cânt şi eu, câtă vreme nu e nimeni prin preajmă, motan nu mai am, însă simt foarte ta­re dorinţa să am din nou lângă mine o pisică, îmi place să joc scrabble, să zac după-amiaza pe cana­pea, cu ochii în tavan sau în vreo carte, să mă uit după păsări (copiindu-mi personajul din carte, care realmente mi-a deschis ochii). Visez să pot coborî pentru o vreme din roata traducerilor şi să scriu o poveste, o singură poveste - frumoasă, frumoasă.

- "Spre văi de jad şi sălbăţie" mi se pare şi o mi­nunată pledoarie pentru scrisul frumos...

- Aşa e, rescriu foarte mult, recitesc şi rescriu. E importantă povestea, dar mult mai important este stilul. Visez să scriu o poveste despre nimic, dar mi­nunat spusă.

Foto: ALEXANDRU DOLEA (1)