- Bun găsit, Veronica, ai deschis fereastra în dimineața asta?
- Bună dimineața, brrr, dacă deschid, chiar e decembrie! Văd ultimele frunze galbene în cei doi mesteceni de sub ferestre - mă uit la ei de la etajul șapte, iar asta e frumos și bizar: să privești copacii de sus.
- Aș putea scrie o carte despre bucuria scriitorilor de a privi pe fereastră. Tu cum ești?
- Sunt dependentă de fereastră, de asta nu mă plictisesc niciodată. Mereu e ceva, altceva de văzut. Și dac-ar fi doar monotonie, eu iubesc ritmul acesta reconfortant și dens, repetitiv. De câte ori termin de lucrat ceva care-a durat câteva luni, îmi vine să rotesc biroul, să mi-l așez cu fața și mai bine spre geam, spre afară.
- Cineva te-a numit "campioană la contemplare". Înclin să-i dau dreptate. Vine oare scrisul și din nevoia asta de a privi lumea din jur până-n plăsele?
- La complimente e greu de răspuns. Dar da, îmi place să mă uit. Scrisul înseamnă în primul rând să privesc, să mă plimb, să mă gândesc, să înceapă o muzică dintr-o imagine, abia apoi să imaginez și să construiesc.
- Aproape opusul muncii de traducător, nu? Cum le împaci, Veronica? Când scrii și când traduci?
- Când traduc, nu scriu. Orice carte de tradus înseamnă o amânare a ta. Uneori e foarte bine că e așa. În iarna asta nu voi scrie nimic, fiindcă am de tradus o carte lungă. Dar există mereu speranța că după, undeva, la capăt de tunel, o să apară iarăși povestea mea, de construit, de trăit în ea. Când traduci, ești în povestea altcuiva, în tonul și-n muzica și-n temele altcuiva. Inevitabil, te dai deoparte. Uiți de tine - și poate că e și un soi de terapie în asta. E ceva ce am înțeles abia de curând.
- Pentru cineva din afară, pare muncă de ocnaș. Ore și ore petrecute cu aceleași fraze în față. Nu obosești niciodată?
- Obosesc. Obosesc rușinos de tare. Îmi obosesc ochii, degetele, spatele și mai ales mintea. Dar cine nu obosește? Sunt multe zile în care aș vrea să mă dau jos din roată, dar parcă nu mai știu să o opresc. Și nu aș mai ști ce altceva să fac. Îmi place enorm să traduc literatură.
- La tine cum a fost? Literatura s-a născut din pasiunea pentru tradus? Sau invers?
- Când am tradus prima carte, aveam deja scrise primele două volume de povestiri. Am tradus o carte de Nabokov, "Ochiul", din pură îndrăgostire. Îl iubeam pe Nabokov ca autor și ca om - prin romane și din biografia lui - dar acolo, la "Ochiul", s-a produs o îndrăgostire subită, în niște pagini unde personajul vorbea despre frumusețea de neposedat - lumina cerului la apus, mirosul unei flori. Poate că, traducând, am vrut să încerc să posed, în felul meu, frumusețea.
- Romanul tău pare, și el, o încercare de a salva de la uitare tocmai acele clipe de sublim.
- Îmi place să scriu povești. Romanul meu nu e o colecție de amintiri. E, dimpotrivă, o pledoarie pentru imaginație, pentru literatura care se naște din imaginație. Miranda Dortloft, personajul principal al cărții, scrie o carte, un basm. Acest basm este, în mare măsură, opusul a ceea ce trăiește ea în clipa aceea. O inversare a realității. Foarte pe scurt, despre asta e cartea. Despre cum, de pe terenul accidentat al unei realități, se poate inventa un basm. Din depresie se pot ivi turnuri de castel și nestemate. Însă sigur că, dincolo de detalii, Miranda scrie în basm despre ceva esențial din viața ei reală: despre iubire și pierderea ei.
- Sunt, într-un fel, poveștile Mirandei și poveștile tale? Și dacă da, de unde-și trag sevele?
- Poveștile Mirandei sunt poveștile mele doar în măsura în care eu devin absolut orice personaj despre care scriu. Mă interesează să inventez lumi, nu să scriu despre mine. Însă, chiar în mijlocul acestei pledoarii pentru construcție, fac o excepție: în paginile despre copilărie am împrumutat din geografia locurilor unde mi-am petrecut eu copilăria și din istoriile familiei mele. Dincolo de mamă, adică Regina din poveste, și de peticul de iarbă al copilăriei, lucrurile se complică însă grozav, poveștile sunt pur imaginare.
- Unde te-ai născut, Veronica?
- M-am născut în Pitești, la margine de oraș, într-un loc pe care l-am vizitat de curând și care, ca prin farmec, s-a păstrat. Mai există chiar și aceeași sonerie roz, la aceeași ușă albă. Dar să scriu am început abia la Sibiu, unde m-am mutat când m-am căsătorit. Acolo, sprijinind un pervaz într-o dimineață, am început să scriu povești. Cu gândul clar că acum încep să scriu, acum scriu pentru un volum, nu prostii pe bilețele. Sibiul mi-a fost casă timp de treisprezece ani, și acolo s-a urnit cu adevărat scrisul. Poate fiindcă pierdusem tot ce însemnase înainte casă a mea. Câștigi o casă nouă, într-un loc minunat, dar îți este mereu dor de locul acela de demult. Mă uitam de la marginea Sibiului, vedeam munții, știam că dincolo de ei era casa mea, orașul copilăriei mele. Poate de asta am plasat-o pe Miranda acolo, i-am croit povestea așa: ea continuă acolo o viață care nu e a mea.
- Scriitor și traducător, asta îmi imaginez că scrie pe cartea ta de vizită. Dar ce e dincolo? Cine e Veronica de toate diminețile?
- Un om ca oricare. Muncesc și iubesc, merg la piață și adulmec aroma de mere, am alături de mine un bărbat bun și cuminte, ascult multă muzică, de obicei fără cuvinte când scriu, cu cuvinte când nu scriu, și atunci cânt și eu, câtă vreme nu e nimeni prin preajmă, motan nu mai am, însă simt foarte tare dorința să am din nou lângă mine o pisică, îmi place să joc scrabble, să zac după-amiaza pe canapea, cu ochii în tavan sau în vreo carte, să mă uit după păsări (copiindu-mi personajul din carte, care realmente mi-a deschis ochii). Visez să pot coborî pentru o vreme din roata traducerilor și să scriu o poveste, o singură poveste - frumoasă, frumoasă.
- "Spre văi de jad și sălbăție" mi se pare și o minunată pledoarie pentru scrisul frumos...
- Așa e, rescriu foarte mult, recitesc și rescriu. E importantă povestea, dar mult mai important este stilul. Visez să scriu o poveste despre nimic, dar minunat spusă.
Foto: ALEXANDRU DOLEA (1)