Matei Florian
Ograda cu stele
Multă vreme am crezut că ograda era ceva ce eu nu puteam avea. Pentru că ograda nu e la bloc. Pentru că eu locuiam la bloc. Pentru că atunci când mi-am întrebat părinții, noi de ce nu avem o ogradă, ei au râs și au ridicat din umeri. Și m-am resemnat. N-aveam o ogradă.
Noroc cu bunicii. Din poezii am aflat că nu există bunici fără ogradă. Ei aveau cu siguranță una. Nu ești bunic dacă n-ai ogradă. Așa spuneau toate versurile pe care le învățam la grădiniță. Așa că i-am rugat să-mi arate ograda lor. Ei n-au râs, n-au ridicat din umeri. Doar au tăcut, doar au oftat. Și mi-au povestit ceva ce nu învățasem în nici o poezie. Cum e să fii pe munte. Acolo, în apartamentul lor mic, tot de la bloc, bunica i-a zâmbit bunicului cum n-am mai văzut-o s-o facă vreodată, el m-a luat pe genunchi și, cu vocea lui șoptită și adâncă, a început să vorbească despre un Crăciun cum nu s-a mai pomenit. Se făcea că erau la poalele unui munte uriaș, care se numea Făgăraș. Și au început să urce, dis-de-dimineață, printr-o pădure înghețată, pădurea de sticlă, i-a zis bunica, iar urmele lor se amestecau cu cele de căprioare, mistreți și lupi. Erau tineri, erau singuri, erau o femeie și un bărbat, care lăsau urme într-o pădure nesfârșită. Și vântul era de sticlă, și cerul, și lumina, și respirația lor. Era frumos, a zis bunica, era frig, a zis bunicul. Soarele se tot rărea prin desișul ăla înghețat, se făcea tot mai moale, mai mic, mai zgribulit, până a dispărut cu totul. O lumină mare și roșie a coborât atunci peste ei, a acoperit zăpada și i-a purtat mai departe. Au ieșit din pădurea aia, cu totul și cu totul de sticlă, și au ajuns în poiana de sus, poiana fermecată, a zis bunica, acolo unde mai rămăseseră doar munții ăia uriași, Făgăraș. Ei și niște stele. Tot cerul se umplea de stele, mi-a zis bunicul, Andromeda, Pasărea paradisului, Cassiopeia, Centaurul, Peștele de Aur, Hidra, Indianul, Șopârla, Licornul, Ursa Mare, Ursa Mică, Orion, Peștele Zburător, toate constelațiile erau acolo, deasupra noastră. Bunica a închis ochii și a zâmbit. Am știut că le vede iar. Și le-am văzut și eu, mi le arăta bunicul pe un cer invizibil, în apartamentul lor mic, din inima orașului. Și zăpada pe care pășeau s-a prefăcut atunci într-o oglindă, și tot cerul cu toate constelațiile s-a mutat pe pământ, la picioarele lor, scânteind albastru. Au cules stelele din zăpadă și le-au atârnat într-un brad, așa mi-au spus, una câte una, constelație după constelație, doar era Crăciunul, doar aveau nevoie de globuri. Și bradul a început să se facă albastru, și bunicul i-a spus bunicii hai. Au găsit o stână părăsită în poiana aceea cu stele și munți, s-au adăpostit acolo, au făcut focul. Au auzit și lupii și vântul care sufla prin horn. Bunicii i s-a făcut frică, bunicul a zâmbit. I-a spus să nu-i fie teamă, că ăsta e Ajunul Crăciunului și nimic rău nu se poate întâmpla. Și i-a mai spus bunicul bunicii să cânte. Și au cântat. Bunicul cu vocea lui adâncă și mormăită, de urs, a zis bunica, ea, cu vocea ei înaltă, de sirenă, a râs bunicul. Au cântat colinde, până când în stâna aia părăsită s-a făcut cald, până când din foc a mai rămas doar cenușa, iar pe lume, doar fâlfâitul unor aripi albastre. Ca să știi și tu ce-i o ogradă, a mai zis bunicul. Și ca să mai știi că ograda noastră e plină de munți și de stele, a spus bunica. Eram copil atunci, copiii înțeleg totul mult mai bine. Ceva, totuși, trebuia să mai știu. Nu se putea altfel. Pentru că nu există Crăciun fără asta. Și i-am întrebat: dar Moșul v-a adus ceva sub brad? Abia atunci bunicii mei au râs cu poftă, s-au uitat unul la altul, apoi la mine și mi-au răspuns, ciufulindu-mă pe păr, amândoi deodată: da, pe tine. Am tăcut. Asta însemna că am fost acolo. În ograda cu stele a bunicilor. De Crăciun. Și mi-era atât de ciudă că nu-mi aminteam nimic. Atât de ciudă! Apoi am închis ochii și am început să văd. Mai întâi, pădurea de sticlă. Apoi urmele. Pe bunicii mei urcând încet, cu rucsacii în spate. Poiana cu stele și munți. Luminile. Constelațiile. Eram acolo, deasupra lor, ascuns. Aveam niște aripi albastre, fâlfâiam ușor cu ele: uite-mă. Și am știut că am fost acolo. Dintotdeauna.
Veronica D. Niculescu
Colindul nucii poleite
E-atâta alb în amintirea asta,/ cum caut s-o desfac ca pe o nucă/ ce-mi poleiește peste ani fereastra/ c-un licăr încercând să îmi aducă/ timpul trecut, cu scânteieri și stele,/ un urs de pluș cu șorț și cu tichie,/ căluți sub brad, în crengi lumânărele,/ și patru versuri dintr-o poezie/ rostite de fetițe bucălate/ (când nu le-aud pitici bărboși iviți/ de printre portocale), ciocolate,/ ciubuc și turtă dulce, biscuiți,/ fereastra aburită... Și, doar mie,/ părinții tineri, în bucătărie.
E seară și suntem cu toții în casă. Flori de gheață la ferestre, piftie pe masă. E încă devreme, ziua e dusă, și totuși, e-un freamăt în toate, lumea pare că abia stă să înceapă. Sania e-n hol, proptită de perete. Pe caloriferul din sufragerie, patru mănuși roșii cu un deget, ale noastre. Între elemenții caloriferului s-au încălzit până de curând picioarele noastre. Am stat tolănite pe jos, două surori privind în tavan, povestind vrute și nevrute, căutând să domolim toată forfota asta care crește, tot crește, deși acum nici nu ne mai tăvălim prin zăpezi construind cazemate, nici nu mai tragem la sanie.
În bucătărie, mama taie pâine, tata scoate murături dintr-un borcan: gogonele, varză roșie și căpățâni de conopidă înfloresc într-o farfurie. Știm toate astea și fără să îi vedem. "La masă!", ne strigă mama, cu glasul ei de păsăruică. Dar noi avem altă treabă acum. Pe canapea ne-am înșirat darurile bunicii: fular, căciulă și mănuși pentru fiecare. Sunt tricotate de mâna ei, din fir bleu și alb, iar căciulile au aplicată de jur împrejur o împletitură frumoasă, cum n-am mai văzut la nimeni niciodată. Ni le punem în cap și suntem, deodată, păpuși rusești, cu cosițe împletite de bunica nemțoaică. Ne punem și mănușile, și țipăt după țipăt: sunt zece lei în dreapta și încă zece în stânga. Și poți face atâtea cu douăzeci de lei doar ai tăi. Eu, de pildă, îmi voi lua... "La masă, la masă!" Spălarea pe mâini și la masă. Eu, de pildă, luni îmi voi lua... Săpunul ne sare din mâini ca un pește, alunecă în chiuvetă, îl prindem, îl tocim povestind ce ne-am lua... "La masă, nu se-aude?" Gonim ieșind din baie, trecem prin hol, prin sufragerie, pe lângă bradul deocamdată tăcut, și țuști în bucătărie. "Cine nu mănâncă nu se mișcă de-aici", zice mama și iese, plesnind cu cârpa de masă. Ne privim cam mirate: cine-ar face mofturi chiar azi?
Memoria, ah, memoria ne șterge adesea din minte bucurii și ne lasă doar clipele dureroase. Dar se întâmplă și altfel: memoria, ah, memoria, ne șterge uneori din minte orice durere și ne lasă doar bucuriile. Când e vorba de copilărie, de sărbătorile de iarnă, fie ele și din anii '80, '70, totul se cerne până rămâne numai lumină. Masa e îmbelșugată. Mirosurile - și ele, o împletitură ca a bunicii. Cozonac și friptură, clinchet de pahare, farfurii, furculițe, abur lipit de ferestre. Noi patru aici, în apartamentul de la primul etaj, un glob auriu într-o lume albastră, și undeva, în alte orașe, mereu prea departe, mereu foarte aproape, bunicii.
Mama se întoarce în bucătărie, noi o zbughim în sufragerie. În amintire, veselia noastră se înalță, se suie pe-un nor de mătase și pornește dând ocol candelabrului, un animal sălbatic evadat din poveste. Acum totul e vis: s-au aprins luminile din brad, focuri vii, iar sub crengile lui, nu sclipesc pachete legate cu șnururi în cruce, ci sunt de-a dreptul așezate pe jos, gata să facă un pas și să pornească în lume, asemenea nouă, un urs, o păpușă, un avion și o minge, alături de portocale și nuci poleite, și nici o neliniște, nici o neliniște.
ADINA ROSETTI
Crăciun cu Nona și Taiu
Totul începea de dimineață, cu mirosul. Mă învăluia încă dinainte de a deschide ochii, intra pe sub ușa cu ferestre prevăzute cu perdeluțe dantelate și mă ademenea din patul cu tăblie împodobită cu abțibilduri primite la pachet de o prietenă de-a bunicii, de la fiica ei plecată peste hotare. Erau o raritate abțibildurile alea lucioase, cu personaje Disney, le treceam conștiincioasă pe toate scrisorile și listele mele de dorințe către Moș Gerilă - singurul moș cu aprobare de la Partid. Mirosul înnebunitor al mâncărurilor era prea ademenitor, așa că mă dădeam jos din pat și lipăiam în picioarele goale, până în bucătăria unde trona Nona, bunica mea; o găseam făcând câte zece lucruri deodată, plutind între oalele puse pe foc și tăvile din cuptor, scoțând bunătăți din cămară și frământând aluatul, râșnind nuci și topind unt, vorbind în tot acest timp cu tigăile, sucitoarele, răzătoarele și formele de chec, ca și când vorbele ei le-ar fi putut insufla viață. Îmi plăcea să-mi vâr nasul și degetele în toate, să ronțăi foi de varză murată și să gust din coca necoaptă, să stric aranjamentul salatei de boeuf și să simt textura moale și lucioasă a cârnaților de casă. Deși o încurcam, Nona nu mă trimitea înapoi, mă certa doar pentru lipsa papucilor și apoi mă lăsa să-mi fac poftele în bucătăria unde domnea ca o regină atotputernică. Așa începea dimineța de ajun, cea mai frumoasă din lume, cu mine în cămașă de noapte, în bucătărie, urmărind fascinată trebăluiala bunicii, gustând bunătăți și depănând povești, până când ușa bucătăriei se deschidea, nu cea dinspre casă, ci cea dinspre marchiza care dădea direct afară, și intra Taiu, bunicul, cu lemnele, aducând înăuntru o pală de vânt înghețat și câțiva fulgi răzleți de zăpadă. Începeau atunci micul lor duel verbal, în care puneau întotdeauna o căldură blândă și amuzată (el) și o serie de reproșuri și nemulțumiri zise-n glumă (ea). Nona și Taiu au fost modelul meu de cuplu ideal, către care am aspirat mereu în secret, convinsă însă că "nu se mai fabrică" și că nu am să-l mai găsesc decât în literatură. Acum nu mai sunt niciunul dintre ei, el s-a dus primul și ea l-a urmat curând, în nici măcar doi ani, pentru că nu a mai găsit, pur și simplu, vreun sens în a supraviețui singură. Dar mi-i amintesc întotdeauna în bucătărie, domeniul ei absolut, în care el primea învoire să intre și să o ajute cu diverse treburi de "începător", de exemplu, să curețe cartofi sau să spargă nuci, timp în care continuau micul lor duel verbal, învăluit într-o căldură după care voi tânji probabil pentru tot restul vieții. În cele din urmă, Nona hotăra că mai mult o încurcam și mă trimitea cu Taiu să văd de alte treburi. Cu Taiu împodobeam bradul și aranjam masa. Avea întotdeauna bomboane de ciocolată și mă lăsa să aprind lumânările (cu care, într-un an, am și reușit să dau foc bradului...). După-amiaza îmi repetam, cu simțul datoriei împlinite, poezioara pentru Moș Crăciun, de regulă ceva cu iarnă, fulgi de nea și săniuș, aceeași pe care o avusesem de învățat pentru serbarea școlară. Din exces de zel, pregăteam și ceva suplimentar, un cântec pe care-l învățam ascultând discurile vechi de vinil de la ei din casă. Aveam numai note de 10, bucle perfecte și rochiță de catifea cu guleraș alb; genul de copil care nu putea fi ocolit de niciun moș aducător de cadouri. Chestia e că de câte ori venea Moșu' (lucru care se întâmpla, în mod misterios, numai când bunicul își amintea că trebuie să mai dea o fugă până la magazia de lemne), mă emoționam și mă fâstâceam îngrozitor, iar în mintea mea se brambureau poezia de la serbare, cântecelul suplimentar și alte texte pe care le pregătisem. Dar îmi primeam darurile și puteam atinge barba Moșului, despre care copiii de la școală începuseră deja să spună că "nu e adevărat". Mă certasem cu copiii ăia și repetasem cu încăpățânare și cu ochii-n lacrimi că Moșul există, chiar există. În clasa a patra, am ajuns la Nona și Taiu, în vacanța de iarnă, plină de îndoieli. Simțeam că, de fapt, copiii de la școală ar putea avea dreptate, deși voiam din tot sufletul să nu fie așa. Am luat-o pe Nona deoparte și i-am mărturisit zbuciumul meu, iar ea mi-a zis că sunt "fetiță mare de-acum" și că trebuie să-mi spună adevărul. Uneori, adevărul nu e ceea ce-ți dorești să auzi. Nona a deschis debaraua și a scos dintr-o pungă costumul de Moș Crăciun pe care-l folosise, ani la rând, Taiu, atunci când ne spunea că se duce la magazie după lemne. Văzut la lumina zilei, costumul improvizat dintr-o veche draperie de catifea roșie și barba din câlți păreau un arsenal sărăcăcios. Am fost dezamăgită, dar am uitat repede de Moș Crăciun. Mi-au rămas însă mirosul bunătăților, diminețile noastre de Ajun în bucătărie, când stăteam în cămașă de noapte, fără papuci, și mă ospătam cu cocă de cozonac, în timp ce Nona vorbea cu tigăile și formele de chec, iar Taiu intra în odaie, aducând primii fulgi de zăpadă.