ANNA IONAŞCU - "Dumnezeu mi-a dat ideea să pictez pe piatră"

Apartamentul e mic şi înţesat de obiecte de artă.

Cele mai multe, picturi pe piatră. Un înger adormit, o cruce, o floare ciudată sau alte imagini ce par negativele ascunse, de cine ştie când, în piatră, ale unui fo­tograf nepământean. Ar­tista din Deva le-a văzut şi, fin cre­ionate, le pune în faţa celor care-i trec pragul. Pe pereţi, tablouri din bucăţi de scoarţă de copac, în ală­turări inedite. Altele, din coajă de ou, în mo­zaicuri migălos po­tri­vite, sau pe frunze uscate, pre­sate cu grijă şi transformate, mai apoi, în peisaje sau portrete. Jocuri de copii, ai spune, doar că doamna care se încăpăţânează să vadă, să culeagă şi să ni le pună în faţă are 82 de ani. O cheamă Anna Ionaşcu, pic­tează de când se ştie şi este un artist plastic autodidact. În lumea mult prea plină de orgolii a artiştilor consacraţi nu s-a găsit un loc şi pentru ea. Dar asta n-a împie­di­cat-o să lucreze, cu acelaşi drag ca la început.

Ghiveciul crăpat

"Pictez de când eram copil, doar că n-am avut posibilitatea niciodată să fac şcoli sau cursuri de arte plas­tice. Şi când erau copiii mei mici, după ce le spălam scu­te­cele, cum erau pe-atunci, mai ales du­minică după-amiaza, îmi făceam timp să pic­tez. Aşa simţeam nevoia. Nu ştiu să vă explic. Ca şi cum, dacă ar fi trecut mai mult de o săptămână fără să pictez, pur şi sim­plu n-aş mai fi putut respira. Am şi avut noroc că soţul meu, Dum­nezeu să-l ierte!, m-a înţeles şi m-a susţinut. De fapt, el mi-a făcut cadou primele pensule şi vopsele de ulei, când copiii noştri erau încă mici", spune Anna Ionaşcu.
Pe vremuri, când porţelanurile şi bibe­lourile erau la mare preţ printre români, era tot timpul solicitată să picteze farfurii, pen­tru doamnele care îşi doreau să refacă, astfel, câte un set descom­pletat. A durat câţiva ani buni "moda" asta, apoi a trecut. A pic­tat şi goblenuri, dar şi acestea s-au demo­dat.
Într-o zi, însă, a descoperit piatra. I se crăpase un ghiveci de flori şi a adus de la o balastieră câ­teva plase de pietre, ca să-l rede­coreze, să-i dea o al­tă formă şi să-l poată aşeza în curtea blocului, în bucăţica sa de gră­dină. Când le-a spălat, a început să vadă în ele forme in­te­resante, imagini încre­menite în piatră de milioane de ani. Şi s-a gândit să le evidenţieze cumva, cu pu­ţină culoare, ca să poată vedea şi alţii ceea ce ea văzuse. "Prin 1996, Dum­nezeu mi-a dat ideea să pictez pe piatră. Până atunci, n-am avut curaj. În 1998, am fost invitată la Pro TV, la emi­siunea «Chestiunea zilei» a lui Florin Călinescu. Am avut un succes extraor­dinar! Am fost prima din Ro­mâ­nia care a avut această idee, de a picta pe piatră, dar după acea emisiune, foarte mulţi s-au inspirat şi au ajuns, acum, să facă lucrări asemă­nă­toare. Am cunoscut şi eu câţiva astfel de artişti. Dar ei co­lorează pia­tra, o acoperă cu vopsea, fac cu totul altceva decât fac eu".

Pietre, scoarţă de copac, frunze

Vorbeşte liniştit, cu o detaşare înţeleaptă. Nici urmă de patimă, de înverşunare, sau de reproş. Ştie foarte bine care-i e drumul şi nu se abate de la el pe cărări în­fundate. Are şi acum foarte multe idei, dar se teme că va muri şi nu va apuca să le rea­li­zeze.
"Eu nu pictez pe ori­ce, îmi aleg pietrele. Se în­tâmplă, de multe ori, să văd în piatră o imagine şi, după ce o aduc acasă, să nu-mi mai spună ni­mic. Piatra trebuie as­cul­tată, îţi spu­­ne singură ce as­cun­de. Am păţit ca o piatră să nu se lase pictată: avea o faţă perfect dreap­tă, cea­lal­tă în relief. Am tot mutat-o, în casă, afa­ră, mă ob­seda, dar nu pu­team s-o pictez nici­cum. Şi, în­tr-o zi, am vă­zut-o din spate şi atunci am în­ţeles ce-mi spunea: erau câ­­teva cu­legătoare de spi­­ce. Pe o alta, sin­gura pia­tră găsită într-o gră­madă de nisip, am încer­cat s-o pictez pe Fecioara Maria, dar nu mi s-a părut po­­trivită şi am şters-o. Am încercat un cap de Crist, apoi un înger. Abia în­gerul s-a po­trivit, el era «de acolo»".
Anna Ionaşcu nu a că­utat în mod special vreo mo­dalitate prin care, ex­primându-se artistic, să iasă în evidenţă faţă de alţi artişti, să fie altfel de­cât ei. A făcut, de fiecare dată, exact ceea ce a simţit, a pictat cum i-a dictat ins­piraţia şi sufletul. La un moment dat, a desco­pe­rit scoarţa de copac şi a transformat-o şi pe aceas­ta în tablouri, în icoa­ne. "Obişnuiam să mă plimb prin Parcul Den­drologic din Simeria. Este un loc superb, plin de copaci extrem de bătrâni, a căror scoarţă se de­cojeşte din cauza umezelii. Şi tot plimbându-mă, am găsit câteva bucăţi ce mi s-au pă­rut cu totul aparte, potrivite pentru a picta pe ele ceva. Oda­tă, o furtună a rupt un brad bătrân, iar pe scoarţa lui rămăsese înfiptă o tul­pină de iederă. Am adus-o acasă şi am trans­format-o într-o icoa­nă. Bu­­căţica de iederă e şi acum acolo, am integrat-o în ta­blou". În timp, doamna Anna Ionaşcu a des­co­pe­rit şi magia expresivă a frunzelor. A tot adunat frun­ze cu forme inte­re­san­te, le-a tot presat, gân­dind că le va folosi într-o zi. Recent, i-a venit ideea de a le potrivi astfel încât să creeze fon­dul unor noi tablouri. Doar îmbinate ele între ele, frun­­zele cons­tituie imagini deo­se­bite, fără a mai fi ne­cesar să li se adauge şi cu­lori.
"Ori de câte ori plecam în con­ce­diu, când trăia soţul meu, şi acum, când merg în străinătate, la fiica mea, nu plec fără să am pensulele şi vop­selele cu mine. Dar parcă niciodată nu pot picta ca aca­să. Am fost în locuri exotice, unde n-am visat nicio­dată că voi ajunge, locuri cu peisaje fabuloase. Dar mie îmi stă gân­dul la casa mea, la pietrele mele, la munca mea şi abia aştept să mă în­torc. În vara asta, am fost iarăşi la fii­ca mea. Trăieşte în Indonezia. Stă în­­tr-un loc extraor­dinar, dar n-am reuşit să pictez de­­cât vreo două tablouri. Mă şi gân­deam că numai eu pot fi atât de proastă, în­­cât să am asemenea privelişti fabuloase în faţă, şi să nu mă pot bucu­­ra pe de-a-ntregul de ele, să-mi doresc să ajung acasă. Ce-i drept, acolo totul e altfel. Un stil de viaţă la care nu mă pot adapta."
Picturi pe piatră, pe scoarţă de copac, pe por­ţelan, pe frunze... Singură piatra e, însă, cea care îi spune doamnei Anna poveşti. Nici nu le pic­tează pe toate. Sunt mult mai frumoase, în starea lor naturală, şi mult mai vii.

Prea multe orgolii

Deşi i s-au tot făcut promisiuni, niciodată nu s-a găsit momentul potrivit pentru a se putea organiza o expoziţie la Galeriile de Artă din Deva. Lucrările doamnei Ionaşcu au ajuns, însă, în ţări de pe mai toate continentele lu­mii: în Ca­nada şi Ja­po­nia, în Marea Britanie, Ger­mania. "În 2002, am­basadorul României în Indonezia m-a invitat să particip la Charity Basaar, un târg de ca­ritate organizat anual de către repre­zen­tanţii tutu­ror ambasadelor. Mi s-au vândut toate lu­crările, cele mai mari şi mai frumoase fiind cum­­părate de un ja­ponez. Am rămas în le­gături de cola­bo­rare cu câ­teva magazine din Ger­ma­nia şi Olan­da, pie­trele me­le pictate fiind foarte apreciate acolo şi-acum. Banii obţinuţi pe lu­crările vândute în aces­te ţări s-au întors, ulterior, la câteva orfelinate din Ro­mânia".