Poveşti din Micul Paris - Hipodromul Băneasa

Caietul albastru

Scotocind într-o zi într-un sertar plin de hârtii şi scrisori ofilite de vreme, a ieşit la iveală un caiet învelit, ca pe vremuri, cu hârtie albastră. Eticheta lipsea, dar paginile erau aşternute cu litere mărunte şi frumoase. Mi-am amintit imediat: era scrisul ma­mei. Scri­sul ei, dintr-un jurnal ne­ştiut, pierdut în­tr-un sertar. Textul era scris în română şi în fran­ceză. Frânturi de gân­duri, fâ­şii de amintiri, ici-colo întretăiate cu fotografii vechi şi în­gălbenite sau cu de­sene făcute de mâ­na ei, căci mamei îi plă­cea să deseneze şi de­se­na bine... Din toate, ră­sărea sufletul ei ne­ştiut şi uitat. Sufletul care se topeşte încet, în­tr-o ne­gu­ră tot mai dea­să. Ca în­tr-o clep­sidră, de câţi­va ani, de când ea nu mai este. Mama, cu a­min­tirile ei dulci-amă­rui, despre o lume de de­mult, topită şi ma­ce­rată şi ea, când s-a por­nit, im­placabil, ma­­la­xo­rul co­munist. Acum, însă, prin aceas­tă blândă mi­nu­ne, ma­ma răsărea iar, ocro­ti­toare, din pa­gi­nile caietului cu co­perţi al­bas­tre. Cu­vin­tele erau du­blate de vocea ei bi­ne­cu­vân­tătoare pe ca­re o au­zeam aievea, vor­bind şoptit. "Pe cine Dumnezeu iu­beşte, pe acela îl şi loveşte" - îşi no­tase mama cu­vintele unui preot. Şi apoi, din Scrip­turi: "Dar Dum­nezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui". Oare câtă su­fe­rinţă neîm­păr­tă­şită strânsese mama în trupul ei fru­mos, delicat şi mărunt, micşorat şi mai tare de tre­cerea timpului... Suferinţa vieţii ei, irosită în ado­lescenţă, imediat după 1945, regăsită mai apoi, prin căsătoria cu tata, şi iar irosită prin moar­tea lui. Ma­ma, biata, a cărei singură lumină rămăsesem eu, fiul neînţeles şi rătăcitor.
Pe urmă, de parcă ar fi vrut să-i dea cu tifla tris­teţii supurătoare, vocea mamei răsărită din paginile jurnalului ei se schimba. "Ah, voi sănii, sănii! Şi voi cai, voi cai!", scrisese ea pătimaşele versuri ale lui Serghei Esenin. Şi alături, schiţase uşor cu creionul silueta unui cal cabrat, ridicat cu superbie către cer, pe picioarele dindărăt. O fotografie veche şi roasă străjuia desenul. Din ea se zărea o fetiţă cu funde şi cu beretă albă, purtată într-o parte. Fetiţa mergea ţi­nută de mână de un bărbat îmbrăcat la costum, cu batistă la piept şi pălărie moale, de fetru. În faţa lor, se zărea o tribună înaltă şi maies­tuoasă. M-am uitat cu atenţie: fetiţa cu beretă albă din fotografie era chiar mama. Şi, alături de ea, bărbatul relaxat şi tânăr era bunicul meu. Iar în faţa lor, elegant şi misterios, răsărea din fotografia îngălbenită, ve­chiul şi marele Hipodrom de la Băneasa. De mult dărâ­mat, ca şi lumea apusă odată cu el. O lume mai aşe­zată, mustind de rasă şi de un farmec vechi. "Ah, voi sănii, sănii! Şi voi cai, voi cai!/ Nu­mai dracul v-a scornit, mişelul!/ Peste ste­pă-n goană cu alai,/ Râde pân' la lacrimi clopoţelul.// Pretu­tin­deni, prin pustiuri reci/ Lună nu-i, nici glas de câini, nici ceaţă./ Încă n-am îm­bătrînit pe veci,/ Hai, dă-ţi suflet, via­ţa mea-ndrăz­nea­ţă"... Versurile aces­tea care evocau caii, cu forţa devas­ta­toa­re a nos­tal­giei, mă ur­mă­riseră şi pe mine toată viaţa. Şi abia citind jurnalul mamei, am înţeles mai bine de ce. Ele îmi deşteptau ma­gia unor întâm­plări niciodată trăite de mine. Întâmplări prea înde­păr­tate, dintr-un Bucu­reşti interbelic. Semne şi poveşti în­gro­pate în su­fle­tul mamei.

Rafinamente regale

Îmi vorbea ades, cu glasul ei plăcut şi un dor abia înăbuşit, despre un univers întreg, care s-a pră­buşit brusc, după ve­nirea comuniştilor. Din lumea topită şi dusă, fă­cea parte şi celebrul Hi­podrom Băneasa din Bucureşti. Mama locuia în cartierul Domenii, la doi paşi de Hipodrom, care era pe locul în care sunt acum com­plexul Romexpo şi Casa Pre­sei, şi îşi amintea cum tatăl ei o ducea des acolo, de mică, la specta­cu­loa­sele curse de cai. Bunicul nu paria niciodată, deşi avea câţiva prieteni mari cres­cători de cai. Dar îi plăcea la Hipodrom, îi plă­cea at­mos­fera de-aco­lo, un a­mes­­tec de ele­ganţă şi pa­ti­mă. Şi marele Hipodrom, pur şi simplu, o fer­mecase şi pe mama, cu lumea lui, cu istoriile şi cu aerul lui maiestuos şi regal. Strălucind de eleganţă şi lux, fusese inaugurat cu mare fast în­că înainte de primul răz­­boi mondial, de către regele Carol. Depă­şea ce­le­brul Hipodrom Long­­champ din Paris, după care se inspirase. Tri­bu­­na, proiectată de arhi­tec­tul Ion Be­rin­dei, ca şi în­treg hipodromul, avea trei eta­je, cu loji separate: lo­ja regală, loja antre­norilor şi cea a pro­prietarilor. Dar mai avea şi o tribună pe aco­periş unde stăteau mai ales studenţii, urmărind cu fe­bri­litate cursele, prin binocluri. În doar câţiva ani după ce fusese construit, cochetul hipodrom românesc de­venise unul dintre cele mai importante din Europa.

Defilare de modă

"Era un loc în care dacă intrai, simţeai că ai păşit direct în Occident. În Occidentul de la tine de acasă, nu într-unul străin şi rece ca o reclamă de neon" - scria mama în jurnal. Toată elita bucu­reş­teană venea la Hipodrom. Marii industriaşi şi marii bancheri erau pasionaţi de caii de rasă pursânge englez. Alături de ei, se bucurau de curse şi "popo­renii", oamenii modeşti ai cartierelor mărginaşe, îmbrăcaţi, şi ei, ca de sărbătoare. La Hipodrom, luxul şi cochetăria erau la ele acasă. Mama ţinea minte, mai ales, ofiţerii, fercheşi şi galonaţi, femeile frumoase, cu blănuri la gât, chiar şi vara, şi pălă­ri­oa­re lăsate pe o sprânceană. O lume plină de cu­loare şi de personalitate, cu un parfum îmbătător. Mii de oameni veneau la curse. Generaţii de spec­ta­tori, din tată-n fiu, au umplut tribunele hipodro­mului. Între războaie, când a fost epoca lui de aur, la Băneasa, alergau aproape 1000 de cai. La curse­le importante, venea şi familia regală. Re­gele Carol I şi regina Elisabeta, apoi regina Maria, mare pa­sionată de călărie şi de curse de galop. Odată cu ei, venea toată protipendada: mi­niş­tri, ambasadori, doamne de curte, intelectuali de vârf. Mama ţinea minte "derby-ul regal", cea mai im­portantă cursă de galop a anu­lui. Atunci a văzut-o pe regina Maria, cu şalul ei alb, aclamată de public.
La Hipodrom, nu te puteai pre­zenta îmbrăcat oricum. Eti­che­ta era subînţeleasă. Cursele, care se ţineau primăvara şi toam­na, erau un prilej pentru doamne de a-şi etala ultimele toalete ele­gante. Une­le erau aduse direct de la Paris, dacă nu erau co­mandate la filiera bucu­reşteană a magazinului La­fayette, care îmi povestea mama, mai întâi îşi testa modelele la Bucureşti, după gustul consacrat şi şic al româncelor. (Atât de bine ajunseseră pe atunci să fie văzuţi românii în Europa!) Iar pentru domni, tradiţia Hipodromului cerea ca şi ei să vină la "patru ace": joben, veston şi mănuşi de piele. Cât despre marii proprietari de cai, cum erau Alexandru Mar­ghiloman, prinţul Ştirbey sau colonelul Mo­ruzzi, ei veneau în ţinută de călărie: mă­nuşi, cra­­vaşă, şapcă de catifea nea­gră, pan­­taloni albi, cizme de că­lărie înalte şi redingotă roşie. Iar ofi­ţerii de ca­va­lerie îmbrăcaţi în ţi­nută de paradă făceau să fluture batistele doamnelor, im­presionate de carura lor impu­nă­toare şi sveltă. Aceas­ta era lumea Hi­po­dromului de la Băneasa. O frân­tu­ră a unei Românii prospere şi liniş­tite.

Iubiri şi dueluri la Hipodrom

Într-un loc în care femeile fru­moase veneau să-şi etaleze eleganţa şi farmecele, se înfiripau şi idile şi se ajungea şi la căsătorii. "Colonelul Blaremberg, mare pro­prietar de cai, s-a îndrăgostit, într-o bună zi, ne­buneşte de o fată frumoasă, pe care o văzuse în tribune, prin binoclu. O chema Eulalia", îşi amintea mama. Fata aceea ve­nea la Hipodrom îmbrăcată extraor­di­nar de frumos, cu mult gust, deşi familia ei sărăcise brusc. Tatăl ei, un parior îm­pătimit şi ghinionist, tocase toată averea familiei la cursele de cai. După care fu­gise în lume, sub aripa generoasă a unei con­tese ru­soai­ce, mo­lipsită, ca atâţia stră­ini, la vremea aceea, de far­mecul Bucu­reştiului. Foarte frumoasă şi foarte dem­nă în sărăcia ei, Eulalia con­tinua să vină la Hi­podrom, îmbrăcată cu ultimele ei haine bune. Spe­ra să-şi găsească un soţ pe măsura educaţiei ei. Şi l-a găsit! Colonelul Blaremberg, în­drăgostit lu­lea, a reuşit să intre în vorbă cu ea, după care i-a cerut mâna, fără să clipească. Numai că Eu­lalia era o fată complicată. Se gândea că poate hai­nele ei bune l-au înşelat pe colonel, care urma să ia­să re­pede din în­drăgosteală, lăsând-o în drum. Ori poate voise să-i aţâţe pretendentului patima prin amâ­nări. Prefera să trăiască în mizerie, dacă între ei doi nu era o dra­goste totală şi sinceră. Până când co­lonelul, într-o seară, din disperare, a schimbat re­gis­trul. Şi-a scos pistolul, l-a pus la tâmplă şi i-a spus Eulaliei că dacă nu-l ia de soţ, el va să pă­ră­sească pe loc lumea asta. Aşa s-au căsătorit cei doi şi au trăit fe­ri­ciţi. "Că aşa-i viaţa!" - a încheiat mama.
Dar la Hipodrom, nu doar amorurile puteau fi reglate, ci şi onoarea, care era apărată prin dueluri cu pistolul. Într-un astfel de joc al orgoliilor nebune a murit, la Hipodromul Băneasa, în 1921, fiul lui Dui­liu Zamfirescu. Chiar şi marele critic Titu Ma­io­rescu s-a duelat la hipodrom în 1885. Şi la fel, Constantin Bacalbaşa. O lume la fel de pătimaşă ca azi...

Cai şi parcuri

"Soarta Bucureştiului a fost legată de hipo­dromurile lui" - îşi continua mama istoriile ei, care mi-au vrăjit copilăria şi adolescenţa. "Parcul He­răs­trău s-a născut şi el, cumva, tot din cauza ca­ilor". După 1918, s-a înfiinţat Cercul de Sporturi "Băneasa Country Club", cu membri bogaţi şi exclusivişti. Marghiloman, membru de bază al clubului şi proprietar de cai scumpi, a obţinut pentru club, de la primărie, 15 hectare de teren, în zona viitorului Parc Herăstrău. "Erau pentru polo pe iarbă şi pentru manej. Ca să vezi ce sporturi nobile se practicau pe atunci la noi" - suspina mama. "Dar Marghiloman s-a mai obligat atunci faţă de faimo­sul primar Dobrescu să amenajeze pe 30 de hectare şi Parcul Herăstrău. Dincolo de Bufetul lui Mincu (actualul restaurant Doina), Şoseaua Ki­seleff era neîngrijită, flancată de tot soiul de bor­deie şi şatre, pe lângă care elegantele echipaje ale proti­pen­dadei trebuiau să treacă zilnic. Aşa că, pe banii membrilor clubului de călărie, s-au amenajat kilo­metri întregi de alei, s-au plantat zeci de mii de ar­bori, s-a curăţat balta şi s-au betonat malurile He­răs­trăului, aşa cum le vedem şi azi. Tot atunci, a fost făcută, de-a lungul Şoselei Kiseleff, şi faimoasa Alee a călăreţilor, care a întărit farmecul interbelic al Capitalei" - a încheiat mama.
Aici mă întâlneam cu poveştile ei. Această frumoasă alee am mai prins-o şi eu, pe când eram copil, până să fie asfaltată. În anii '60, devenise aleea bicicliştilor. Dar între războaie, stăpâna ei a fost regina Maria, care putea fi văzută ades ca o altă mi­­nune a lumii, galopând la Şosea, ţinându-se dreap­­­tă în şa, urmată de un grup de călăreţi îndârjiţi şi mân­dri.

Caii "pursânge"

Mama ştia o groază de lucruri despre cai şi des­­pre călăreţi. Poves­ti­rile ei, pline - când de picături nostalgice, când de detalii spor­tive surprinzătoare - mă captivau. "For­mi­dabilul Hipodrom de la Băneasa şi pa­siunea proprietarilor de cai, între care cel mai mare a fost Mar­ghiloman, a făcut ca noi să avem cai pursânge de va­loare in­ter­naţională", spunea. După care îmi po­ves­tea destul de pasionată cum, prin anii '30, Tessio, poate cel mai mare crescător ita­lian de cai din toate timpurile, a avut doi armăsari care n-au fost niciodată în­vinşi: pe Nearco şi pe Ribot. Din Nearco şi din Ri­bot s-au născut cei mai buni cai din lume. Chiar regina An­gliei, care plecase în­tr-o croa­zieră la Capul Bunei Speranţe, a fă­cut un ocol numai ca să îl vadă pe Ribot în Italia. Iar la noi, ma­re­le magnat Nico­lae Ma­laxa i-a dă­ruit re­gelui Carol al II-lea pe Fir­dousi, care era frate cu Ribot. De la acest faimos şi superb ar­măsar, românii au luat avânt între războaie în creşterea cailor pursân­ge şi au ajuns cei mai buni în toată Europa. Mai buni decât ruşii, ungurii, cehii şi po­lonezii la un loc. Caii noştri se trag din doi armăsari fai­moşi: Zori de zi, al lui Mar­ghilor­man, şi din Firdousi. Firdousi a dat patru câştigători de derby la rând: pe Motan, pe Moschito, pe Fantas­tic şi pe Muşchetar, toţi patru fraţi de mamă şi de tată. "De unde ştii, mamă, toate poveştile astea, destul de ciudate pentru o femeie?" - o întrebam. "Cum de unde? Bu­nicul tău era bun prieten cu co­lonelul Blaremberg. Şi eu le ascultam de mică poveştile, spuse la un vin bun de Drăgăşani". Ime­diat după 1948, unul dintre ultimii cai câştigători ai derby-urilor de la Băneasa a purtat un nume plin de graţie: Poezia. Dar el nu se mai potrivea cu atmosfera luxuriantă ce avea să părăsească în curând cele­brul hipodrom.

Ultimul vis

Când eram mic, bunicul m-a dus şi pe mine de câteva ori la Hi­po­­dromul Băneasa. Sau la ce mai rămăsese din el. Prima amputare a acestei bijuterii a României şi a Europei s-a făptuit la începutul ani­lor '50. Atunci, o parte din el a fost dărâmată de comunişti, pentru a face loc Casei Scânteii (azi Casa Presei Libere). Toţi jocheii şi an­trenorii străini au fost forţaţi să pă­ră­sească ţara, iar grajdurile şi her­gheliile, naţio­na­lizate. Dar chiar şi aşa, cursele au continuat. Toate as­tea se întâmplaseră însă înainte de a mă naşte, la doar patru ani, habar nu aveam de ele. Aşa că atunci când m-a luat cu el bunicul, m-am bucurat din plin de spectacolul Hi­po­dromului, alergările cailor go­nind dezlănţuiţi, cu coamele în vânt, mânaţi de jochei ţanţoşi, cu re­dingotele multi­colore, mă fas­cinau ca un basm. Pe urmă au în­ceput cursele de trap cu nişte şarete mici, trase iute şi elegant de cai. Mânate de nişte bărbaţi care mie mi se păreau că au puteri supraomeneşti. De centauri!... "Driveri se numesc cei care mână caii în trap, iar micile lor şa­re­te se numesc sulky" - îmi explica bunicul cu răb­dare, cobo­rân­du-mi centaurii mai aproape de pă­mânt. Dar eu tot nu prea eram convins că lu­crurile-s aşa simple. Căci acele delicate sulky, cu caii lor mândri, mie îmi pă­reau fae­toane de ga­lă. "Crezi că eu aş fi bun de driver, bu­ni­cule?" - visam cu ochii des­chişi. Şi bunicul mă lăsa să visez.
Dar bunicul îmi ară­ta şi oamenii ve­niţi la Hipodrom. În acei ani '50, sărăcia şi lipsurile loviseră ţara aflată în plin experiment sovietic. Hainele bune nu se prea mai găseau. Mai totul era pe co­te, "pe puncte", cum se zicea. Totuşi, ul­ti­mii oameni care ve­neau la Hipodrom mai încercau încă să păstreze ceva din ve­chea morgă şi eti­che­tă de di­nainte de război. Mai ales toam­na mă ducea bunicul la Hipo­drom. Era la doi paşi de casa noastră, aşa că mergeam acolo în plimbare, ca într-un parc. Îmi plăcea la nebunie să mă plimb printre doamnele îm­­brăcate încă în rochii de muselină ori în taioare cu apret, de tafta, chiar dacă începuse să li se citească vechi­mea. Fuseseră păs­tra­te cu grijă, din vremuri mai bune, pentru ocazii spe­cia­le. Mama scria în jur­nalul ei că jocheii şi driverii încă mai păstrau obi­ceiul de dinainte de 1945. Ei se întâlneau cu ad­mi­ratorii lor în două restaurante de pe lângă Podul Băneasa. Lumea le ştia tot după numele antebelice: La Călătoru', şi La Brotăcei, chiar dacă între timp căpătaseră nume anoste şi meniuri sărace. În jur­nalul ei, mama îşi amintea că înainte de război mer­gea şi ea cu bunicul la restaurantul La Brotăcei; mâncau pui de baltă şi ascultau canţonete, cântate pe malul lacului Bordei, sub stele. Mama îmi mai povestea că între cei care veneau nesmintit la Hi­po­­drom, chiar şi după război, era şi marele actor Gri­gore Vasiliu-Birlic, un păti­maş al curselor, parior priceput, informat şi feroce.
Au fost ultimele pâlpâiri de normalitate ale românilor. În 1960, la nici un an după ce îl văzusem eu ultima oară, hipodromul a fost demolat complet. Caii pursânge englez au fost trimişi la câteva her­ghelii din ţară. Fără pistă, nu au mai putut să alerge şi au rămas doar decorativi. Iar jocheii români au ră­mas fără meserie. Aşa că s-au dus în străinătate, unde au făcut furori. Despre Aristide Cucu, de pil­dă, cel mai bun dintre ei, presa străină a scris: "În tur­nanta Hipodromului care s-a dărâmat la Bucu­reşti, stă acum Casa Scânteii cu statuia lui Lenin în faţă. Statuie acolo ar fi meritat Aristide Cucu!".Pe ultima halcă uriaşă, ruptă din marele Hipodrom, a fost construit complexul Romexpo. În cinstea încheierii colectivizării! Mult mai târziu, tata, care era un inginer de elită, mi-a povestit că Romexpo era o copie, cu tot cu cupolă, a unei construcţii simi­lare din Bratislava. Şi că a­mân­două cupolele, şi cea românească, şi cea slo­vacă, aveau la început câte o stea roşie, uriaşă, atâr­nând de tavan. Un simbol comunist. Până în ziua când steaua din Bratislava s-a prăbuşit, cu tot cu ta­vanul ei translucid. Steaua de la noi a fost şi ea îndepărtată în grabă, şi pavi­lionul salvat. Blestemul cailor de rasă, alungaţi de pe Hipodromul regal, lovise...