Scotocind într-o zi într-un sertar plin de hârtii și scrisori ofilite de vreme, a ieșit la iveală un caiet învelit, ca pe vremuri, cu hârtie albastră. Eticheta lipsea, dar paginile erau așternute cu litere mărunte și frumoase. Mi-am amintit imediat: era scrisul mamei. Scrisul ei, dintr-un jurnal neștiut, pierdut într-un sertar. Textul era scris în română și în franceză. Frânturi de gânduri, fâșii de amintiri, ici-colo întretăiate cu fotografii vechi și îngălbenite sau cu desene făcute de mâna ei, căci mamei îi plăcea să deseneze și desena bine... Din toate, răsărea sufletul ei neștiut și uitat. Sufletul care se topește încet, într-o negură tot mai deasă. Ca într-o clepsidră, de câțiva ani, de când ea nu mai este. Mama, cu amintirile ei dulci-amărui, despre o lume de demult, topită și macerată și ea, când s-a pornit, implacabil, malaxorul comunist. Acum, însă, prin această blândă minune, mama răsărea iar, ocrotitoare, din paginile caietului cu coperți albastre. Cuvintele erau dublate de vocea ei binecuvântătoare pe care o auzeam aievea, vorbind șoptit. "Pe cine Dumnezeu iubește, pe acela îl și lovește" - își notase mama cuvintele unui preot. Și apoi, din Scripturi: "Dar Dumnezeu ne pedepsește pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui". Oare câtă suferință neîmpărtășită strânsese mama în trupul ei frumos, delicat și mărunt, micșorat și mai tare de trecerea timpului... Suferința vieții ei, irosită în adolescență, imediat după 1945, regăsită mai apoi, prin căsătoria cu tata, și iar irosită prin moartea lui. Mama, biata, a cărei singură lumină rămăsesem eu, fiul neînțeles și rătăcitor.
Pe urmă, de parcă ar fi vrut să-i dea cu tifla tristeții supurătoare, vocea mamei răsărită din paginile jurnalului ei se schimba. "Ah, voi sănii, sănii! Și voi cai, voi cai!", scrisese ea pătimașele versuri ale lui Serghei Esenin. Și alături, schițase ușor cu creionul silueta unui cal cabrat, ridicat cu superbie către cer, pe picioarele dindărăt. O fotografie veche și roasă străjuia desenul. Din ea se zărea o fetiță cu funde și cu beretă albă, purtată într-o parte. Fetița mergea ținută de mână de un bărbat îmbrăcat la costum, cu batistă la piept și pălărie moale, de fetru. În fața lor, se zărea o tribună înaltă și maiestuoasă. M-am uitat cu atenție: fetița cu beretă albă din fotografie era chiar mama. Și, alături de ea, bărbatul relaxat și tânăr era bunicul meu. Iar în fața lor, elegant și misterios, răsărea din fotografia îngălbenită, vechiul și marele Hipodrom de la Băneasa. De mult dărâmat, ca și lumea apusă odată cu el. O lume mai așezată, mustind de rasă și de un farmec vechi. "Ah, voi sănii, sănii! Și voi cai, voi cai!/ Numai dracul v-a scornit, mișelul!/ Peste stepă-n goană cu alai,/ Râde pân' la lacrimi clopoțelul.// Pretutindeni, prin pustiuri reci/ Lună nu-i, nici glas de câini, nici ceață./ Încă n-am îmbătrînit pe veci,/ Hai, dă-ți suflet, viața mea-ndrăzneață"... Versurile acestea care evocau caii, cu forța devastatoare a nostalgiei, mă urmăriseră și pe mine toată viața. Și abia citind jurnalul mamei, am înțeles mai bine de ce. Ele îmi deșteptau magia unor întâmplări niciodată trăite de mine. Întâmplări prea îndepărtate, dintr-un București interbelic. Semne și povești îngropate în sufletul mamei.
Rafinamente regale
Îmi vorbea ades, cu glasul ei plăcut și un dor abia înăbușit, despre un univers întreg, care s-a prăbușit brusc, după venirea comuniștilor. Din lumea topită și dusă, făcea parte și celebrul Hipodrom Băneasa din București. Mama locuia în cartierul Domenii, la doi pași de Hipodrom, care era pe locul în care sunt acum complexul Romexpo și Casa Presei, și își amintea cum tatăl ei o ducea des acolo, de mică, la spectaculoasele curse de cai. Bunicul nu paria niciodată, deși avea câțiva prieteni mari crescători de cai. Dar îi plăcea la Hipodrom, îi plăcea atmosfera de-acolo, un amestec de eleganță și patimă. Și marele Hipodrom, pur și simplu, o fermecase și pe mama, cu lumea lui, cu istoriile și cu aerul lui maiestuos și regal. Strălucind de eleganță și lux, fusese inaugurat cu mare fast încă înainte de primul război mondial, de către regele Carol. Depășea celebrul Hipodrom Longchamp din Paris, după care se inspirase. Tribuna, proiectată de arhitectul Ion Berindei, ca și întreg hipodromul, avea trei etaje, cu loji separate: loja regală, loja antrenorilor și cea a proprietarilor. Dar mai avea și o tribună pe acoperiș unde stăteau mai ales studenții, urmărind cu febrilitate cursele, prin binocluri. În doar câțiva ani după ce fusese construit, cochetul hipodrom românesc devenise unul dintre cele mai importante din Europa.
Defilare de modă
"Era un loc în care dacă intrai, simțeai că ai pășit direct în Occident. În Occidentul de la tine de acasă, nu într-unul străin și rece ca o reclamă de neon" - scria mama în jurnal. Toată elita bucureșteană venea la Hipodrom. Marii industriași și marii bancheri erau pasionați de caii de rasă pursânge englez. Alături de ei, se bucurau de curse și "poporenii", oamenii modești ai cartierelor mărginașe, îmbrăcați, și ei, ca de sărbătoare. La Hipodrom, luxul și cochetăria erau la ele acasă. Mama ținea minte, mai ales, ofițerii, fercheși și galonați, femeile frumoase, cu blănuri la gât, chiar și vara, și pălărioare lăsate pe o sprânceană. O lume plină de culoare și de personalitate, cu un parfum îmbătător. Mii de oameni veneau la curse. Generații de spectatori, din tată-n fiu, au umplut tribunele hipodromului. Între războaie, când a fost epoca lui de aur, la Băneasa, alergau aproape 1000 de cai. La cursele importante, venea și familia regală. Regele Carol I și regina Elisabeta, apoi regina Maria, mare pasionată de călărie și de curse de galop. Odată cu ei, venea toată protipendada: miniștri, ambasadori, doamne de curte, intelectuali de vârf. Mama ținea minte "derby-ul regal", cea mai importantă cursă de galop a anului. Atunci a văzut-o pe regina Maria, cu șalul ei alb, aclamată de public.
La Hipodrom, nu te puteai prezenta îmbrăcat oricum. Eticheta era subînțeleasă. Cursele, care se țineau primăvara și toamna, erau un prilej pentru doamne de a-și etala ultimele toalete elegante. Unele erau aduse direct de la Paris, dacă nu erau comandate la filiera bucureșteană a magazinului Lafayette, care îmi povestea mama, mai întâi își testa modelele la București, după gustul consacrat și șic al româncelor. (Atât de bine ajunseseră pe atunci să fie văzuți românii în Europa!) Iar pentru domni, tradiția Hipodromului cerea ca și ei să vină la "patru ace": joben, veston și mănuși de piele. Cât despre marii proprietari de cai, cum erau Alexandru Marghiloman, prințul Știrbey sau colonelul Moruzzi, ei veneau în ținută de călărie: mănuși, cravașă, șapcă de catifea neagră, pantaloni albi, cizme de călărie înalte și redingotă roșie. Iar ofițerii de cavalerie îmbrăcați în ținută de paradă făceau să fluture batistele doamnelor, impresionate de carura lor impunătoare și sveltă. Aceasta era lumea Hipodromului de la Băneasa. O frântură a unei Românii prospere și liniștite.
Iubiri și dueluri la Hipodrom
Într-un loc în care femeile frumoase veneau să-și etaleze eleganța și farmecele, se înfiripau și idile și se ajungea și la căsătorii. "Colonelul Blaremberg, mare proprietar de cai, s-a îndrăgostit, într-o bună zi, nebunește de o fată frumoasă, pe care o văzuse în tribune, prin binoclu. O chema Eulalia", își amintea mama. Fata aceea venea la Hipodrom îmbrăcată extraordinar de frumos, cu mult gust, deși familia ei sărăcise brusc. Tatăl ei, un parior împătimit și ghinionist, tocase toată averea familiei la cursele de cai. După care fugise în lume, sub aripa generoasă a unei contese rusoaice, molipsită, ca atâția străini, la vremea aceea, de farmecul Bucureștiului. Foarte frumoasă și foarte demnă în sărăcia ei, Eulalia continua să vină la Hipodrom, îmbrăcată cu ultimele ei haine bune. Spera să-și găsească un soț pe măsura educației ei. Și l-a găsit! Colonelul Blaremberg, îndrăgostit lulea, a reușit să intre în vorbă cu ea, după care i-a cerut mâna, fără să clipească. Numai că Eulalia era o fată complicată. Se gândea că poate hainele ei bune l-au înșelat pe colonel, care urma să iasă repede din îndrăgosteală, lăsând-o în drum. Ori poate voise să-i ațâțe pretendentului patima prin amânări. Prefera să trăiască în mizerie, dacă între ei doi nu era o dragoste totală și sinceră. Până când colonelul, într-o seară, din disperare, a schimbat registrul. Și-a scos pistolul, l-a pus la tâmplă și i-a spus Eulaliei că dacă nu-l ia de soț, el va să părăsească pe loc lumea asta. Așa s-au căsătorit cei doi și au trăit fericiți. "Că așa-i viața!" - a încheiat mama.
Dar la Hipodrom, nu doar amorurile puteau fi reglate, ci și onoarea, care era apărată prin dueluri cu pistolul. Într-un astfel de joc al orgoliilor nebune a murit, la Hipodromul Băneasa, în 1921, fiul lui Duiliu Zamfirescu. Chiar și marele critic Titu Maiorescu s-a duelat la hipodrom în 1885. Și la fel, Constantin Bacalbașa. O lume la fel de pătimașă ca azi...
Cai și parcuri
"Soarta Bucureștiului a fost legată de hipodromurile lui" - își continua mama istoriile ei, care mi-au vrăjit copilăria și adolescența. "Parcul Herăstrău s-a născut și el, cumva, tot din cauza cailor". După 1918, s-a înființat Cercul de Sporturi "Băneasa Country Club", cu membri bogați și exclusiviști. Marghiloman, membru de bază al clubului și proprietar de cai scumpi, a obținut pentru club, de la primărie, 15 hectare de teren, în zona viitorului Parc Herăstrău. "Erau pentru polo pe iarbă și pentru manej. Ca să vezi ce sporturi nobile se practicau pe atunci la noi" - suspina mama. "Dar Marghiloman s-a mai obligat atunci față de faimosul primar Dobrescu să amenajeze pe 30 de hectare și Parcul Herăstrău. Dincolo de Bufetul lui Mincu (actualul restaurant Doina), Șoseaua Kiseleff era neîngrijită, flancată de tot soiul de bordeie și șatre, pe lângă care elegantele echipaje ale protipendadei trebuiau să treacă zilnic. Așa că, pe banii membrilor clubului de călărie, s-au amenajat kilometri întregi de alei, s-au plantat zeci de mii de arbori, s-a curățat balta și s-au betonat malurile Herăstrăului, așa cum le vedem și azi. Tot atunci, a fost făcută, de-a lungul Șoselei Kiseleff, și faimoasa Alee a călăreților, care a întărit farmecul interbelic al Capitalei" - a încheiat mama.
Aici mă întâlneam cu poveștile ei. Această frumoasă alee am mai prins-o și eu, pe când eram copil, până să fie asfaltată. În anii '60, devenise aleea bicicliștilor. Dar între războaie, stăpâna ei a fost regina Maria, care putea fi văzută ades ca o altă minune a lumii, galopând la Șosea, ținându-se dreaptă în șa, urmată de un grup de călăreți îndârjiți și mândri.
Caii "pursânge"
Mama știa o groază de lucruri despre cai și despre călăreți. Povestirile ei, pline - când de picături nostalgice, când de detalii sportive surprinzătoare - mă captivau. "Formidabilul Hipodrom de la Băneasa și pasiunea proprietarilor de cai, între care cel mai mare a fost Marghiloman, a făcut ca noi să avem cai pursânge de valoare internațională", spunea. După care îmi povestea destul de pasionată cum, prin anii '30, Tessio, poate cel mai mare crescător italian de cai din toate timpurile, a avut doi armăsari care n-au fost niciodată învinși: pe Nearco și pe Ribot. Din Nearco și din Ribot s-au născut cei mai buni cai din lume. Chiar regina Angliei, care plecase într-o croazieră la Capul Bunei Speranțe, a făcut un ocol numai ca să îl vadă pe Ribot în Italia. Iar la noi, marele magnat Nicolae Malaxa i-a dăruit regelui Carol al II-lea pe Firdousi, care era frate cu Ribot. De la acest faimos și superb armăsar, românii au luat avânt între războaie în creșterea cailor pursânge și au ajuns cei mai buni în toată Europa. Mai buni decât rușii, ungurii, cehii și polonezii la un loc. Caii noștri se trag din doi armăsari faimoși: Zori de zi, al lui Marghilorman, și din Firdousi. Firdousi a dat patru câștigători de derby la rând: pe Motan, pe Moschito, pe Fantastic și pe Mușchetar, toți patru frați de mamă și de tată. "De unde știi, mamă, toate poveștile astea, destul de ciudate pentru o femeie?" - o întrebam. "Cum de unde? Bunicul tău era bun prieten cu colonelul Blaremberg. Și eu le ascultam de mică poveștile, spuse la un vin bun de Drăgășani". Imediat după 1948, unul dintre ultimii cai câștigători ai derby-urilor de la Băneasa a purtat un nume plin de grație: Poezia. Dar el nu se mai potrivea cu atmosfera luxuriantă ce avea să părăsească în curând celebrul hipodrom.
Ultimul vis
Când eram mic, bunicul m-a dus și pe mine de câteva ori la Hipodromul Băneasa. Sau la ce mai rămăsese din el. Prima amputare a acestei bijuterii a României și a Europei s-a făptuit la începutul anilor '50. Atunci, o parte din el a fost dărâmată de comuniști, pentru a face loc Casei Scânteii (azi Casa Presei Libere). Toți jocheii și antrenorii străini au fost forțați să părăsească țara, iar grajdurile și hergheliile, naționalizate. Dar chiar și așa, cursele au continuat. Toate astea se întâmplaseră însă înainte de a mă naște, la doar patru ani, habar nu aveam de ele. Așa că atunci când m-a luat cu el bunicul, m-am bucurat din plin de spectacolul Hipodromului, alergările cailor gonind dezlănțuiți, cu coamele în vânt, mânați de jochei țanțoși, cu redingotele multicolore, mă fascinau ca un basm. Pe urmă au început cursele de trap cu niște șarete mici, trase iute și elegant de cai. Mânate de niște bărbați care mie mi se păreau că au puteri supraomenești. De centauri!... "Driveri se numesc cei care mână caii în trap, iar micile lor șarete se numesc sulky" - îmi explica bunicul cu răbdare, coborându-mi centaurii mai aproape de pământ. Dar eu tot nu prea eram convins că lucrurile-s așa simple. Căci acele delicate sulky, cu caii lor mândri, mie îmi păreau faetoane de gală. "Crezi că eu aș fi bun de driver, bunicule?" - visam cu ochii deschiși. Și bunicul mă lăsa să visez.
Dar bunicul îmi arăta și oamenii veniți la Hipodrom. În acei ani '50, sărăcia și lipsurile loviseră țara aflată în plin experiment sovietic. Hainele bune nu se prea mai găseau. Mai totul era pe cote, "pe puncte", cum se zicea. Totuși, ultimii oameni care veneau la Hipodrom mai încercau încă să păstreze ceva din vechea morgă și etichetă de dinainte de război. Mai ales toamna mă ducea bunicul la Hipodrom. Era la doi pași de casa noastră, așa că mergeam acolo în plimbare, ca într-un parc. Îmi plăcea la nebunie să mă plimb printre doamnele îmbrăcate încă în rochii de muselină ori în taioare cu apret, de tafta, chiar dacă începuse să li se citească vechimea. Fuseseră păstrate cu grijă, din vremuri mai bune, pentru ocazii speciale. Mama scria în jurnalul ei că jocheii și driverii încă mai păstrau obiceiul de dinainte de 1945. Ei se întâlneau cu admiratorii lor în două restaurante de pe lângă Podul Băneasa. Lumea le știa tot după numele antebelice: La Călătoru', și La Brotăcei, chiar dacă între timp căpătaseră nume anoste și meniuri sărace. În jurnalul ei, mama își amintea că înainte de război mergea și ea cu bunicul la restaurantul La Brotăcei; mâncau pui de baltă și ascultau canțonete, cântate pe malul lacului Bordei, sub stele. Mama îmi mai povestea că între cei care veneau nesmintit la Hipodrom, chiar și după război, era și marele actor Grigore Vasiliu-Birlic, un pătimaș al curselor, parior priceput, informat și feroce.
Au fost ultimele pâlpâiri de normalitate ale românilor. În 1960, la nici un an după ce îl văzusem eu ultima oară, hipodromul a fost demolat complet. Caii pursânge englez au fost trimiși la câteva herghelii din țară. Fără pistă, nu au mai putut să alerge și au rămas doar decorativi. Iar jocheii români au rămas fără meserie. Așa că s-au dus în străinătate, unde au făcut furori. Despre Aristide Cucu, de pildă, cel mai bun dintre ei, presa străină a scris: "În turnanta Hipodromului care s-a dărâmat la București, stă acum Casa Scânteii cu statuia lui Lenin în față. Statuie acolo ar fi meritat Aristide Cucu!". Pe ultima halcă uriașă, ruptă din marele Hipodrom, a fost construit complexul Romexpo. În cinstea încheierii colectivizării! Mult mai târziu, tata, care era un inginer de elită, mi-a povestit că Romexpo era o copie, cu tot cu cupolă, a unei construcții similare din Bratislava. Și că amândouă cupolele, și cea românească, și cea slovacă, aveau la început câte o stea roșie, uriașă, atârnând de tavan. Un simbol comunist. Până în ziua când steaua din Bratislava s-a prăbușit, cu tot cu tavanul ei translucid. Steaua de la noi a fost și ea îndepărtată în grabă, și pavilionul salvat. Blestemul cailor de rasă, alungați de pe Hipodromul regal, lovise...