Baladă pentru Aristina

Fata în bundiţă de oaie

"Eu am luat-o la fugă în jos, am intrat în pârău şi am început să mă caţăr pe cealaltă colină. Era lapoviţă şi erau fire lungi de iar­bă, de pir, rămase din anul prece­dent. De firele acelea mă prin­deam şi nu ştiam ce se întâmplă în spatele meu. Mă tot prindeam cu unghiile de pământ, scormo­neam dealul, ca să pot să ajung pe culme, şi iar alunecam. Am reuşit să ajung sus. Eram toată numai noroi, pe mâini, pe faţă, fiindcă ei trăgeau în stil mare în acel dâmb şi tot noroiul sărea pe faţa mea. Câinii m-au prins de cioareci, dar pentru că cioarecii erau din stofă de lână, nu m-au sfâşiat. Hotea a împuşcat un câine. Sus era un loc mai neted şi, când mă uit, fratele meu zăcea acolo, căzut, iar pistolul lui, «Ortiza», mai departe de el. «Da' ce-i cu tine, Achim?», îi spun. «Ce să fie» - zice, şi plângea. Era ciu­ruit de gloanţe... Tot abdomenul era ciuruit, curgea sânge şiroaie din el. N-am mai putut să fug. Puhoiul de securişti se apropiase deja de noi. Unul dintre ei mi-a dat o cizmă de-am sărit în sus şi apoi am căzut cu faţa la pământ. Au strigat: «Mâinile sus!» Eu n-am vrut să ridic mâinile şi le-am spus să mă împuşte şi pe mine ca pe fratele meu. Şi, cum era fratele meu căzut acolo, lângă mine, mi-a ridicat el mâinile... "
Te măsoară sever, pe deasupra ochelarilor. Te respectă, şi totuşi parcă vede prin tine. Parcă îţi citeşte toate gândurile. Chipul acela sever, cioplit în trăsături ferme. Nu poţi spune că are 86 de ani. Nu spui că are nicio vârstă. Pomeţi dârji, buzele înco­voiate în jos, într-o grimasă glacială. Şi totuşi, atât de îngăduitoare cu stângăciile mele de musafir... O femeie care, la propriu, n-a minţit şi n-a făcut vreun compromis vreodată. S-au făcut balade pentru ea, în Maramureş şi Ţara Lăpuşului. "Hoare (cântec) pen­tru Aristina Pop", îl cântă şi azi mocanii de pe Ţibleş, fără să ştie că această femeie legendară ar mai putea fi în viaţă. Aristina... "Fata cu două revolvere", îmbrăcată-n bundiţă maramure­şeană şi miţoasă de bărbat, căutată cu avioanele şi armate întregi prin munţi, în nordul ţării... A plecat în munţi o ţărăncuţă, a stat în închisoare mulţi ani, şi s-a întors din sufe­rinţă o intelectuală rafinată, ce-şi drămuieşte migălit fiecare secundă din viaţa care i-a mai rămas. Nu-mi acordă decât două ore. Asta, după vreo două săptă­mâni de insistenţe. N-are timp, toată săptămâna i-e împărţită. Zilele calculate, din zori în seară. Rugă­ciunile de dimineaţă, lec­turile, masa, siesta, vizitele unor prieteni, roza­riul de seară, pe care-l face înge­nuncheată, îm­preună cu soţul ei, Nicolae Săileanu, şi cu fiica înfiată, Delia. Se roagă tustrei o oră, dimi­neaţă şi seara. N-ar face excepţie de la acest pogram pentru niciun interviu.
Salonul de la intrare, cu ferestre, uşi, sobă şi mobile albe. Alături îi stă bărbatul, omuleţul ace­la sobru, în cămaşă cadrilată, vorbind monoton şi cu privirea-n zare, omul care a aşteptat-o zece ani să iasă din închisoare, pentru a o lua de nevastă. S-a îndră­gostit de ea fără să ştie cum arată. Doar fiindcă i-a auzit povestea, de la acel frate rănit, Achim, într-o celulă de deţinuţi poli­tici din spitalul Văcăreşti... Povestea unor iubiri şi suferinţe care ar putea umple sute de pagini de ziar.

Rozariul din pădure

E atât de curată casa lor galbenă. "Casa cu coloane" şi un fronton ca de templu ro­man, de pe strada Eminescu. Un aer blând, de scorţişoară, în salonul cel alb. Ca o regină stă Aristina, în fotoliul ei de acum 50 de ani, de când Nicolae a adus-o mireasă în casa părinţilor săi din mijlo­cul Bucureş­tiului. A visat-o, până să o cunoască. A visat-o de două ori, că o pri­mea în această cameră "din faţă", a casei cu coloane. Prima oară a văzut-o "fugitiv" în vis, îmbrăcată-n veş­mân­­tul ei popular de partizană, scheletică şi vânoasă, cu două co­diţe. A doua oară orăşe­neşte, dar ca iubita lui. Stătea tot aici, pe foto­liu, şi îi zicea: "Lasă, Nicule, mai avem puţin şi vor veni şi timpurile noastre..."
Sunt amândoi abia veniţi de la catedrala catolică Sfântul Iosif. De 50 de ani, nu au lip­sit de la nicio Litur­ghie. Se privesc şi "se simt". Se îngăduie la orice gest, nu intră niciodată cu vorba unul peste al­tul. Chiar dacă el e mai fragil, mai vorbăreţ, dânsa îl îngăduie. Nu-i place să vorbească despre viaţa ei şi a făcut-o foarte rar până azi. "Despre viaţa absolut oricărui om se poate scrie o carte", spune ostenită. "Chiar dacă într-a mea a fost atâta chin, tot o viaţă e. După rău vine bine... şi tot aşa. E o lege. Nu-mi face bine să mă gândesc la trecut. Nu vreau decât să trăim prezentul."
La 18 ani, deja lupta cu arma-n mână pe piscurile munţilor. "Ce să fac, tată, că vin zeci şi zeci de securişti... e plin câmpul de ei! Şi tata mi-a spus: «Vino cu mine.» Şi am început să urcăm împreună." Au urcat toţi trei, prin codri. Un tată cu doi copii. Nicolae Pop, vestitul pădurar al Lăpuşului, împreună cu copiii lui cei mai mari: Aristina şi Achim. Îşi aminteşte cu bogăţie de detalii ziua când au urcat spre stâna lor de pe culmi. Achim avea 21 de ani - un băiat atât de firav, speriat, cu arma mitralieră în mâ­nă, deschizând foc disperat spre întreg întuneri­cul. Aristina era puţin altfel. Nu se gândea deloc la sine, doar la cei din familia ei. Neînfricată. Brună, cu aceiaşi ochi reci, încruntată spre toate amănuntele. Era 13 mai, 1949. În ziua aceea, împlinea optspre­zece ani.
Patru ani au rămas în munţi. În jurul celor trei - tată, fiică şi fiu - s-a strâns cea mai puternică mişcare de rezistenţă anticomunistă din nordul ţării, "grupul Pop-Oniga", supranumit "Ţibleşul", al cărui conducător a devenit tatăl Aristi­nei. Om sever, lider înnăscut şi cunos­cător al tuturor văgăunilor munţilor, peste care stăpânea ca staroste al vână­torii, tatăl şi-a ocrotit copiii până la moar­te. Au trăit ascunşi în păduri, dor­mind "cu capul la rădăcina fagului sau a bradului" şi iarna în colibe sub pă­mânt, acoperite cu frunze, în care fă­ceau focul doar noaptea, ca să nu poată fi reperaţi de avioane. Dimineaţă aveau acelaşi program de rugăciune ca azi, apoi citeau, făceau lecţii de limba fran­ceză... "Fă­ceam rozariul acolo, în pădure. Erau mulţi intelectuali, dar îl ascultau pe tata ca pe un şef. Am văzut oameni care se rugau cu lacrimi curgând pe obraz, pe barba lor mare. Ne rugam, ne rugam. Aveam şi-un preot greco-catolic cu noi, părintele Oniga. În ce priveşte credinţa, au fost nişte clipe unice."
Aristina, copila de 18 ani, era sin­gura femeie dintre toţi douăzeci. În 1952, tatăl lor a paralizat "de supă­rare", fiindcă ştia că toţi cei rămaşi acasă, din familia lor, au fost torturaţi crunt. Mama Aristinei, Maria, surorile ei, cumnaţii, fraţii tatei şi ai mamei. "Servitorii noştri, pe orice om care venea la noi acasă, indiferent dacă era rudă, pe toţi i-au bătut crunt. Pe toţi! Duşi zilnic la primărie sau «la sfat» şi schingiuiţi. Pe urmă deportaţi în Bărăgan, numai cu ce aveau pe ei, inclusiv frăţiorul meu de cinci ani. Din cauza torturilor, biata mama a murit cu doi ani înainte să ies eu din în­chi­soare. Iar tata ştia asta. Ar fi putut omorî sute şi sute dintre ei, dacă n-ar fi fost aşa credincios. Dar ne-a dat ordin la toţi: «Măi, nu am venit în munţi ca să ucidem oameni!» Că ei, ce făceau? Băgau în prima linie soldaţi în termen, copii de douăzeci de ani, iar ei stăteau în spatele lor ca nişte laşi. I-aş fi putut omorî pe toţi. Pe toţi." Cu ochii parcă istoviţi de orice sentiment, Aristina se uită în perete. Melancolică, la icoana Fecioarei. Şi, încruntată, îşi face sfânta cruce.

Aristina Partizanca

Partizanii l-au rugat pe tatăl ei să-l îngroape creş­tineşte, în păduri. Dar el a spus nu. "Nu, că dacă pe mine nu mă văd mort, toată armata mă va căuta ani de zile şi pe familia mea o vor chinui mai departe." A dat ordin să-l coboare la stradă, lângă un pod. Erau zăpezi mari, 1 ianuarie 1953. A oprit lângă el, într-un târziu, o sanie cu cai. Aşa greu cum vorbea - abia putea să articuleze cuvintele - l-a rugat pe căruţaşul acela să-l ducă la postul de miliţie. "Când l-au văzut, miliţienii au dat telefoane în toate părţile, strigând: «L-am prins pe Niculae Pooop!...» Şi au sosit zeci de securişti. Se felicitau între ei şi erau fericiţi, mândri. Nu l-ar fi prins niciodată, dacă tata nu ar fi hotărât să se predea... Apoi l-au întrebat: «Dar copiii unde sunt?» Şi el a zis: «I-am omorât şi i-am îngropat cu mâna mea» Ca să nu ne mai caute niciodată." Chiar în ziua aceea l-au împuşcat. Fără proces. Locul unde l-au îngropat nu se ştie nici azi. Le-au dat foc casei, frumoasa lor gospodărie sin­guratecă din marginea unei păduri de fag şi au dansat şi s-au încălzit la flacăra aceea mare... Apoi i-au prins şi pe copii. Fratele Achim a murit în închi­soare, slăbit şi cu minţile rătăcite, în acelaşi an cu mama Aristinei: 1962.
Nu vrea să vorbească despre chinurile îndurate în lungul şir al închisorilor. Văcăreşti, Jilava, Miercu­rea-Ciuc... Condamnată pe 27 august 1953, la 20 de ani muncă silnică, de Tribunalul Militar Oradea, grav bolnavă ea însăşi, a văzut sute de deţinute murind în jurul ei. Dar niciodată nu şi-a pierdut credinţa. "La Miercurea-Ciuc am avut o Biblie pe care o ascun­deam sub saltea, dar au găsit-o şi au luat-o. Cel mai mult am suferit când ne-au luat Biblia aceea. Ştiam pe de rost părţi mari din ea, ştiu şi acum Liturghia, Paraclisul, acatistele, toate pe de rost. Pentru Biblia aceea a urmat teroarea! Fiindcă nu aveau cum să ne ducă pe toate, dintr-odată, la izolator, ne-au scos paturile din celulă. Era iarna anului 1958, cred. Au devenit ca fiarele. Nu-mi trebuie să îmi amintesc..."
Acolo, la Văcăreşti, era închis şi Nicolae, bărba­tul în cămăşuţă cadrilată care-i este acum alături. Arestat, şi el, pentru nişte mani­feste anti-comuniste. N-a suferit nici pe-un sfert ca ea, dar vor­beşte mai mult. Ia cuvântul. Ce­re­monios, ca un galanton ce-a fost dintotdeauna. Fiul medicului Săileanu, vechiul stăpân al "casei cu coloane" din mijlocul Bucu­reş­­tiului. A luat de nevastă o ţă­răn­cuţă, tocmai din satul Lăpuşul Românesc, doar fiindcă şi-a jurat că nu se va însura vreodată "de­cât cu o femeie dintr-o familie în care nu va fi unghie de comu­nist..." Atât îşi dorea. Asta i-a spus în celulă fostului ofiţer al Siguranţei Statului, colonelul Vel­­ciu. Nico­lae avea 32 de ani şi era burlac, deşi făcuse curte mai multor femei până atunci. Fru­mosul colonel, îmbrăcat în ze­ghe, i-a răspuns: "Nu­mai dacă vei găsi o fată din penitenciar, cum avem aici, în aripa femeilor, care a luptat alături de în­treaga familie împo­tri­va comuniştilor..." L-a interesat fata aceasta tot mai mult. Cine să fi fost această Aristina? A întrebat, din deţinut în deţinut, dar nu a aflat. Iar după o lună, chiar în patul de alături, au adus un băiat tânăr, speriat, ca­re nu vorbea aproa­pe cu nimeni, "da-n ochii lui vedeai aşa o îndârjire cumva, parcă ar fi vrut să moară. Fusese rănit în abdomen, se trezea noaptea-n somn şi punea mâna pe piept, ca pe armă, şi zicea că trebuie urgent să ia calea co­drului..." Un ­de­ţi­nut, care auzise discuţia de dinain­te cu chi­peşul colonel, i-a spus: "Eheeei, na, uite că te-ai apro­piat de Aris­tina Par­tizan­­ca..." Băiatul din celulă era fratele ei, Achim Pop.

O dragoste de jumătate de veac

Îl fascina povestea aces­tei fete care nu şi-a trădat nicio­dată tovarăşii de luptă. Se uita la fratele ei ce zăcea pe patul de alături, palid, absent. Aris­tina... Aseme­nea femeie şi-ar fi dorit, îşi zicea. Nu-şi poate explica nici azi - simţea că este singura alegere. Într-o sea­ră, pe când era de serviciu la peni­tenciar să care apă, un deţinut i-a arătat peste zidul cu sârmă ghimpată o fereastră din aripa femeilor: "Uite-o, ea e Aris­tina Partizanca..." Şi a vă­zut-o. O siluetă de fetiţă, cu două cozi împletite, în chena­rul slab luminat al ferestrei cu gratii. "M-a impresionat cum stătea. Cu spatele drept, subţi­re la trup. Abia se zărea printre zăbrele. N-am putut să-i văd faţa, dar parcă, aşa, m-a înfio­rat", îşi aminteşte Nicolae Săi­leanu, privind cu ochii săi aproape orbi, în amintiri. "Luam apă din cişmeaua de sub fereas­tră şi nu-mi puteam lua ochii de la ea. Îmbrăcată în cojocelul acela mara­mu­re­şean, nemişcată..."
Nicolae a ieşit din închi­soare după nici un an. S-a apă­rat singur în proces, refuzând avocatul vândut securiştilor. Iar apoi a înce­put să o caute. Prin medicul spitalu­lui-pe­ni­tenciar de la Mânăstirea Văcă­reşti, Nicolae Popescu, care i-a promis în secret că va avea grijă de ea, cât îi va sta în putinţă. Prin nişte doamne deţinute, care i-au confir­mat că Aristina încă trăieşte, dar nu ştiau adresa familiei ei. I-a fost imposibil să afle adresa asta. Ea era acolo, după ziduri, uitată de întrea­ga lume. "Sigur undeva prin nord...", ziceau. "Locuieşte prin Ilve, nu mai ştiau dacă Ilva Mică sau Ilva Mare..."
...Timp de 11 ani, nimeni nu a ştiut de ea. Nimeni nu putea bănui dacă măcar ar mai trăi "Din no­iembrie 1955 şi până în iulie 1965, am tot căutat-o. Am mai făcut cunoştinţă cu fete în timpul ăsta, însă treptat m-am retras. Am zis că eu nu mă căsătoresc până ce nu iese fata aia din închisoare. Măcar s-o cunosc. Nu-mi dau seama cum, dar parcă tot la ea îmi era gân­dul. Şi am tot întrebat şi îi căutam adresa. Abia după zece ani am aflat-o, de la o asis­ten­tă medicală pe nume Corina, care lucra la contagioşi TBC, încă de când eram şi eu în închisoare la Văcă­reşti. Apoi, fiindcă a ajutat pacienţii deţi­nuţi, a fost arestată şi ea şi închisă în acelaşi penitenciar, tot ca soră medicală. Ea mi-a spus, în anul 1964, când a fost eliberată, că Aristina e de undeva din Ţara Lăpu­şului. Lăpuş... Târgu Lăpuş... Lăpuşul Românesc... Nu ştia precis. Aşa că mi-am luat concediu şi am pornit într-o călătorie spre Baia Mare, hotărât să o iau din sat în sat. De-acolo, mi-am luat bilet până la ultima localitate din munţi. Lăpuşul Românesc. Nu ştiam unde să cobor, dacă la Târgu Lăpuş sau mai departe. Am întrebat nişte oameni dacă n-au auzit de un anume Achim Pop, un derbedeu care a fost fugar cândva în munţi şi am auzit că murise în urmă cu doi ani. «Da, dar a avut o soră, fata cu două pistolete care a luat cu ei calea codrului», a mai zis cineva. Aşa am aflat că este în Lăpuşul Românesc. Când am coborât din autobuz, un cetă­ţean care auzise discuţia mi-a luat geamantanul din mână şi a spus: «Haidei, că vă conduc eu la familia ei...»"
Culmea, Aristina nu era în sat atunci. Coinci­denţă, plecase tocmai în Bucureşti, la o rudă de-a ei, de unde abia venise Nicolae. El a rămas trei zile la familia fostei partizane, în casa surorilor ei, care l-au bănuit, la început, că e de la Securitate, apoi şi-au dat seama că are bune intenţii. L-au cotrobăit în geamantan cât dormea şi au văzut că pe legitimaţia lui de serviciu scria "manipulant" şi că avea hainele foarte frumos stivuite. "Are lucrurile foarte frumos aranjate. Mie nu mi se pare a fi de la Securitate", a şoptit sora Elena.
Apoi au vorbit prin scrisori. Nici jumătate de an, până ce s-au întâlnit prima oară, la Bucureşti, atunci când Nicolae a poftit-o ceremonios să-i cunoască părinţii, în casa cu coloane. Aristina stătea chiar aici, în salonul cu mobile albe, arătând aproape întocmai ca-n visul lui cel de-al doilea:orăşeneşte, severă, ca atunci când îi spunea: "Lasă, Nicule, că mai avem puţin şi vor veni şi timpurile noastre..."
La nici un an după ieşirea din închisoare, au făcut nunta în Lăpuşul Românesc. Ea avea 34 de ani şi o coroniţă de argint peste părul negru. Anul trecut, în aprilie, au serbat în această odaie nunta de aur, cu fiica Delia şi câţiva prieteni vechi. Vreau să mai pun o ultimă întrebare, dar Aristina îşi aşează mâna pe umărul bărbatului ei şi-mi spune sever: "Timpul dumneavostră a trecut. Trebuie să mergem. Suntem obosiţi."