Focul lui Sumedru

Demult, tare demult, pe când românii începuseră să-şi urce turmele în munţi, ei au statornicit doar două anotimpuri - iarna şi vara.

Nu pentru că n-ar fi înţeles mersul vremii, ci pentru că viaţa lor împărţea anu' în două: răstimpul când oile erau la păscut, în pajiştile înverzite, şi răstimpul zăpezii, când coborau în sat, în ţarcurile păzite de câini.
În tradiţiile vechi, populare, străjeri ai acestor două anotimpuri sunt Sumedru, adică Sfântul Du­mitru, şi Sângeorzu, sau Sfântul Gheorghe. Ca să treci anul cu bine e musai să fii prieten cu amândoi, fiind­că merg mână în mână şi trebuie îm­bunaţi egal. Legen­dele spun că tot ce porneşte Sân­gior­zul la început de an, pe 23 aprilie, culege şi încheie Sumedru, pe 26 oc­tombrie. Fraţi buni, care în icoanele ţă­răneşti sunt pictaţi împreună.
O legendă din Maramureş spune că Dumnezeu a vă­zut că oamenilor le e drag de amândoi, aşa că le-a spus sfinţilor - "Iaca, de acu' vă încredinţez vouă cheile vremii şi, la porunca mea, aveţi să închideţi mai devreme ori mai târziu vremile, după cum voi ve­dea purtarea oame­nilor". De atunci, spune povestea, cei doi sfinţi stau cu cheile anotim­purilor la brâu, păzindu-le cu străşnicie şi trecân­du-şi-le unul altuia, la timpul cuvenit. Legământul lor este de nezdruncinat. Sângeorzul trebuie să în­frunzească pădurea până pe 23 aprilie, iar Sumedru trebuie să o desfrunzească, până la 26 octombrie. De aceea, când se apropie ceasul, Sângeorzul îi dă cheia lui Sumedru, iar acesta încuie cu ea cerul, sfârşind astfel căldura soarelui şi zilele senine, des­cuind vânturile iernii şi asprimea gerului. De acum, norii vor fi mereu acoperiş între lume şi soare, prevestind nopţile lungi, în care stelele lică­resc ca opaiţele pe cer.

Legenda lui Sumedru

Istoria lui Sumedru, adică a Sfântului Dimitrie, o aflăm din vieţile sfinţilor, dar poporul spune des­pre el altceva. Cum că ar fi fost al patrulea sfânt făcut de Dumnezeu, un cioban cuminte şi tare cre­dincios, aflat la capăt de lume, fără să ştie de oa­meni şi relele lor. Doar că de la o vreme, a tot avut un vis, din care a aflat că pământul e plin de oameni la fel ca şi el, aşa că s-a hotărât să-i caute. A plecat dis de dimineaţă din stâna lui şi a tot mers, până când a dat de un sat. Era duminică şi toţi oa­menii, cu mic cu mare, se grăbeau către o casă mică, de lemn, din care se auzeau cântări. Şi fiecare din ei ducea în spinare un sac. Sumedru a luat şi el un sac, l-a umplut cu paie şi a intrat în casa de lemn. Nu ştia că păşise într-o biserică şi nici nu înţelegea de ce oamenii i-au spus să-şi lase sacul afară, câtă vreme ei şi-l purtau pe al lor. A tăcut, dar Dumnezeu i-a descoperit că fiecare avea în spate propriile păcate, de care el fusese ferit. Dornic să-i tragă pe oamenii curaţi în iad, diavolul, prezent şi el în biserică, s-a scălâmbăiat la Sumedru, până când acesta a izbucnit în râs. Fericit, Sarsailă l-a în­semnat pe un catastif. De-acum, avea şi Su­medru un păcat. Su­pă­rat, ciobanul s-a-ntors după liturghie la stâna lui şi, de atunci, nici c-a mai călcat în lumea cea rea. A lăsat-o să fiarbă în păcatele ei, iar el şi-a văzut de mioare şi rugăciuni, trăind aşa tot restul vieţii sale, până când a murit în iarba din faţa stânii, neprohodit. Peste un timp, nişte oameni au ajuns până la stâna lui Sumedru şi i-au găsit trupul neîngropat şi ne­putrezit. Înţelegând că au în faţă un sfânt, au ridicat pe locul stânii o biserică. De atunci, Sumedru este pomenit în ziua de 26 octom­brie.

"Hai la Focul lui Sumedru, c-a mâncat lupu' iedu'"

Datina străbună spune că sărbătoarea de Sumedru începe la biserică, în sâm­băta de dinaintea prazni­cului, prin Moşii de Sume­dru. Se spune că în răs­tim­pul acesta, hotarul dintre lumea de pe pământ şi lu­mea din cer e mai subţire. Unii spun că acum ies su­fletele morţilor din mor­minte şi trebuie să le îmbu­nezi, dându-le de mân­care, omenindu-i, ca să nu te supere. Alţii spun ceea ce spune şi biserica - că acum e vremea potrivită să te rogi pentru strămoşi, căci trecerea spre iarnă deschide porţile dintre lumi, acum fiind clipa prielnică să le faci pomeni şi să aduci la parastas din roadele cu care Dum­nezeu te-a binecuvântat după truda de peste an.
Apoi vine vremea luptei cu negurile. Iarna se apropie, pentru că Sumedru a încuiat cu cheile vre­mii cerul, aşa că de-acum, trebuie să lupţi cu toate duhurile întu­nericului, duhuri rele, care înghit lumi­na. În seara de dinaintea sărbătorii Sumedrului, în locuri anume ştiute din preajma satului, cât mai sus pe înălţimi, se aprind Focurile de Sumedru. Ele sunt anunţate de roţi împletite din paie, cărora li se dă foc şi sunt rostogolite de pe dealuri, de flăcăii care strigă - "Hai la Focul lui Sumedru/C-a mân­cat lupu' iedu'". Apoi se dă foc lemnelor pregătite anume, în sat. Sunt şire înalte, iar flăcările lor depă­şesc vârful brazilor din împrejurimi. Când vâlvătaia lor se mai domoleşte, peste foc sar flăcăi, fete şi copii. Flăcăii şi fetele sar pentru ca Sumedru să le ajute să-şi afle perechea şi să-şi pună cununiile pe cap, iar copiii pentru ca să fie sănătoşi pe tot timpul iernii. La sfârşit, când jarul abia mai mocneşte, se iau din el tăciuni aprinşi şi se aruncă prin livezi şi gospodării, ca pomii să facă rod bogat în primă­vară, când Sângeorzul va lua cheile vremii de la Su­medru şi va deschide iarăşi cerul, dând drumul soarelui pe pământ.

Vremea cimiliturilor

O zicală din popor spune că "La Sângiorz se în­caieră câinii/ iar la Sâmedru se bat stăpânii!". Într-adevăr, primăvara câinii se bat pe turmele care urcă în munţi, iar toamna, vine vremea "socote­lilor" brânzei, când fiecare cioban îşi ia partea lui.
Şi tot acum, pentru că Sumedru este stăpânul iernii, răstimp greu pentru cioban şi mioarele sale, poţi afla cum va fi vremea. Ciobanii întind în stână o haină, iar dacă pe ea se va aşeza o oaie neagră, atunci va fi cald şi vânturi blânde, iar dacă se va aşe­za o oaie albă, atunci iarna va fi aspră şi geroasă. Alţii sunt cu mare băgare de seamă la chipul în care dorm oile în noaptea aceasta - dacă se strâng una în alta, iarna va fi grea, iar dacă se culcă răsfirate, atunci iarna va fi blândă. Alţii spun că dacă dimi­neaţa se va scula întâi o oaie albă şi va pleca în jos, spre sud, iarna va fi grea, iar dacă se va scula o oaie neagră şi va pleca în sus, adică spre nord, iarna va fi uşoară. Iar bătrânii se uită pe cer şi ştiu că, dacă la Sâmedru e lună nouă, iarna va să înceapă în curând şi se va găta iute, iar dacă e lună plină, iarna va să înceapă curând, dar are să se gate târziu şi va fi grea, cu ger şi viscol.
Sigur că în lumea noas­tră, plină de aver­tismente meteo şi coduri roşii, verzi şi portocalii, calendarele vechi, ciobă­neşti, par apuse şi depă­şite. Cu toate astea, eu o cred mult mai mult pe bunica, care ţine şi astăzi o oaie în curtea casei, în amintirea vremilor de demult, ca să afle cum va fi iarna ce va să vie. Până acum nu s-a înşelat nicio­dată, deşi bate spre o sută de ani.