"Eu am luat-o la fugă în jos, am intrat în pârău și am început să mă cațăr pe cealaltă colină. Era lapoviță și erau fire lungi de iarbă, de pir, rămase din anul precedent. De firele acelea mă prindeam și nu știam ce se întâmplă în spatele meu. Mă tot prindeam cu unghiile de pământ, scormoneam dealul, ca să pot să ajung pe culme, și iar alunecam. Am reușit să ajung sus. Eram toată numai noroi, pe mâini, pe față, fiindcă ei trăgeau în stil mare în acel dâmb și tot noroiul sărea pe fața mea. Câinii m-au prins de cioareci, dar pentru că cioarecii erau din stofă de lână, nu m-au sfâșiat. Hotea a împușcat un câine. Sus era un loc mai neted și, când mă uit, fratele meu zăcea acolo, căzut, iar pistolul lui, «Ortiza», mai departe de el. «Da' ce-i cu tine, Achim?», îi spun. «Ce să fie» - zice, și plângea. Era ciuruit de gloanțe... Tot abdomenul era ciuruit, curgea sânge șiroaie din el. N-am mai putut să fug. Puhoiul de securiști se apropiase deja de noi. Unul dintre ei mi-a dat o cizmă de-am sărit în sus și apoi am căzut cu fața la pământ. Au strigat: «Mâinile sus!» Eu n-am vrut să ridic mâinile și le-am spus să mă împuște și pe mine ca pe fratele meu. Și, cum era fratele meu căzut acolo, lângă mine, mi-a ridicat el mâinile... "
Te măsoară sever, pe deasupra ochelarilor. Te respectă, și totuși parcă vede prin tine. Parcă îți citește toate gândurile. Chipul acela sever, cioplit în trăsături ferme. Nu poți spune că are 86 de ani. Nu spui că are nicio vârstă. Pomeți dârji, buzele încovoiate în jos, într-o grimasă glacială. Și totuși, atât de îngăduitoare cu stângăciile mele de musafir... O femeie care, la propriu, n-a mințit și n-a făcut vreun compromis vreodată. S-au făcut balade pentru ea, în Maramureș și Țara Lăpușului. "Hoare (cântec) pentru Aristina Pop", îl cântă și azi mocanii de pe Țibleș, fără să știe că această femeie legendară ar mai putea fi în viață. Aristina... "Fata cu două revolvere", îmbrăcată-n bundiță maramureșeană și mițoasă de bărbat, căutată cu avioanele și armate întregi prin munți, în nordul țării... A plecat în munți o țărăncuță, a stat în închisoare mulți ani, și s-a întors din suferință o intelectuală rafinată, ce-și drămuiește migălit fiecare secundă din viața care i-a mai rămas. Nu-mi acordă decât două ore. Asta, după vreo două săptămâni de insistențe. N-are timp, toată săptămâna i-e împărțită. Zilele calculate, din zori în seară. Rugăciunile de dimineață, lecturile, masa, siesta, vizitele unor prieteni, rozariul de seară, pe care-l face îngenuncheată, împreună cu soțul ei, Nicolae Săileanu, și cu fiica înfiată, Delia. Se roagă tustrei o oră, dimineață și seara. N-ar face excepție de la acest pogram pentru niciun interviu.
Salonul de la intrare, cu ferestre, uși, sobă și mobile albe. Alături îi stă bărbatul, omulețul acela sobru, în cămașă cadrilată, vorbind monoton și cu privirea-n zare, omul care a așteptat-o zece ani să iasă din închisoare, pentru a o lua de nevastă. S-a îndrăgostit de ea fără să știe cum arată. Doar fiindcă i-a auzit povestea, de la acel frate rănit, Achim, într-o celulă de deținuți politici din spitalul Văcărești... Povestea unor iubiri și suferințe care ar putea umple sute de pagini de ziar.
Rozariul din pădure
E atât de curată casa lor galbenă. "Casa cu coloane" și un fronton ca de templu roman, de pe strada Eminescu. Un aer blând, de scorțișoară, în salonul cel alb. Ca o regină stă Aristina, în fotoliul ei de acum 50 de ani, de când Nicolae a adus-o mireasă în casa părinților săi din mijlocul Bucureștiului. A visat-o, până să o cunoască. A visat-o de două ori, că o primea în această cameră "din față", a casei cu coloane. Prima oară a văzut-o "fugitiv" în vis, îmbrăcată-n veșmântul ei popular de partizană, scheletică și vânoasă, cu două codițe. A doua oară orășenește, dar ca iubita lui. Stătea tot aici, pe fotoliu, și îi zicea: "Lasă, Nicule, mai avem puțin și vor veni și timpurile noastre..."
Sunt amândoi abia veniți de la catedrala catolică Sfântul Iosif. De 50 de ani, nu au lipsit de la nicio Liturghie. Se privesc și "se simt". Se îngăduie la orice gest, nu intră niciodată cu vorba unul peste altul. Chiar dacă el e mai fragil, mai vorbăreț, dânsa îl îngăduie. Nu-i place să vorbească despre viața ei și a făcut-o foarte rar până azi. "Despre viața absolut oricărui om se poate scrie o carte", spune ostenită. "Chiar dacă într-a mea a fost atâta chin, tot o viață e. După rău vine bine... și tot așa. E o lege. Nu-mi face bine să mă gândesc la trecut. Nu vreau decât să trăim prezentul."
La 18 ani, deja lupta cu arma-n mână pe piscurile munților. "Ce să fac, tată, că vin zeci și zeci de securiști... e plin câmpul de ei! Și tata mi-a spus: «Vino cu mine.» Și am început să urcăm împreună." Au urcat toți trei, prin codri. Un tată cu doi copii. Nicolae Pop, vestitul pădurar al Lăpușului, împreună cu copiii lui cei mai mari: Aristina și Achim. Își amintește cu bogăție de detalii ziua când au urcat spre stâna lor de pe culmi. Achim avea 21 de ani - un băiat atât de firav, speriat, cu arma mitralieră în mână, deschizând foc disperat spre întreg întunericul. Aristina era puțin altfel. Nu se gândea deloc la sine, doar la cei din familia ei. Neînfricată. Brună, cu aceiași ochi reci, încruntată spre toate amănuntele. Era 13 mai, 1949. În ziua aceea, împlinea optsprezece ani.
Patru ani au rămas în munți. În jurul celor trei - tată, fiică și fiu - s-a strâns cea mai puternică mișcare de rezistență anticomunistă din nordul țării, "grupul Pop-Oniga", supranumit "Țibleșul", al cărui conducător a devenit tatăl Aristinei. Om sever, lider înnăscut și cunoscător al tuturor văgăunilor munților, peste care stăpânea ca staroste al vânătorii, tatăl și-a ocrotit copiii până la moarte. Au trăit ascunși în păduri, dormind "cu capul la rădăcina fagului sau a bradului" și iarna în colibe sub pământ, acoperite cu frunze, în care făceau focul doar noaptea, ca să nu poată fi reperați de avioane. Dimineață aveau același program de rugăciune ca azi, apoi citeau, făceau lecții de limba franceză... "Făceam rozariul acolo, în pădure. Erau mulți intelectuali, dar îl ascultau pe tata ca pe un șef. Am văzut oameni care se rugau cu lacrimi curgând pe obraz, pe barba lor mare. Ne rugam, ne rugam. Aveam și-un preot greco-catolic cu noi, părintele Oniga. În ce privește credința, au fost niște clipe unice."
Aristina, copila de 18 ani, era singura femeie dintre toți douăzeci. În 1952, tatăl lor a paralizat "de supărare", fiindcă știa că toți cei rămași acasă, din familia lor, au fost torturați crunt. Mama Aristinei, Maria, surorile ei, cumnații, frații tatei și ai mamei. "Servitorii noștri, pe orice om care venea la noi acasă, indiferent dacă era rudă, pe toți i-au bătut crunt. Pe toți! Duși zilnic la primărie sau «la sfat» și schingiuiți. Pe urmă deportați în Bărăgan, numai cu ce aveau pe ei, inclusiv frățiorul meu de cinci ani. Din cauza torturilor, biata mama a murit cu doi ani înainte să ies eu din închisoare. Iar tata știa asta. Ar fi putut omorî sute și sute dintre ei, dacă n-ar fi fost așa credincios. Dar ne-a dat ordin la toți: «Măi, nu am venit în munți ca să ucidem oameni!» Că ei, ce făceau? Băgau în prima linie soldați în termen, copii de douăzeci de ani, iar ei stăteau în spatele lor ca niște lași. I-aș fi putut omorî pe toți. Pe toți." Cu ochii parcă istoviți de orice sentiment, Aristina se uită în perete. Melancolică, la icoana Fecioarei. Și, încruntată, își face sfânta cruce.
Aristina Partizanca
Partizanii l-au rugat pe tatăl ei să-l îngroape creștinește, în păduri. Dar el a spus nu. "Nu, că dacă pe mine nu mă văd mort, toată armata mă va căuta ani de zile și pe familia mea o vor chinui mai departe." A dat ordin să-l coboare la stradă, lângă un pod. Erau zăpezi mari, 1 ianuarie 1953. A oprit lângă el, într-un târziu, o sanie cu cai. Așa greu cum vorbea - abia putea să articuleze cuvintele - l-a rugat pe căruțașul acela să-l ducă la postul de miliție. "Când l-au văzut, milițienii au dat telefoane în toate părțile, strigând: «L-am prins pe Niculae Pooop!...» Și au sosit zeci de securiști. Se felicitau între ei și erau fericiți, mândri. Nu l-ar fi prins niciodată, dacă tata nu ar fi hotărât să se predea... Apoi l-au întrebat: «Dar copiii unde sunt?» Și el a zis: «I-am omorât și i-am îngropat cu mâna mea» Ca să nu ne mai caute niciodată." Chiar în ziua aceea l-au împușcat. Fără proces. Locul unde l-au îngropat nu se știe nici azi. Le-au dat foc casei, frumoasa lor gospodărie singuratecă din marginea unei păduri de fag și au dansat și s-au încălzit la flacăra aceea mare... Apoi i-au prins și pe copii. Fratele Achim a murit în închisoare, slăbit și cu mințile rătăcite, în același an cu mama Aristinei: 1962.
Nu vrea să vorbească despre chinurile îndurate în lungul șir al închisorilor. Văcărești, Jilava, Miercurea-Ciuc... Condamnată pe 27 august 1953, la 20 de ani muncă silnică, de Tribunalul Militar Oradea, grav bolnavă ea însăși, a văzut sute de deținute murind în jurul ei. Dar niciodată nu și-a pierdut credința. "La Miercurea-Ciuc am avut o Biblie pe care o ascundeam sub saltea, dar au găsit-o și au luat-o. Cel mai mult am suferit când ne-au luat Biblia aceea. Știam pe de rost părți mari din ea, știu și acum Liturghia, Paraclisul, acatistele, toate pe de rost. Pentru Biblia aceea a urmat teroarea! Fiindcă nu aveau cum să ne ducă pe toate, dintr-odată, la izolator, ne-au scos paturile din celulă. Era iarna anului 1958, cred. Au devenit ca fiarele. Nu-mi trebuie să îmi amintesc..."
Acolo, la Văcărești, era închis și Nicolae, bărbatul în cămășuță cadrilată care-i este acum alături. Arestat, și el, pentru niște manifeste anti-comuniste. N-a suferit nici pe-un sfert ca ea, dar vorbește mai mult. Ia cuvântul. Ceremonios, ca un galanton ce-a fost dintotdeauna. Fiul medicului Săileanu, vechiul stăpân al "casei cu coloane" din mijlocul Bucureștiului. A luat de nevastă o țărăncuță, tocmai din satul Lăpușul Românesc, doar fiindcă și-a jurat că nu se va însura vreodată "decât cu o femeie dintr-o familie în care nu va fi unghie de comunist..." Atât își dorea. Asta i-a spus în celulă fostului ofițer al Siguranței Statului, colonelul Velciu. Nicolae avea 32 de ani și era burlac, deși făcuse curte mai multor femei până atunci. Frumosul colonel, îmbrăcat în zeghe, i-a răspuns: "Numai dacă vei găsi o fată din penitenciar, cum avem aici, în aripa femeilor, care a luptat alături de întreaga familie împotriva comuniștilor..." L-a interesat fata aceasta tot mai mult. Cine să fi fost această Aristina? A întrebat, din deținut în deținut, dar nu a aflat. Iar după o lună, chiar în patul de alături, au adus un băiat tânăr, speriat, care nu vorbea aproape cu nimeni, "da-n ochii lui vedeai așa o îndârjire cumva, parcă ar fi vrut să moară. Fusese rănit în abdomen, se trezea noaptea-n somn și punea mâna pe piept, ca pe armă, și zicea că trebuie urgent să ia calea codrului..." Un deținut, care auzise discuția de dinainte cu chipeșul colonel, i-a spus: "Eheeei, na, uite că te-ai apropiat de Aristina Partizanca..." Băiatul din celulă era fratele ei, Achim Pop.
O dragoste de jumătate de veac
Îl fascina povestea acestei fete care nu și-a trădat niciodată tovarășii de luptă. Se uita la fratele ei ce zăcea pe patul de alături, palid, absent. Aristina... Asemenea femeie și-ar fi dorit, își zicea. Nu-și poate explica nici azi - simțea că este singura alegere. Într-o seară, pe când era de serviciu la penitenciar să care apă, un deținut i-a arătat peste zidul cu sârmă ghimpată o fereastră din aripa femeilor: "Uite-o, ea e Aristina Partizanca..." Și a văzut-o. O siluetă de fetiță, cu două cozi împletite, în chenarul slab luminat al ferestrei cu gratii. "M-a impresionat cum stătea. Cu spatele drept, subțire la trup. Abia se zărea printre zăbrele. N-am putut să-i văd fața, dar parcă, așa, m-a înfiorat", își amintește Nicolae Săileanu, privind cu ochii săi aproape orbi, în amintiri. "Luam apă din cișmeaua de sub fereastră și nu-mi puteam lua ochii de la ea. Îmbrăcată în cojocelul acela maramureșean, nemișcată..."
Nicolae a ieșit din închisoare după nici un an. S-a apărat singur în proces, refuzând avocatul vândut securiștilor. Iar apoi a început să o caute. Prin medicul spitalului-penitenciar de la Mânăstirea Văcărești, Nicolae Popescu, care i-a promis în secret că va avea grijă de ea, cât îi va sta în putință. Prin niște doamne deținute, care i-au confirmat că Aristina încă trăiește, dar nu știau adresa familiei ei. I-a fost imposibil să afle adresa asta. Ea era acolo, după ziduri, uitată de întreaga lume. "Sigur undeva prin nord...", ziceau. "Locuiește prin Ilve, nu mai știau dacă Ilva Mică sau Ilva Mare..."
...Timp de 11 ani, nimeni nu a știut de ea. Nimeni nu putea bănui dacă măcar ar mai trăi "Din noiembrie 1955 și până în iulie 1965, am tot căutat-o. Am mai făcut cunoștință cu fete în timpul ăsta, însă treptat m-am retras. Am zis că eu nu mă căsătoresc până ce nu iese fata aia din închisoare. Măcar s-o cunosc. Nu-mi dau seama cum, dar parcă tot la ea îmi era gândul. Și am tot întrebat și îi căutam adresa. Abia după zece ani am aflat-o, de la o asistentă medicală pe nume Corina, care lucra la contagioși TBC, încă de când eram și eu în închisoare la Văcărești. Apoi, fiindcă a ajutat pacienții deținuți, a fost arestată și ea și închisă în același penitenciar, tot ca soră medicală. Ea mi-a spus, în anul 1964, când a fost eliberată, că Aristina e de undeva din Țara Lăpușului. Lăpuș... Târgu Lăpuș... Lăpușul Românesc... Nu știa precis. Așa că mi-am luat concediu și am pornit într-o călătorie spre Baia Mare, hotărât să o iau din sat în sat. De-acolo, mi-am luat bilet până la ultima localitate din munți. Lăpușul Românesc. Nu știam unde să cobor, dacă la Târgu Lăpuș sau mai departe. Am întrebat niște oameni dacă n-au auzit de un anume Achim Pop, un derbedeu care a fost fugar cândva în munți și am auzit că murise în urmă cu doi ani. «Da, dar a avut o soră, fata cu două pistolete care a luat cu ei calea codrului», a mai zis cineva. Așa am aflat că este în Lăpușul Românesc. Când am coborât din autobuz, un cetățean care auzise discuția mi-a luat geamantanul din mână și a spus: «Haidei, că vă conduc eu la familia ei...»"
Culmea, Aristina nu era în sat atunci. Coincidență, plecase tocmai în București, la o rudă de-a ei, de unde abia venise Nicolae. El a rămas trei zile la familia fostei partizane, în casa surorilor ei, care l-au bănuit, la început, că e de la Securitate, apoi și-au dat seama că are bune intenții. L-au cotrobăit în geamantan cât dormea și au văzut că pe legitimația lui de serviciu scria "manipulant" și că avea hainele foarte frumos stivuite. "Are lucrurile foarte frumos aranjate. Mie nu mi se pare a fi de la Securitate", a șoptit sora Elena.
Apoi au vorbit prin scrisori. Nici jumătate de an, până ce s-au întâlnit prima oară, la București, atunci când Nicolae a poftit-o ceremonios să-i cunoască părinții, în casa cu coloane. Aristina stătea chiar aici, în salonul cu mobile albe, arătând aproape întocmai ca-n visul lui cel de-al doilea: orășenește, severă, ca atunci când îi spunea: "Lasă, Nicule, că mai avem puțin și vor veni și timpurile noastre..."
La nici un an după ieșirea din închisoare, au făcut nunta în Lăpușul Românesc. Ea avea 34 de ani și o coroniță de argint peste părul negru. Anul trecut, în aprilie, au serbat în această odaie nunta de aur, cu fiica Delia și câțiva prieteni vechi. Vreau să mai pun o ultimă întrebare, dar Aristina își așează mâna pe umărul bărbatului ei și-mi spune sever: "Timpul dumneavostră a trecut. Trebuie să mergem. Suntem obosiți."