O dimineaţă cu... COSMIN PERŢA - "Poetul din mine aşteaptă iarna"

- Când nu scrie poezie, retras în cămăruţa lui, e la catedra de literatură a Facultăţii Hyperion sau, înconjurat de manuscrise, în scaunul de director editorial al Editurii Paralela 45. Autor prolific şi de succes, are 12 titluri publicate, iar pentru volumul său de proză "Teofil şi câinele de lemn" a primit distincţia "Tânărul prozator al anului". L-am găsit la Târgul de la Frankfurt, mişunând printre cărţi, negociind şi cumpărând drepturi de autor. Am aflat că-i maramureşean şi că zilele lui încep dimineaţa, în zori -

- Bună dimineaţa, Cosmin! Ce faci? Unde eşti?

- Bună dimineaţa, Dia. Sunt la Frankfurt, la Târgul de Carte. După patru zile lungi şi obositoare, mi-am terminat, în sfârşit, întâlnirile de editor.

- Şi cum e Târgul de la Frankfurt?

- Un oraş al cărţii. E imens, e cel mai mare târg de vânzare şi de cumpărare de drepturi de autor. Cam de şase, şapte ori mai mare decât Gaudeamusul nostru. Diferenţa e că aici nu se vinde carte, se vând doar drepturi, sunt mai mulţi profesionişti decât ci­titori. E un târg pentru agenţi, autori, editori, care abia în ultimele două zile se deschide spre vizionare şi publicului larg.

- Eşti mulţumit de ce-ai negociat zilele astea?

- Da, am entuziasmul editorului tânăr, sunt în ele­­mentul meu. De altfel, cam aici faci planul edi­torial pe următorul an, aici afli ce cărţi vor apărea pes­­te un an sau doi, aici negociezi drepturi, ai dis­cu­ţii principiale şi umane, pe care nu le poţi face din faţa computerului.

- Ce vezi acum, Cosmin? Ce e în jurul tău?

- Mă învârt în jurul standului României, unde sunt tot felul de evenimente. E neschimbat de vreo doi ani, dar e foarte plăcut, are un design aerisit, func­ţional.

- Deci, nu ne facem de râs cu el?

- Nu, nu, deloc. Oamenilor le place.

- Cosmin, cum e o dimineaţă în deplasare?

- Foarte agitată. Te trezeşti la 7, te urci în S-Bahn, ajungi la târg, şi de la 8.30-9, ai întâlniri din oră în oră sau din jumătate în jumătate de oră, până la 5-6 seara, când te simţi un mic roboţel, care abia aşteaptă să se pună în pat.

- Sub pielea editorului există şi un poet. Cum mai supravieţuieşte în asemenea condiţii?

- Poetul nu supravieţuieşte nicicum, n-ar rezista la asemenea program. L-am lăsat acasă, unde aş­teaptă iarna, când începe să ningă şi se lasă liniştea. Doar când treburile presante ale anului se termină, când e pace în cămăruţa lui şi-n pielea lui, iese şi el la iveală, îşi reca­pătă ideile, gân­deş­te, scrie sau de­vi­ne melancolic. Aici, la Frankfurt, nu e timp nici de melancolie, nici de gândire poetică. To­tul trebuie să fie ra­pid şi eficient.

- Ai călătorit mult în festivaluri internaţionale, ai avut burse la Pa­ris sau la Viena, a­cum eşti la Frank­furt cu treabă. Te simţi bine pe dru­muri, în lumea largă?

- Da, îmi place să călătoresc, îmi place să des­co­păr spaţii, dar mai ales oameni noi. Oriunde te-ai du­ce, cei mai importanţi sunt oamenii pe care îi în­tâl­neşti. Vin cu moduri de gândire şi mentalităţi pe care le reprezintă involuntar. Şi asta e fascinant pentru mine.

- Ce ai luat bun cu tine din Maramureşul în care te-ai născut şi din Clujul care te-a găzduit ca student? Dar Bucureştiul ce ţi-a dat?

- De la maramureşeni, am moştenit un soi de răb­dare. Nu sunt o fire impulsivă, sunt destul de domol. Am capacitatea de a răbda mult, alţii s-ar enerva în momente în care eu nu o fac. La Cluj m-am format intelectual, cultural, acolo s-a născut, de fapt, poetul din mi­ne, de-asta Clujul mi-e intim. Am un Cluj al meu, în interior, nu mai seamănă cu ora­şul de-acum, care s-a schimbat. Bucu­reş­te­nii m-au învăţat efi­cien­ţa. Ca să supra­vie­ţuieşti în capitală, tre­buie să fii per­for­mant.

- Şi umorul tău e tot maramureşean?

- Nu ştiu dacă am umor, dar cu siguranţă am un soi de ironie, care cred că s-a au­to­cul­tivat. Mai degrabă vine din lecturi, din pre­ferinţe culturale.

- Mai eşti pro­fe­sor de literatură sau ai renunţat la cate­dră?

- Mai sunt, mai sunt, dar mă gândesc foarte serios ca acesta să fie ultimul an. De la un punct încolo, nu mai poţi face bine atâtea lucruri deodată. Deci, s-ar putea să decid să rămân doar în zona editorială şi a scrisului. Sunt însă foarte multe satisfacţii şi ca profesor, mai ales când vezi că informaţia pe care o transmiţi ajunge cum trebuie la studenţi, că se împlineşte într-o teză de licenţă foarte bună.

- De când te ştiu, încerci să le împaci pe toate. În­cotro te gră­beşti, Cosmin?

- Mă grăbesc, ca toţi oamenii, în­spre o iluzie a fe­ricirii, care nu face decât să în­ră­u­tă­ţească lucrurile. Graba asta mi-a adus sacrificii des­tule. Am sacrificat din timpul meu, din timpul poetului despre care vor­beai, dar mai ales din timpul copiilor... Asta este deja o restanţă pe care nu ştiu dacă şi cum o voi putea recupera.

- Mai rar poeţi care să-şi asume, cu adevărat, paternitatea.

- Am doi copii pe care mi i-am dorit mult. Nu ştiam ce va urma şi am zis că trebuie să-i fac repede, ca să fiu liber să scriu la pensie. Încă mai poate fi valabil gândul ăsta. (râde) Cresc bine, cred, sper, amân­doi, numai că uneori mi-aş dori mai mult timp, de fapt nu mai mult, ci altfel de timp alături de ei.

- Tu ai şi scris pentru copiii tăi...

- Da, am scris, tot ce scriu scriu pentru ei de fapt, ei sunt publicul meu ideal, doar că niciodată nu am reuşit să scriu ceva strict pentru copii. Mereu m-am gândit că trece şi asta şi am intrat, in­vo­luntar, în mesaje mai puţin optimiste. Vreau, în conti­nua­re, să scriu o carte pen­tru copii, am ceva în cap, vom vedea când şi cum îmi va ieşi.

- Ce crezi că te-a făcut scriitor, Cosmin?

- Mi-am pus şi eu în­trebarea asta, de multe ori. Pe de-o parte, o structură intelectuală, tata a scris po­ezie, bunicul era un poet oral, exista o predispoziţie. Apoi, influenţa culturală, mer­geam cu tata la festi­valuri, modelele mele au fost scriitori. Detestam ideea de poezie, pentru că era generatorul de conflict din casa noastră, dar îi iu­beam pe oamenii ăia. Apoi m-am pomenit scriind, trans­formam conflictul din lumea şi din mintea mea în altceva, în ceva în care poţi oricând să tai o pro­po­ziţie.

- Erai un copil receptiv, mai empatic?

- Receptiv şi empatic sper că sunt şi acum. Sunt interiorizat. Deşi nu pare, sunt foarte ascuns şi închis în mine, mulţi mă cred arogant din cauza asta. Poate pentru că am crescut la Vişeul de Sus, într-un loc izolat, unde nu aveam prieteni, pe o stradă care se înfundă într-un munte. Dincolo de el e Ucraina. Cel mai pregnant loc din memoria mea. Locul în care am suferit mult şi, totodată, locul pe care l-am iubit cel mai mult. E un spaţiu care mă bântuie în con­tinuare. În toate cărţile mele, indiferent că sunt proză sau poezie, locul ăsta revine, uneori vizibil, alteori mascat. Acolo s-a născut, până la urmă, şi literatura pe care o scriu. Pe Valea Vinului nu curge doar vin, ci şi multă poezie.

- Dacă n-ar trebui să dea un interviu prin te­lefon, ce i-ar plăcea lui Cosmin Perţa cel intro­vertit să facă în dimineaţa asta?

- Să facă ce şi-a propus de când a venit, să plece într-o expediţie liniştită, să caute cărticele pentru sufletul lui, fără nicio presiune, fiindcă e ultima zi de târg. Am descoperit că în corpul 4, la etajul 2, e un anticariat imens, o hală cât Bookfestul nostru. Acolo am de gând să-mi petrec restul dimineţii.

- Cafeaua ai băut-o sau o iei cu tine?

- Cafeaua am băut-o. Neagră şi întotdeauna amară.