O dimineață cu... COSMIN PERȚA - "Poetul din mine așteaptă iarna"

- Când nu scrie poezie, retras în cămăruța lui, e la catedra de literatură a Facultății Hyperion sau, înconjurat de manuscrise, în scaunul de director editorial al Editurii Paralela 45. Autor prolific și de succes, are 12 titluri publicate, iar pentru volumul său de proză "Teofil și câinele de lemn" a primit distincția "Tânărul prozator al anului". L-am găsit la Târgul de la Frankfurt, mișunând printre cărți, negociind și cumpărând drepturi de autor. Am aflat că-i maramureșean și că zilele lui încep dimineața, în zori -

- Bună dimineața, Cosmin! Ce faci? Unde ești?

- Bună dimineața, Dia. Sunt la Frankfurt, la Târgul de Carte. După patru zile lungi și obositoare, mi-am terminat, în sfârșit, întâlnirile de editor.

- Și cum e Târgul de la Frankfurt?

- Un oraș al cărții. E imens, e cel mai mare târg de vânzare și de cumpărare de drepturi de autor. Cam de șase, șapte ori mai mare decât Gaudeamusul nostru. Diferența e că aici nu se vinde carte, se vând doar drepturi, sunt mai mulți profesioniști decât ci­titori. E un târg pentru agenți, autori, editori, care abia în ultimele două zile se deschide spre vizionare și publicului larg.

- Ești mulțumit de ce-ai negociat zilele astea?

- Da, am entuziasmul editorului tânăr, sunt în ele­­mentul meu. De altfel, cam aici faci planul edi­torial pe următorul an, aici afli ce cărți vor apărea pes­­te un an sau doi, aici negociezi drepturi, ai dis­cu­ții principiale și umane, pe care nu le poți face din fața computerului.

- Ce vezi acum, Cosmin? Ce e în jurul tău?

- Mă învârt în jurul standului României, unde sunt tot felul de evenimente. E neschimbat de vreo doi ani, dar e foarte plăcut, are un design aerisit, func­țional.

- Deci, nu ne facem de râs cu el?

- Nu, nu, deloc. Oamenilor le place.

- Cosmin, cum e o dimineață în deplasare?

- Foarte agitată. Te trezești la 7, te urci în S-Bahn, ajungi la târg, și de la 8.30-9, ai întâlniri din oră în oră sau din jumătate în jumătate de oră, până la 5-6 seara, când te simți un mic roboțel, care abia așteaptă să se pună în pat.

- Sub pielea editorului există și un poet. Cum mai supraviețuiește în asemenea condiții?

- Poetul nu supraviețuiește nicicum, n-ar rezista la asemenea program. L-am lăsat acasă, unde aș­teaptă iarna, când începe să ningă și se lasă liniștea. Doar când treburile presante ale anului se termină, când e pace în cămăruța lui și-n pielea lui, iese și el la iveală, își reca­pătă ideile, gân­deș­te, scrie sau de­vi­ne melancolic. Aici, la Frankfurt, nu e timp nici de melancolie, nici de gândire poetică. To­tul trebuie să fie ra­pid și eficient.

- Ai călătorit mult în festivaluri internaționale, ai avut burse la Pa­ris sau la Viena, a­cum ești la Frank­furt cu treabă. Te simți bine pe dru­muri, în lumea largă?

- Da, îmi place să călătoresc, îmi place să des­co­păr spații, dar mai ales oameni noi. Oriunde te-ai du­ce, cei mai importanți sunt oamenii pe care îi în­tâl­nești. Vin cu moduri de gândire și mentalități pe care le reprezintă involuntar. Și asta e fascinant pentru mine.

- Ce ai luat bun cu tine din Maramureșul în care te-ai născut și din Clujul care te-a găzduit ca student? Dar Bucureștiul ce ți-a dat?

- De la maramureșeni, am moștenit un soi de răb­dare. Nu sunt o fire impulsivă, sunt destul de domol. Am capacitatea de a răbda mult, alții s-ar enerva în momente în care eu nu o fac. La Cluj m-am format intelectual, cultural, acolo s-a născut, de fapt, poetul din mi­ne, de-asta Clujul mi-e intim. Am un Cluj al meu, în interior, nu mai seamănă cu ora­șul de-acum, care s-a schimbat. Bucu­reș­te­nii m-au învățat efi­cien­ța. Ca să supra­vie­țuiești în capitală, tre­buie să fii per­for­mant.

- Și umorul tău e tot maramureșean?

- Nu știu dacă am umor, dar cu siguranță am un soi de ironie, care cred că s-a au­to­cul­tivat. Mai degrabă vine din lecturi, din pre­ferințe culturale.

- Mai ești pro­fe­sor de literatură sau ai renunțat la cate­dră?

- Mai sunt, mai sunt, dar mă gândesc foarte serios ca acesta să fie ultimul an. De la un punct încolo, nu mai poți face bine atâtea lucruri deodată. Deci, s-ar putea să decid să rămân doar în zona editorială și a scrisului. Sunt însă foarte multe satisfacții și ca profesor, mai ales când vezi că informația pe care o transmiți ajunge cum trebuie la studenți, că se împlinește într-o teză de licență foarte bună.

- De când te știu, încerci să le împaci pe toate. În­cotro te gră­bești, Cosmin?

- Mă grăbesc, ca toți oamenii, în­spre o iluzie a fe­ricirii, care nu face decât să în­ră­u­tă­țească lucrurile. Graba asta mi-a adus sacrificii des­tule. Am sacrificat din timpul meu, din timpul poetului despre care vor­beai, dar mai ales din timpul copiilor... Asta este deja o restanță pe care nu știu dacă și cum o voi putea recupera.

- Mai rar poeți care să-și asume, cu adevărat, paternitatea.

- Am doi copii pe care mi i-am dorit mult. Nu știam ce va urma și am zis că trebuie să-i fac repede, ca să fiu liber să scriu la pensie. Încă mai poate fi valabil gândul ăsta. (râde) Cresc bine, cred, sper, amân­doi, numai că uneori mi-aș dori mai mult timp, de fapt nu mai mult, ci altfel de timp alături de ei.

- Tu ai și scris pentru copiii tăi...

- Da, am scris, tot ce scriu scriu pentru ei de fapt, ei sunt publicul meu ideal, doar că niciodată nu am reușit să scriu ceva strict pentru copii. Mereu m-am gândit că trece și asta și am intrat, in­vo­luntar, în mesaje mai puțin optimiste. Vreau, în conti­nua­re, să scriu o carte pen­tru copii, am ceva în cap, vom vedea când și cum îmi va ieși.

- Ce crezi că te-a făcut scriitor, Cosmin?

- Mi-am pus și eu în­trebarea asta, de multe ori. Pe de-o parte, o structură intelectuală, tata a scris po­ezie, bunicul era un poet oral, exista o predispoziție. Apoi, influența culturală, mer­geam cu tata la festi­valuri, modelele mele au fost scriitori. Detestam ideea de poezie, pentru că era generatorul de conflict din casa noastră, dar îi iu­beam pe oamenii ăia. Apoi m-am pomenit scriind, trans­formam conflictul din lumea și din mintea mea în altceva, în ceva în care poți oricând să tai o pro­po­ziție.

- Erai un copil receptiv, mai empatic?

- Receptiv și empatic sper că sunt și acum. Sunt interiorizat. Deși nu pare, sunt foarte ascuns și închis în mine, mulți mă cred arogant din cauza asta. Poate pentru că am crescut la Vișeul de Sus, într-un loc izolat, unde nu aveam prieteni, pe o stradă care se înfundă într-un munte. Dincolo de el e Ucraina. Cel mai pregnant loc din memoria mea. Locul în care am suferit mult și, totodată, locul pe care l-am iubit cel mai mult. E un spațiu care mă bântuie în con­tinuare. În toate cărțile mele, indiferent că sunt proză sau poezie, locul ăsta revine, uneori vizibil, alteori mascat. Acolo s-a născut, până la urmă, și literatura pe care o scriu. Pe Valea Vinului nu curge doar vin, ci și multă poezie.

- Dacă n-ar trebui să dea un interviu prin te­lefon, ce i-ar plăcea lui Cosmin Perța cel intro­vertit să facă în dimineața asta?

- Să facă ce și-a propus de când a venit, să plece într-o expediție liniștită, să caute cărticele pentru sufletul lui, fără nicio presiune, fiindcă e ultima zi de târg. Am descoperit că în corpul 4, la etajul 2, e un anticariat imens, o hală cât Bookfestul nostru. Acolo am de gând să-mi petrec restul dimineții.

- Cafeaua ai băut-o sau o iei cu tine?

- Cafeaua am băut-o. Neagră și întotdeauna amară.