Profesorul de muzică
Era blond, subţire, cu ochi verzui. Arunca asupra mea o fascinaţie de nespus. Ochii îi erau acoperiţi de lentilele ochelarilor fumurii care le accentuau răceala şi impenetrabilitatea. Îl priveam ca pe un semizeu. Mi se părea că se situează pe un piedestal înalt, la care eu nu puteam ajunge. Şi cum ar fi putut fi altfel? Era profesorul meu de muzică din clasa a VII-a. Şi bun, şi sever în acelaşi timp, m-a făcut să iubesc muzica clasică, să apreciez corect muzica populară şi să disting diferitele zone folclorice. M-am înscris la cor numai pentru ca să-l văd câteva ore în plus pe săptămână. Îi sorbeam vorbele de pe buze şi încercam să-i citesc în ochi expresia evaluării fiecărei note emise de glasul meu de copil. N-am să uit niciodată apusurile de toamnă târzie, când zăboveam pe lângă şcoală, numai ca să-l văd trecând. Sentimentul imprecis de iubire şi adoraţie era amestecat cu sunetele muzicii, cu culorile amurgului şi cu mirosul de frunze uscate şi arse. Când trecea pe lângă mine, lăsa în urmă un parfum combinat cu miros de tabac. Toate fetele îl plăceau, dar pentru mine a devenit o adevărată boală. Îmi imaginam că urc împreună cu el treptele unui mare teatru de operă. Îmi imaginam că ascultăm împreună opere de Wagner. Când se transmitea la televizor Concertul de Anul Nou de la Opera din Viena, îmi imaginam că valsam cu el în săli înconjurate de oglinzi şi luminate de candelabre de cristal. Când ascultam seara la radio muzică de Chopin, îmi imaginam că îmi cânta el la pian şi eu mă scufund în dantele albe, cu panglici roz şi bleu...
La sfârşitul clasei a VIII-a, i-am oferit un buchet uriaş de garoafe roşii. N-a reacţionat într-un mod special. Când s-a terminat şcoala, am plâns. Ce urma să fac cu dragostea mea, care îmi incendiase imaginaţia? Instinctiv, am recurs la un transfer de sentimente. În clasa a IX-a mi-am dedicat toată afecţiunea... profesoarei de muzică, o domnişoară bătrână, foarte seacă şi severă. Mi-am propus să o cuceresc cu orice preţ. Şi am început să învăţ, zi şi noapte, cu precădere la istoria muzicii. Într-un final, am reuşit. Faptul că ea m-a apreciat, mi-a alinat suferinţa despărţirii de idolul meu.
Credeţi că Dumnezeu poate fi gelos? Nu vreau să-mi fac păcate, dar cred că El nu ne dă voie să ne exagerăm sentimentele, să urcăm pe un piedestal nemeritat pe-un semen de-al nostru. Fostul meu profesor de muzică a murit timpuriu, la numai 36 de ani. Şi mai curios este că şi substitutul lui, domnişoara profesoară a murit înainte de vreme. A rămas amintirea serilor de toamnă cu amurguri rozii-violete, mirosul de tabac, sunetul vocilor limpezi de copii care cântau în cor şi-i urmăreau mişcările mâinilor şi ochii verzi dindărătul ochelarilor cu lentile fumurii.
Copia lui Tutankamon
Aveam şaptesprezece ani şi jumătate. Nu vorbeam cu băieţi. Eram chiar foarte retrasă. Îmi plăceau blonzii cu ochi albaştri-verzui. Ştiţi ce înseamnă asta? Că nici nu vrei să auzi de bruneţi. Îţi imaginezi pe loc nişte ochi languroşi, păr dat cu gel, gen latino, temperament vulcanic. Brrr! Nu era de mine. Ceea ce nu ştiam era că pe lumea asta există şi altfel de fizionomii de bruneţi. Şi, într-o seară de iunie, când am plecat de acasă cu o treabă oarecare, sub o creangă de tei înflorit, privirea mea s-a ciocnit de o pereche de ochi negri, oblici, aruncând luciri de oţel, croiţi altfel decât pe tiparele europoide! Un brunet! Pedeapsă divină, pentru tot ce dispreţuisem până atunci! Părul era mătăsos, negru albăstrui şi întins. Tenul era arămiu, parcă pudrat cu o pulbere de aur, imitând masca lui Tutankhamon. Atunci mi-am zis: "Iată! Dumnezeu a dorit să creeze o bijuterie fără egal".
M-am gândit multă vreme la bărbatul misterios. L-am revăzut mult mai târziu, pe stradă, când am început şi eu să mă plimb cu câteva prietene. Era ceva magic în aceste întâlniri neaşteptate (sau poate aşteptate), pentru că apărea în mod ciudat, cam pe la şapte şi jumătate. Imediat după aceea, cobora noaptea pe strada cu tei, care amintea de o catifea albastră. L-am urmărit pe ascuns multă vreme, am încercat să aflu câte ceva despre ciudatul necunoscut, până când a dispărut complet din oraş. Pare straniu, dar această nebunie şi acest alt tip de dragoste-drog, fixată ca un cui în inima mea, a durat opt ani. Şi nu mai eram un copil. În tot acest timp, am aflat lucruri nu tocmai frumoase despre idolul meu. Cu această ocazie, mi-am dat seama că dragostea tip drog, ca a mea, are o latură destul de bizară: dacă obiectul adoraţiei prezintă aspecte neconcordante cu idealul tău, sau chiar unele detestabile, în loc să renunţi pe loc şi să fugi, în sufletul tău se creează o reacţie de totală adeziune, care se adaugă la sentimentul de bază, făcându-l şi mai puternic şi de nezdruncinat.
În toţi aceşti ani, mi l-am imaginat pe încântătorul necunoscut în chip de mare han tătar, înveşmântat în mătăsuri verzi, brodate cu dragoni de aur, cu cealma mărginită de blăniţa de samur, prinsă în dreptul frunţii cu o broşă de smaralde, cu cizme uşoare, cu vârful încovoiat, cu iatagan la brâu şi cu ilic brodat cu fir de aur, fie înconjurat de sfetnici credincioşi, la ceas de taină, fumând dintr-o narghilea cu muştiuc din chihlimbar, fie călărind neînfricat, pe un cal pursânge, prin stepă...
Elementul magic şi-a spus şi de această dată cuvântul. Într-o noapte, am visat că mă uitam la stele şi mă rugam de bunica mea, care biata murise, să aibă grijă de el. Adevărul este că nu-l mai văzusem de mult timp. De aceea, îmi creasem singură nişte superstiţii şi nişte credinţe magice. Am văzut, într-o seară, la un magazin, un şirag de mărgele vişinii, ca nişte plăcuţe simple, dar de efect. Mi-am imaginat că dacă le cumpăr, voi reuşi să mă întâlnesc cu brunetul misterios. Am adunat bănuţ cu bănuţ şi în seara când le-am cumpărat, în timpul plimbării mele cu una din prietene, exact la şapte şi treizeci de minute, l-am văzut pe trotuarul opus. Visul meu fusese prevestitor: era cu mâna bandajată şi plină de sânge, în urma unui accident de tramvai (despre care se vorbise în cartier în dimineaţa aceea) din care scăpase nu ştiu prin ce minune...
Am mers şi pe la ghicitoare. Am nimerit una care imediat ce s-a uitat în ceaşca de cafea, mi l-a descris perfect şi mi-a zis să mă feresc de el, deoarece avusese de-a face cu oamenii legii (ceea ce mai târziu aveam să aflu că era adevărat) că este legat de-o femeie blondă, de aceeaşi înălţime cu el, şi că viaţa lui avea să se termine repede...
Dar eu am continuat nebunia. Mă trezeam noaptea şi îi schiţam chipul, tot sub formă de han tătar, ceea ce i se potrivea cel mai bine. Părinţii mei l-au recunoscut pe stradă, după acele portrete schiţate timid, de o biată fată chinuită de o dragoste imposibilă. Într-o zi, mama n-a mai răbdat şi mi-a spus că l-a văzut în costum de mire, când comanda florile şi pozele de nuntă. Am vrut să mă sinucid. În noaptea aceea, am visat că mergeam cu un tren într-o destinaţie necunoscută, dar o rudă defunctă mi-a spus: "Am crezut că vei veni în lumea mea, dar n-ai mai venit!". M-am trezit din acel vis şi am hotărât, în nebunia mea, să continui să-l aştept. Într-adevăr, femeia cu care se căsătorise era blondă, de aceeaşi statură cu el, cu care avea deja un copil de cinci ani.
Cum se întâmplă aproape întotdeauna, timpul a estompat şi aranjat lucrurile. Eu mi-am găsit într-un târziu perechea, m-am măritat, au apărut alte probleme de rezolvat. Şi iarăşi mă întreb: este posibil ca Dumnezeu să fie gelos şi să ne răpească o persoană pe care o adorăm mai presus de orice? Am aflat acum doi ani că idolul meu s-a spânzurat, din motive necunoscute...
ANDREEA
(Aşteptăm numele real. Sperăm într-o colaborare mai lungă.)