HORIA TECĂU - "Încerc să fac rost de mai multă viață"

- Aurul de pe medaliile campionilor noștri e scos din adâncuri, cu un efort uriaș. Merită din plin recunoștința și stima noastră -

"Tenisul la dublu este considerat ca o ramură secundară a sportului"

- Horia, ești un tenisman cu rezultate de excepție. În 2015, ai câștigat marele trofeu de la Wimbledon, iar în 2016, ai obținut medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro. Un veritabil triumf! Oare aici, acasă, în România, me­ritele îți sunt recunoscute și prețuite la întreaga lor valoare?

- Sincer, mă gândesc foarte rar la asta. Tenisul, pen­tru mine, e o mare bucurie și o mare plăcere, așa că mă concentrez să joc cât de bine pot, iar ce se întâmplă ulterior, în spațiul pu­blic, mi se pare puțin important. Singurul context în care mă gândesc la aspectul ăsta e cel care se referă la copii, la puștii care ar vrea să-și croiască și ei un drum în domeniul ăsta. Mediatizarea re­zultatelor mele, ca și ale altor jucători de tenis româ­ni, ar fi utilă, fiindcă ne-ar con­tura cali­tatea de modele pentru cei mici. Căci una e, ca aspirant, să muncești gân­dindu-te că vrei să ajungi ca X, jucătorul din cine știe ce țară a lumii, și alta e să mun­cești gân­dindu-te că vrei să ajungi ca X, jucătorul român, care s-a antrenat pe același teren pe care te antrenezi și tu.

- O altă tenismană de frunte a Ro­mâniei, Simo­na Halep, se bucură de o apre­ciere cu mult mai vocală, deși ma­rile trofee internaționale îi lipsesc. Cum îți explici situația?

- Prestațiile Simonei sunt, într-adevăr, meritorii, laudele pe care le primește sunt pe deplin justificate și cred că nu e tocmai just să comparăm rezultatele. Eu nu fac asta. Nu-mi compar rezultatele nici cu cele ale Simonei, nici cu cele ale altor jucători, eu mă compar cu mine însumi. Încercând totuși o ex­pli­­cație, cred că ea rezidă într-o chestiune de per­cepție: în România, dar și în alte țări, tenisul la dublu era și încă mai este perceput ca o ramură "se­cun­dară", o zonă în care ajungi dacă nu ai rezultate în cariera de simplu. Dublul nu e văzut ca un domeniu în care să poți să faci carieră. Eu, practic, sunt primul jucător care a demonstrat, pentru România, con­trariul. Până să apar eu, la noi nici nu se pomenea de dublu. Acum, în schimb, constat că există tineri care, din start, vor să se specializeze pe dublu. Pentru că au văzut ce am făcut eu sau ce a făcut Florin Mergea și au înțeles că se poate. Și sunt încă și mai motivați, pentru că știu că pleacă de pe exact aceleași terenuri de pe care am plecat și noi. Din pricina acelei per­cepții "umilitoare", și eu, când eram mic, visam să ajung campion la simplu, și niște ani de zile, chiar m-am încăpățânat să joc la simplu, deși, în mod evi­dent, eram jucător de dublu: încă de la 14 ani, jucam mult mai bine la dublu decât la simplu. Norocul meu a fost că îmi și plăcea să joc la dublu. Așa am făcut trecerea...

- N-ai regretat niciodată alegerea asta?

- A mai fost ceva care a înclinat balanța. La du­blu, credeam cu fiecare celulă din mine că am să ajung numărul unu. În schimb, la simplu, nu aveam această credință. Simțeam că pot să ajung până la un anumit nivel, dar nu că voi ajun­ge nu­mă­rul unu. Iar rezultatele îmi con­firmau ceea ce simțeam: la dublu, de la 14 ani, câștigam turneele "pe bandă rulantă", fără să mă concen­trez prea mult. În esență, jocul la dublu eu îl luam ca pe un antrenament. Și to­tuși, acolo excelam. Până la urmă, mi-am dat sea­ma care e adevăratul meu drum și, din 2008, am în­ceput să joc exclusiv la dublu, intrând direct în­tr-un turneu de Grand Slam.

"Bucuria jocului e mai mare decât talentul"

- Care sunt elementele din care "se țese" un cam­pion? Sunt mulți jucători harnici, sârguincioși, dar nu toți ies campioni. Și în tenis e nevoie de ceea ce se numește talent? De "un ceva" care nu se poa­te ob­ține prin muncă?

- Da, talentul există. Sunt jucători care învață tehnica foarte repede, care nu fac eforturi în sensul ăsta, pro­cesul de în­vă­țare e ceva natu­ral pentru ei. Mai mult, pot să nu joace 3-4 săptămâni și apoi, când revin pe teren, joacă la fel de splendid ca îna­inte, nu sunt absolut deloc afectați de pauza aceea. Dar talentul eu nici măcar nu-l trec pe listă. În opinia mea, ceea ce contează e să-ți placă tenisul, adică să joci din plăcere, nu din obligație, și să crezi în tine. Bucuria jocului e mai mare decât talentul. Sau, când ești mic, să ai pe cineva care să creadă în tine. În copilărie, nu știi ce înseamnă asta, "să crezi în tine". Însă e imperios să ai pe cineva alături - măcar o persoană, un părinte, un antrenor - care să creadă în tine, să-ți insufle încredere și astfel, în timp, să te determine să crezi tu însuți în tine. Dacă nu crezi în tine, n-ai nici o șansă.

- În cazul tău, cine te-a girat cu încredere?

- La cinci ani, tata ne-a luat pe mine și pe fratele meu, Andrei, care e mai mare decât mine cu doi ani, și ne-a dus la înot. Sala noastră de înot s-a trans­format însă curând în Bingo Europa și toți puștii ne-am mutat la un bazin unde, practic, nu puteai să înoți, ci doar să te înmoi într-o supă de copii, atât era de aglo­merat. Așa că tata, care era mare amator de tenis și se întâmpla să cunoască un antrenor, ne-a luat și ne-a dus la el. De fapt, o vreme, am mers cu înotul și cu tenisul în paralel. Dar asta a durat foarte puțin. Până la urmă, am renunțat cu totul la înot, din cauza condițiilor precare: nu mai era distractiv, era doar o chinuială. În plus, odată ce-am început să câștig competiții în tenis, am căpătat motivație. La 10 ani, de pildă, eram deja cam­pion național. Trofeele, diplo­mele și cado­u­rile pe care le primeam - o ra­chetă etc. - însem­nau ceva pentru mine, la nivel mental.

- Deși să fii campion la doar zece ani este o performanță, faptul presupune, cred, și mult sacrificiu. O copilărie destul de tristă, cu jocuri puține, cu mult efort...

- Nu pot să spun că am avut o copilărie nefericită. Tenisul era totul. Dacă aș fi fost cu adevărat nefericit, atunci aș fi reacționat într-un fel sau altul. Sau poate că aș fi renunțat la tenis cu totul, așa cum a făcut fratele meu Andrei. El, după tenis, s-a dus la baschet, apoi la dans, după care s-a con­centrat exclusiv pe școală: a absolvit ASE-ul și a mers pe o cu totul altă cale. Așa că nu privesc anii copilăriei cu tristețe. Recunosc însă că, în unele etape din anii aceia, m-am consumat mai mult decât era normal pentru un copil. Țineam în minte supărările și încercam să le gestionez de unul singur, așa cum mă pricepeam la vârsta aceea.

"În Disneyland-ul tenisului"

- Apoi, la 14 ani, ai obținut o bursă la celebra și reputata Academie Bollettieri, din Florida...

- Da, acolo era Disneyland-ul jucătorilor de tenis! (râde) Mai ales pentru un copil ca mine, venit dintr-o țară în care baza de antrenament era... cum era, ce am văzut acolo mi s-a părut de poveste: ce săli de sport, ce săli de fitness, ce săli de recuperare, ce terenuri, ce campus...! Totul m-a impresionat profund! După acea primă vizită de "orientare", mi-am zis că "eu aici vreau să mă antrenez". Am ne­go­­ciat termenii mutării acolo, mă rog, părinții mei au negociat, căci eu eram minor, mi-am făcut ba­gajele și, absolut singur, m-am urcat în avion și am pornit-o spre America.

- Nu ți-a fost frică? Erai doar un copil!

- Nu, fiindcă eram inconștient! (râde) Nu aveam în minte decât un singur lucru: că mă duc la Aca­demia Bollettieri, care, la vremea aceea, deci în 1999, era "farul călăuzitor" al tenisului. Pentru mine, era un succes doar să ajung acolo. Mai departe nici nu îndrăzneam să privesc. Nici măcar faptul că nu vor­beam engleza nu m-a speriat. Nu știam decât do­uă-trei vorbe, ce prinsesem de prin reclamele de la te­levizor. Asta mi-a îngreunat destul de mult acomo­darea la lumea aceea nouă. Nici în cameră nu eram sin­gur, ci tot înconjurat de americani, deci comu­nicarea a fost, la început, foarte dificilă. Plus că, și din punct de vedere cultural, lucrurile stăteau com­plet diferit. De pildă, în primele săptămâni, m-am tot "lovit" de un episod care mă nedumerea profund: așa cum e obiceiul în America, în clipa în care mă în­tâlneam prin campus cu cineva cât de cât cunoscut, eram salutat cu formula "Hi! How are you?", ceea ce, în traducere exactă, înseamnă "Bună! Ce faci?". Așa că eu mă opream din mers și dădeam să le po­ves­tesc ce mai făcusem, ce se mai întâmplase cu mine, ce mai descoperisem... Numai că persoanele res­­pective treceau mai departe, își vedeau de drum fără să mă mai asculte, iar eu rămâneam țintuit locului, neînchipuit de mirat: de ce mă mai întrebau ce fac, dacă nu-i interesa absolut deloc?

"Mama, sunt bine, mi-e dor de voi"

- La Bollettieri ai stat patru ani. Consideri că a reprezentat un moment decisiv în evoluția ta?

- Cu siguranță, a fost una dintre etapele decisive din cariera mea. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată ce înseamnă tenisul profesionist: să ai an­trenor de tenis, antrenor de pregătire fizică, antrenor de pregătire mentală - ceva ce eu nici nu știam că există -, să faci recuperare - nu știam ce e aia "recu­perare", că, acasă, noi aveam un antrenor care era "bun la toate": el te punea să joci, el te punea să alergi, tot el îți spunea și ce să mănânci, deseori gre­șit... Apoi, dincolo de aspectele astea, șederea la Bo­llettieri m-a obligat să mă maturizez aproape peste noapte, fiindcă m-a obligat să mă respon­sa­bilizez: eram singur, nu mai aveam pe nimeni care să se pre­ocupe de soarta mea. Eu trebuia să am grijă să mă­nânc, să-mi fac curat în cameră, să mă spăl, să mă îm­brac curat, să mă duc la antrenamente la timp etc. Clen­ciul fiind următorul: dacă nu aveai camera cu­rată, dacă întârziai la antrenamente, dacă aveai o ati­tu­dine nepotrivită, dacă făceai orice greșeală, pe­deapsa era privarea de activitatea sportivă. Or, pentru mine, asta era de neconceput: adică să ajung acolo unde visasem și să nu pot să joc?! Așa am învățat să fiu disciplinat. Azi, privind la anii aceia, îmi dau seama că singurul nor a fost lipsa alor mei: aș fi avut mai multă nevoie de ei. Acasă nu veneam decât de 2-3 ori pe an, iar la telefon vorbeam rar și foarte scurt: în toată Academia existau doar trei telefoane publice, cu monede. Țin minte că schim­bam bani, burdușeam telefonul cu monede și nu apucam să spun decât "Mama, sunt bine. Mi-e dor de voi", că și intra ro­bo­tul și-mi cerea să mai in­troduc monede dacă voiam să continui convorbirea. Însă atunci nu realizam că lip­sa părinților mă afecta. Inițial, m-a îmbătat entu­ziasmul, apoi am intrat în acea stare mentală a tu­tu­ror jucătorilor din Aca­demie: trăiam într-un can­to­nament permanent, eram absolut concentrați pe ac­ti­vitatea noastră, voiam să jucăm și să jucăm din ce în ce mai bine, să profităm de tot ceea ce ni se oferea acolo. Realizam că acela era un spațiu la care nu aveau acces decât elitele, care-ți punea la dis­po­ziție cei mai buni spe­cia­liști și care te pregătea tot pentru o carieră de elită, iar obligația ta era să muncești, să-ți vezi de treabă și să fructifici acea șansă.

- În ultimii ani, se vor­bește frecvent despre ne­cesitatea pregătirii men­­tale a sportivilor. Despre un fel de recapitulare ima­gi­na­ră a succesului. În cazul tău, e la fel?

- Da. E vorba de vi­zua­li­zarea succesului: să mă văd, cu ochii minții, câș­ti­gător, să mă văd cu tro­feul în brațe, să mă simt ca și cum deja aș fi câș­­ti­gat, să mă simt bucu­­rân­du-mă deja de iz­bân­dă. Și, în egală mă­sură, pregătirea mentală în­seamnă niște termeni pozitivi, pe care mi-i repet, moti­vân­du-mă astfel pentru succes. Unii numesc asta "repetarea mantrei": o dată sau de mai multe ori pe zi, se așază undeva, într-un loc liniștit, își liniștesc și sufletul, și mintea, și-și repetă mantra. Eu lucrez puțin diferit, în sensul că nu repet termenii respectivi la o anumită oră din zi sau într-un anume spațiu, eu îi repet aproape per­ma­nent, indiferent ce fac și unde mă aflu. Practic, vor­besc cu mi­ne însumi, folo­sind anumite cu­vinte. În felul aces­ta îmi in­duc ideea și atitu­di­nea că merg acolo, pe te­ren, nu doar ca să joc, ci ca să câștig. De fapt, că merg aco­lo, dar me­ciu­rile deja le-am câș­tigat. Astfel că, odată ajuns pe te­ren, la modul real, eu nu mai fac decât să "re­pet" un parcurs pe ca­re deja l-am vizua­li­zat.

- Funcționează? Nu s-ar putea folosi metoda asta și în via­ța de zi cu zi?

- Ba da! Ea e uti­lă indiferent de pro­fe­sie și chiar și în afa­ra profesiei. Să lu­crezi cu mentalul tău, să te "condiționezi" pentru succes te ajută în viață, în ge­neral. Tre­buie doar să fii perse­ve­rent, căci rezultatele nu se obțin peste noapte. Eu, de pildă, pentru un turneu, încep să mă pregătesc mental și cu 7-8 luni înainte.

"L-am cam neglijat pe Horia"

- Timp pentru viața obișnuită mai ai? Când nu faci sport, ce înseamnă ea pentru tine?

- Ca timp fizic, încă destul de puțin. Circuitul ăsta, al turneelor de tenis, durează din ianuarie până în noiembrie, adică, practic, tot anul. Ai doar două săptămâni de vacanță, în care ori stai acasă și te odihnești, că nu mai vrei să vezi nicio valiză și ni­ciun aeroport, ori pleci undeva, tot ca să te odihnești. Eu prefer locurile unde e cald. Apoi începi perioada de pregătire pentru ianuarie și deci o iei de la capăt, focalizându-te asupra turneelor pe care vrei să le câștigi. Spun asta pentru că, după o perioadă în care joci "tot ce prinzi", ajungi în punctul în care reali­zezi că e mai inteligent să îți dozezi efortul, să ope­rezi o selecție și să te concentrezi asupra anumitor turnee, pe care tu le consideri cele mai importante și care îți aduc cele mai multe puncte. Joci mai puține turnee, dar mai bine. Eu în acest stadiu mă aflu: am redus numărul de turnee, căci astfel pot să "fac rost" de ceva mai multă viață, de mai mult timp liber, în care să mă ocup de mine. Ca să ajung la nivelul ăsta în tenis, în ultimii ani am fost nevoit să-l cam neglijez pe Horia. (râde) Am niște proiecte de viitor, care au legătură cu ceea ce voi face după ce mă voi retrage din tenis, dar pe care vreau să le demarez încă dinainte de acel moment. Deocamdată, nu pot să vorbesc prea în detaliu despre ele, fiindcă planul se află încă în fază incipientă, cert e că el se referă la copii, la domeniul edu­cațional, iar tenisul va servi ca "vehicul" de învățare, însă "lecțiile" pe care vreau să le transmit sunt utile în existența oricui, nu doar în a ce­lor care vor să facă o carieră în a­cest do­meniu. Iar, din­colo de zona asta, vreau să re­găsesc ceva mai mult din ceea ce în­seam­nă o viață "nor­ma­lă": să ci­tesc mai mult decât re­ușesc a­cum, să ajung mai des la munte și, în general, în natură, să scriu, căci, de cu­rând, am descoperit că-mi pla­ce să scriu, să merg la teatru, la con­certe, la filme, să mă văd mai des cu prie­te­nii... să fac mai multe lucruri care îmi plac și de care până acum nu am avut vreme.

- În tabloul ăsta, nu am regăsit nicăieri iubirea. Te temi de ea, crezi că o relație de dra­­goste ți-ar "încor­se­ta" cariera?

- Nu, în niciun caz! Pentru un sportiv e un lucru absolut normal și să­nătos să aibă o relație. Problema e că, într-o relație cu un sportiv de performanță, inevitabil intervin mai multe di­fi­cultăți, din pricina pro­gra­mului. Sportivul e de­seori plecat de-acasă, sportivul trebuie să se con­­cen­treze foarte mult pe activitatea lui. Ca spor­tiv, trebuie să găsești o persoană care să te înțeleagă cu tot "pachetul" tău de obligații și să le respecte. Dar o relație echilibrată, în care ambii parte­neri să se simtă fericiți, să se simtă înțeleși și res­pec­tați și susținuți emoțional, e absolut benefică. A con­sidera că, sportiv fiind, o relație e ceva de care trebuie să fugi, fiindcă ți-ar încorseta cariera, mi se pare com­plet nesănătos. Te amputezi psihologic și emoțional. Eu, cel puțin, așa văd lucrurile. Ba chiar, la un mo­ment dat, îmi doresc să-mi întemeiez și o familie.

- În mod fatal, va veni, și în cazul tău, perioada în care vei pune racheta în cui. Te pregătești men­tal pentru ea?

- Da. Așa cum turneele încep să mi le pregătesc mental cu mult timp înainte, așa procedez și în ve­derea retragerii: am început deja să mă pregătesc pen­tru momentul respectiv. Ca atare, gândul re­tra­gerii nu mă înfricoșează. Îl tratez ca pe ceva nor­mal. Ceea ce nu înseamnă că mă voi opri din jucat tenis mâine. (râde) Mai pot să joc încă vreo 5-6 ani ușor! Și îmi și doresc asta!

Foto: GULIVER/GETTY (4), MEDIAFAX (2)