Profesorul de muzică
Era blond, subțire, cu ochi verzui. Arunca asupra mea o fascinație de nespus. Ochii îi erau acoperiți de lentilele ochelarilor fumurii care le accentuau răceala și impenetrabilitatea. Îl priveam ca pe un semizeu. Mi se părea că se situează pe un piedestal înalt, la care eu nu puteam ajunge. Și cum ar fi putut fi altfel? Era profesorul meu de muzică din clasa a VII-a. Și bun, și sever în același timp, m-a făcut să iubesc muzica clasică, să apreciez corect muzica populară și să disting diferitele zone folclorice. M-am înscris la cor numai pentru ca să-l văd câteva ore în plus pe săptămână. Îi sorbeam vorbele de pe buze și încercam să-i citesc în ochi expresia evaluării fiecărei note emise de glasul meu de copil. N-am să uit niciodată apusurile de toamnă târzie, când zăboveam pe lângă școală, numai ca să-l văd trecând. Sentimentul imprecis de iubire și adorație era amestecat cu sunetele muzicii, cu culorile amurgului și cu mirosul de frunze uscate și arse. Când trecea pe lângă mine, lăsa în urmă un parfum combinat cu miros de tabac. Toate fetele îl plăceau, dar pentru mine a devenit o adevărată boală. Îmi imaginam că urc împreună cu el treptele unui mare teatru de operă. Îmi imaginam că ascultăm împreună opere de Wagner. Când se transmitea la televizor Concertul de Anul Nou de la Opera din Viena, îmi imaginam că valsam cu el în săli înconjurate de oglinzi și luminate de candelabre de cristal. Când ascultam seara la radio muzică de Chopin, îmi imaginam că îmi cânta el la pian și eu mă scufund în dantele albe, cu panglici roz și bleu...
La sfârșitul clasei a VIII-a, i-am oferit un buchet uriaș de garoafe roșii. N-a reacționat într-un mod special. Când s-a terminat școala, am plâns. Ce urma să fac cu dragostea mea, care îmi incendiase imaginația? Instinctiv, am recurs la un transfer de sentimente. În clasa a IX-a mi-am dedicat toată afecțiunea... profesoarei de muzică, o domnișoară bătrână, foarte seacă și severă. Mi-am propus să o cuceresc cu orice preț. Și am început să învăț, zi și noapte, cu precădere la istoria muzicii. Într-un final, am reușit. Faptul că ea m-a apreciat, mi-a alinat suferința despărțirii de idolul meu.
Credeți că Dumnezeu poate fi gelos? Nu vreau să-mi fac păcate, dar cred că El nu ne dă voie să ne exagerăm sentimentele, să urcăm pe un piedestal nemeritat pe-un semen de-al nostru. Fostul meu profesor de muzică a murit timpuriu, la numai 36 de ani. Și mai curios este că și substitutul lui, domnișoara profesoară a murit înainte de vreme. A rămas amintirea serilor de toamnă cu amurguri rozii-violete, mirosul de tabac, sunetul vocilor limpezi de copii care cântau în cor și-i urmăreau mișcările mâinilor și ochii verzi dindărătul ochelarilor cu lentile fumurii.
Copia lui Tutankamon
Aveam șaptesprezece ani și jumătate. Nu vorbeam cu băieți. Eram chiar foarte retrasă. Îmi plăceau blonzii cu ochi albaștri-verzui. Știți ce înseamnă asta? Că nici nu vrei să auzi de bruneți. Îți imaginezi pe loc niște ochi languroși, păr dat cu gel, gen latino, temperament vulcanic. Brrr! Nu era de mine. Ceea ce nu știam era că pe lumea asta există și altfel de fizionomii de bruneți. Și, într-o seară de iunie, când am plecat de acasă cu o treabă oarecare, sub o creangă de tei înflorit, privirea mea s-a ciocnit de o pereche de ochi negri, oblici, aruncând luciri de oțel, croiți altfel decât pe tiparele europoide! Un brunet! Pedeapsă divină, pentru tot ce disprețuisem până atunci! Părul era mătăsos, negru albăstrui și întins. Tenul era arămiu, parcă pudrat cu o pulbere de aur, imitând masca lui Tutankhamon. Atunci mi-am zis: "Iată! Dumnezeu a dorit să creeze o bijuterie fără egal".
M-am gândit multă vreme la bărbatul misterios. L-am revăzut mult mai târziu, pe stradă, când am început și eu să mă plimb cu câteva prietene. Era ceva magic în aceste întâlniri neașteptate (sau poate așteptate), pentru că apărea în mod ciudat, cam pe la șapte și jumătate. Imediat după aceea, cobora noaptea pe strada cu tei, care amintea de o catifea albastră. L-am urmărit pe ascuns multă vreme, am încercat să aflu câte ceva despre ciudatul necunoscut, până când a dispărut complet din oraș. Pare straniu, dar această nebunie și acest alt tip de dragoste-drog, fixată ca un cui în inima mea, a durat opt ani. Și nu mai eram un copil. În tot acest timp, am aflat lucruri nu tocmai frumoase despre idolul meu. Cu această ocazie, mi-am dat seama că dragostea tip drog, ca a mea, are o latură destul de bizară: dacă obiectul adorației prezintă aspecte neconcordante cu idealul tău, sau chiar unele detestabile, în loc să renunți pe loc și să fugi, în sufletul tău se creează o reacție de totală adeziune, care se adaugă la sentimentul de bază, făcându-l și mai puternic și de nezdruncinat.
În toți acești ani, mi l-am imaginat pe încântătorul necunoscut în chip de mare han tătar, înveșmântat în mătăsuri verzi, brodate cu dragoni de aur, cu cealma mărginită de blănița de samur, prinsă în dreptul frunții cu o broșă de smaralde, cu cizme ușoare, cu vârful încovoiat, cu iatagan la brâu și cu ilic brodat cu fir de aur, fie înconjurat de sfetnici credincioși, la ceas de taină, fumând dintr-o narghilea cu muștiuc din chihlimbar, fie călărind neînfricat, pe un cal pursânge, prin stepă...
Elementul magic și-a spus și de această dată cuvântul. Într-o noapte, am visat că mă uitam la stele și mă rugam de bunica mea, care biata murise, să aibă grijă de el. Adevărul este că nu-l mai văzusem de mult timp. De aceea, îmi creasem singură niște superstiții și niște credințe magice. Am văzut, într-o seară, la un magazin, un șirag de mărgele vișinii, ca niște plăcuțe simple, dar de efect. Mi-am imaginat că dacă le cumpăr, voi reuși să mă întâlnesc cu brunetul misterios. Am adunat bănuț cu bănuț și în seara când le-am cumpărat, în timpul plimbării mele cu una din prietene, exact la șapte și treizeci de minute, l-am văzut pe trotuarul opus. Visul meu fusese prevestitor: era cu mâna bandajată și plină de sânge, în urma unui accident de tramvai (despre care se vorbise în cartier în dimineața aceea) din care scăpase nu știu prin ce minune...
Am mers și pe la ghicitoare. Am nimerit una care imediat ce s-a uitat în ceașca de cafea, mi l-a descris perfect și mi-a zis să mă feresc de el, deoarece avusese de-a face cu oamenii legii (ceea ce mai târziu aveam să aflu că era adevărat) că este legat de-o femeie blondă, de aceeași înălțime cu el, și că viața lui avea să se termine repede...
Dar eu am continuat nebunia. Mă trezeam noaptea și îi schițam chipul, tot sub formă de han tătar, ceea ce i se potrivea cel mai bine. Părinții mei l-au recunoscut pe stradă, după acele portrete schițate timid, de o biată fată chinuită de o dragoste imposibilă. Într-o zi, mama n-a mai răbdat și mi-a spus că l-a văzut în costum de mire, când comanda florile și pozele de nuntă. Am vrut să mă sinucid. În noaptea aceea, am visat că mergeam cu un tren într-o destinație necunoscută, dar o rudă defunctă mi-a spus: "Am crezut că vei veni în lumea mea, dar n-ai mai venit!". M-am trezit din acel vis și am hotărât, în nebunia mea, să continui să-l aștept. Într-adevăr, femeia cu care se căsătorise era blondă, de aceeași statură cu el, cu care avea deja un copil de cinci ani.
Cum se întâmplă aproape întotdeauna, timpul a estompat și aranjat lucrurile. Eu mi-am găsit într-un târziu perechea, m-am măritat, au apărut alte probleme de rezolvat. Și iarăși mă întreb: este posibil ca Dumnezeu să fie gelos și să ne răpească o persoană pe care o adorăm mai presus de orice? Am aflat acum doi ani că idolul meu s-a spânzurat, din motive necunoscute...
ANDREEA
(Așteptăm numele real. Sperăm într-o colaborare mai lungă.)