Două povești despre iubiri imposibile

Cititor Formula AS
Există multe feluri de a iubi. Poți iubi o persoană mult mai în vârstă, mult mai tânără, o persoană făcând parte din alt strat social, total incompatibil cu al tău, te poți îndrăgosti chiar (platonic vorbind), de o persoană de același sex, poți îmbina admirația nețărmurită cu adorația pentru o personalitate care a existat cu mult timp înaintea ta (în cazul meu, Alexandru Mace­don), sau poți chiar trăi în mod incredibil, o împletire de sentimente de tipul dra­gos­te-ură, sau, poate, "dragostea ca un drog".

Profesorul de muzică

Era blond, subțire, cu ochi ver­­zui. Arunca asupra mea o fas­cinație de nespus. Ochii îi erau aco­periți de len­tilele ochelarilor fumurii care le accentuau răceala și impene­tra­bilitatea. Îl priveam ca pe un semizeu. Mi se pă­rea că se situează pe un pie­destal înalt, la care eu nu puteam ajunge. Și cum ar fi putut fi altfel? Era profe­sorul meu de muzică din clasa a VII-a. Și bun, și sever în același timp, m-a făcut să iubesc muzica clasică, să apreciez corect muzica populară și să disting diferitele zone folclorice. M-am înscris la cor numai pentru ca să-l văd câteva ore în plus pe săptă­mână. Îi sorbeam vorbele de pe buze și în­cercam să-i citesc în ochi expresia evaluării fiecărei note emise de glasul meu de copil. N-am să uit niciodată apu­surile de toamnă târzie, când ză­boveam pe lângă școală, numai ca să-l văd trecând. Sentimentul imprecis de iubire și ado­rație era ames­tecat cu su­netele muzicii, cu culorile amurgului și cu mirosul de frunze uscate și arse. Când trecea pe lângă mine, lăsa în urmă un parfum combinat cu miros de tabac. Toate fetele îl plăceau, dar pentru mine a devenit o adevărată boală. Îmi imaginam că urc împreună cu el treptele unui mare teatru de operă. Îmi imaginam că as­cultăm împre­ună opere de Wagner. Când se trans­mitea la tele­vizor Con­cer­tul de Anul Nou de la Opera din Viena, îmi ima­ginam că valsam cu el în săli înconjurate de oglinzi și luminate de candelabre de cristal. Când ascultam seara la radio muzică de Chopin, îmi imaginam că îmi cânta el la pian și eu mă scufund în dantele albe, cu panglici roz și bleu...
La sfârșitul clasei a VIII-a, i-am oferit un buchet uriaș de garoafe roșii. N-a reacționat într-un mod spe­cial. Când s-a terminat școala, am plâns. Ce ur­ma să fac cu dragostea mea, care îmi incendiase imaginația? Instinctiv, am recurs la un transfer de sentimente. În clasa a IX-a mi-am de­dicat toată afecțiunea... profesoarei de mu­zică, o dom­ni­șoară bătrână, foarte seacă și se­veră. Mi-am pro­pus să o cuceresc cu orice preț. Și am în­ceput să învăț, zi și noapte, cu pre­cădere la is­toria mu­zicii. Într-un final, am reușit. Faptul că ea m-a apreciat, mi-a alinat suferința des­păr­țirii de ido­lul meu.
Credeți că Dumnezeu poate fi gelos? Nu vreau să-mi fac păcate, dar cred că El nu ne dă voie să ne exagerăm sentimentele, să urcăm pe un piedestal nemeritat pe-un semen de-al nostru. Fostul meu profesor de muzică a murit tim­pu­riu, la numai 36 de ani. Și mai curios este că și substitutul lui, domnișoara profesoară a murit îna­inte de vreme. A rămas amintirea serilor de toamnă cu amurguri rozii-violete, mirosul de tabac, sunetul vo­­cilor lim­pezi de copii care cântau în cor și-i urmă­reau miș­cările mâinilor și ochii verzi dindărătul o­che­­­larilor cu lentile fumurii.

Copia lui Tutankamon

Aveam șaptesprezece ani și jumă­tate. Nu vorbeam cu băieți. Eram chiar foarte retrasă. Îmi plăceau blonzii cu ochi albaștri-verzui. Știți ce înseamnă asta? Că nici nu vrei să auzi de bruneți. Îți imaginezi pe loc niște ochi languroși, păr dat cu gel, gen latino, temperament vulcanic. Brrr! Nu era de mine. Ceea ce nu știam era că pe lumea asta există și altfel de fizionomii de bruneți. Și, într-o seară de iunie, când am plecat de acasă cu o treabă oarecare, sub o creangă de tei înflorit, privirea mea s-a ciocnit de o pereche de ochi negri, oblici, arun­când luciri de oțel, croiți altfel decât pe tiparele europoide! Un brunet! Pedeapsă divină, pentru tot ce disprețuisem până atunci! Părul era mătăsos, negru albăstrui și întins. Tenul era arămiu, parcă pudrat cu o pulbere de aur, imitând masca lui Tu­tankhamon. Atunci mi-am zis: "Iată! Dum­­nezeu a dorit să creeze o bijuterie fără egal".
M-am gândit multă vreme la bărbatul misterios. L-am revăzut mult mai târziu, pe stradă, când am început și eu să mă plimb cu câ­teva prietene. Era ceva magic în aceste întâlniri neașteptate (sau poate așteptate), pentru că apărea în mod ciudat, cam pe la șapte și jumătate. Imediat după aceea, cobora noaptea pe strada cu tei, care amin­tea de o catifea albastră. L-am urmărit pe as­cuns multă vreme, am încercat să aflu câte ceva des­pre ciudatul necunoscut, până când a dispărut com­plet din oraș. Pare straniu, dar această nebunie și acest alt tip de dragoste-drog, fixată ca un cui în inima mea, a durat opt ani. Și nu mai eram un copil. În tot acest timp, am aflat lucruri nu tocmai fru­moase despre idolul meu. Cu această ocazie, mi-am dat seama că dragostea tip drog, ca a mea, are o la­tură destul de bizară: dacă obiectul adorației prezintă aspecte neconcordante cu idealul tău, sau chiar unele detestabile, în loc să renunți pe loc și să fugi, în su­fletul tău se creează o reacție de totală adeziune, care se adaugă la sentimentul de bază, făcându-l și mai puternic și de nezdruncinat.
În toți acești ani, mi l-am imaginat pe încân­tătorul necunoscut în chip de mare han tătar, în­veș­mântat în mătăsuri verzi, brodate cu dragoni de aur, cu cealma mărginită de blănița de samur, prinsă în dreptul frunții cu o broșă de smaralde, cu cizme ușoare, cu vârful încovoiat, cu iatagan la brâu și cu ilic brodat cu fir de aur, fie înconjurat de sfetnici cre­dincioși, la ceas de taină, fumând dintr-o narghilea cu muștiuc din chihlimbar, fie călărind neînfricat, pe un cal pursânge, prin stepă...
Elementul magic și-a spus și de această dată cuvântul. Într-o noapte, am visat că mă uitam la stele și mă rugam de bunica mea, care biata murise, să aibă grijă de el. Adevărul este că nu-l mai văzusem de mult timp. De aceea, îmi creasem singură niște superstiții și niște credințe magice. Am văzut, într-o seară, la un magazin, un șirag de mărgele vișinii, ca niște plăcuțe simple, dar de efect. Mi-am imaginat că dacă le cumpăr, voi reuși să mă întâlnesc cu bru­netul misterios. Am adunat bănuț cu bănuț și în seara când le-am cumpărat, în timpul plimbării mele cu una din prietene, exact la șapte și treizeci de minute, l-am văzut pe trotuarul opus. Visul meu fusese pre­ves­titor: era cu mâna bandajată și plină de sânge, în ur­ma unui accident de tramvai (despre care se vor­bise în cartier în dimineața aceea) din care scă­pase nu știu prin ce minune...
Am mers și pe la ghicitoare. Am nimerit una care imediat ce s-a uitat în ceașca de cafea, mi l-a descris perfect și mi-a zis să mă feresc de el, deoarece avusese de-a face cu oamenii legii (ceea ce mai târziu aveam să aflu că era adevărat) că este legat de-o femeie blondă, de aceeași înălțime cu el, și că viața lui avea să se termine repede...
Dar eu am continuat nebunia. Mă trezeam noap­tea și îi schițam chipul, tot sub formă de han tătar, ceea ce i se potrivea cel mai bine. Părinții mei l-au re­cunoscut pe stradă, după acele portrete schițate ti­mid, de o biată fată chinuită de o dragoste impo­si­bilă. Într-o zi, mama n-a mai răbdat și mi-a spus că l-a văzut în costum de mire, când comanda florile și po­zele de nuntă. Am vrut să mă sinucid. În noaptea aceea, am visat că mergeam cu un tren într-o des­ti­nație necunoscută, dar o rudă defunctă mi-a spus: "Am crezut că vei veni în lumea mea, dar n-ai mai venit!". M-am trezit din acel vis și am hotărât, în nebunia mea, să continui să-l aștept. Într-adevăr, fe­meia cu care se căsătorise era blondă, de aceeași sta­tură cu el, cu care avea deja un copil de cinci ani.
Cum se în­tâm­plă aproape în­totdeauna, tim­pul a es­tom­pat și a­ran­jat lu­cru­rile. Eu mi-am gă­sit în­tr-un târziu pe­re­chea, m-am mă­ritat, au a­pă­rut alte pro­­ble­me de re­zol­­vat. Și ia­răși mă în­treb: es­te po­si­bil ca Dum­­nezeu să fie ge­los și să ne ră­­peas­că o per­soa­nă pe care o ado­răm mai pre­sus de ori­ce? Am aflat a­cum doi ani că i­do­­lul meu s-a spân­­­zu­rat, din mo­­­tive necunos­cu­te...

ANDREEA

(Așteptăm numele real. Sperăm într-o colaborare mai lungă.)